Îmi încheiam articolul anterior deplângând lipsa de ecou în străinătate a produselor culturale franceze. Încercam, pe urma lui Donald Morrison şi Antoine Compagnon, să găsesc explicaţia insuccesului aproape total al francezilor de a-şi face cunoscută în lume abundenta marfă artistică. Dacă n-am spus-o suficient de apăsat, o spun acum: realitatea este că în Franţa se produce, din punct de vedere artistic, enorm. Şi e la fel de adevărat că această marfă se bucură de-o entuziastă receptare la nivel local. Unde e atunci criza? Şi unde e crima de care vorbeşte titlul articolului meu? Îndrăzneam chiar să avansez o explicaţie a faptului că, dincolo de fruntariile Hexagonului, aproape nimeni nu mai pare interesat de efervescenţa artistică de pe malurile Senei:
"Acest stil cultural reprezintă, de fapt, victoria relativismului moral care, în Mai 1968, a dus Franţa pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, dar care a însemnat şi minutul zero al decăderii iremediabile a unei culturi multiseculare. Triumful cinismului în societate şi în politică echivalează cu semnarea unui certificat de deces pe care mulţi francezi l-au acceptat cu o nedisimulată bucurie şi cu un spirit provocator care nu mai provoacă, la rându-i, decât nedumerite, indiferente ridicări din umeri." Nu am nimic de nuanţat în această direcţie. Dar simt nevoia să nuanţez părerea despre felul în care francezii înşişi percep cultura momentului actual.
Fenomenul e straniu: Franţa e o mare cultură încântată de sine, dar incapabilă să treacă de graniţele ţării. De ani de zile, francezii se plâng de "americanizare", "mcdonaldizare" şi "coca-colizare", dezvoltând o veritabilă fobie faţă de valorile venite dinafară. N-ar fi exclus ca, în clipa de faţă, ei să plătească poliţa aroganţei şi dispreţului arătate multă vreme celorlalte culturi. Evident că afirmaţia nu are acoperire sută la sută: în multe privinţe, Franţa a reprezentat un adăpost şi o rampă de lansare pentru artişti proveniţi din ţări mai prost plasate pe harta valorilor simbolice. Dar e la fel de adevărat că preocuparea lor de bază a fost ca acele valori să nu primejduiască nici o clipă "tezaurul naţional". Legile protecţioniste, suprataxările nu o dată împovărătoare au reprezentat - şi reprezintă - filtre aproape imposibil de trecut pentru tot mai numeroşii "indezirabili" ai spaţiului cultural francez.
Dincolo de adevărurile greu de contestat, există în Franţa o autentică mândrie de a se şti moştenitoarea unei colosale tradiţii. Fireşte că acest lucru e valabil mai ales la Paris, depozitarul atâtor inestimabile valori. Dar şi în alte părţi ale ţării cultura reprezintă veritabila şiră a spinării a vieţii comunitare. Or, astfel de lucruri nu pot fi trucate. Există în identitatea adâncă a fiecărui francez o greu de negat particulă de nobilitate spirituală. Acest lucru se simte în graţia inimitabilă a felului de a exista în interiorul, şi nu în exteriorul culturii.
Zilele trecute s-a încheiat Salonul de carte de la Paris. Ca fericit participant la această sărbătoare, n-am putut să nu tresar de bucurie văzând că sunt parte - una microscopică, fireşte - a unui spectacol care confiscase întreaga viaţă a oraşului. Nu ţin minte să fi văzut vreodată atâtea afişe, bannere, reclame care să anunţe evenimentul. Şi asta nu doar pe marile bulevarde. Chiar şi în cartierul cel mai îndepăratat, sigla Salonului cărţii atrăgea atenţia că în Paris se întâmplă ceva decisiv.
Gigantica sală de la Porte de Versailles care a găzduit evenimentul a gemut, literalmente, de vizitatori. N-am mai avansat cu atâta dificultate prin mulţimea oamenilor de pe vremea meciurilor internaţionale ale echipei de fotbal UTA. Umblau cocoşaţi de greutatea cărţilor cumpărate, aruncând priviri lacome spre standurile încă nevizitate, gata să ia cu asalt redutele rămase necucerite. Să prinzi un loc în faţă, să răsfoieşti o carte, să obţii un autograf reprezentau veritabile triumfuri. E greu de furnizat o altă probă a vitalităţii unei culturi, a exemplelor necontrafăcute de interes pentru creaţiile spiritului. Chiar dacă nu eşti un fan al literaturii scrise acum, nu poţi să nu rămâi impresionat de avalanşa de titluri, după cum nu poate să-ţi scape mulţimea celor care se bulucesc la filmele franceze.
Faptul că această cultură nu mai e căutată "la export" e, desigur, semnificativ, dar nu un semn al morţii. E posibil ca tocmai cultura să reprezinte forma de apărare în faţa agresiunii nemiloase a aşa-zisei "globalizări". Eu am, mărturisesc, o viziune probabil naivă faţă de globalizare: văd în ea mai degrabă partea plină a paharului. Adică accesul nemediat la tot ce poate furniza planeta, şi nu standardizarea, leneveala gândirii adusă de ea. Mă amăgesc cu ideea că mă folosesc de globalizare pentru a mă îmbogăţi spiritualiceşte, şi nu pentru a deveni o cifră în "coşul de cumpărături" al vânzătorilor de pe internet. Dacă pretenţiile tale se limitează la lista primelor o sută de produse de pe amazon.com, eşti pierdut. Dar dacă ştii să foloseşti motoarele de căutare pentru a descoperi ceea ce nu e neapărat recent, promovat cu sălbăticie şi sclipicios, fii sigur că vei găsi comori.
Am văzut - şi m-am amuzat cu moderaţie - "Bienvenue chez le ch'tis", cel mai mare succes din istoria filmului francez. M-am întrebat ce-o fi făcut din acest produs simpluţ, convenţional, previzibil, simpatic, dar nu mai mult de-atât, un hit de dimensiuni gigantice, dar n-am prea reuşit să aflu. Pentru mine, ca pentru mulţi alţi străini, cinematografia franceză s-a oprit la regizorii "noului val", cei care, de altfel, au şi îngropat-o. Francezii au demonstrat că pot face concurenţă reală Hollywoodului - aşa cum s-a întâmplat cu "Al cincilea element". Dar asta nu înseamnă în nici un caz saltul în spaţiul valorii, ci în cel al succesului.
Atingând acest punct sensibil, constat că noi operăm cu două unităţi de măsură. Una e succesul, alta valoarea. Cultura franceză actuală poate fi în continuare valoroasă (nu mă pronunţ, din lipsa informaţiei), dar cu siguranţă nu are şi succes internaţional. E un fenomen nou, care-ar merita studiat cu toată atenţia. La prima vedere, el arată paradoxul civilizaţiei planetare de azi. Şi nu e, cel puţin pentru mine, un simptom negativ: ne putem păstra în continuare identitatea, chiar sub colosala agresiune ce vrea să ne uniformizeze, a globalizării. Statul francez finanţează cu vigoare cultura. E un merit incontestabil, asumat şi de stânga, şi de dreapta politică. Franţa nu mai e, astăzi, puterea economică şi militară de altădată. Tot felul de decizii prosteşti au transformat-o mai degrabă în partenerul antipatic, arogant, intratabil la masa marilor decizii planetare. Dar cultura franceză continuă să respire prin plămâni sănătoşi, chiar dacă ea nu ne mai spune aproape nimic în comparaţie cu marile modele stabilite tocmai între zidurile istorice ale Parisului.
Cazul francez e pilduitor şi din acest punct de vedere: al eşecului care ne pândeşte atunci când calitatea şi cantitatea nu sunt dublate de flexibilitate. Toţi cei care s-au ocupat sistematic de analiza de adâncime a produselor culturale franceze de astăzi au subliniat previzibilitatea, întoarcerea spre sine, localismul încăpăţânat a ceea ce ne oferă cartea, filmul, muzica sau pictura franceze. Deşi deschisă străinilor, Franţa nu e deloc dispusă să împrumute valorile aduse de aceştia. Ea refuză sinteza, avantajele pluralităţii de viziuni, deşi tocmai aceasta s-a dovedit explicaţia succesului modelului care domină astăzi piaţa mondială a culturii.
Înţeleg curiozitatea neostoită pentru cărţile sufocate de culoare locală ale lui Marcel Pagnol, înţeleg fascinaţia reprezentată de confesiunile fără şir ale lui Jean d'Ormesson, mă amuză chiar plăcerea (perversă, cum altfel?!) de a-l citi pe ilizibilul nobeleat Le Clézio. Dar asta nu mă opreşte să văd diferenţa enormă care separă vedetele de azi de marii autori de ieri şi alaltăieri. Unde e Proust-ul acestei epoci? Unde Céline-ul? Unde Camus-ul, unde Raymond Aron-ul? Vai, asemeni frumoaselor doamne de-altădat' ale lui Villon, dispărut-au odată cu neaua topită a vremii!
