Numărul curent: 41

Lecturi la zi:
Cine a fost Panait Istrati? de Tudorel Urian


Literatura lui Panait Istrati, în care nu puţini au fost cei care au văzut reproducerea fidelă a existenţei autorului ei, seamănă, din punctul de vedere al receptării, cu un tren montagne russe. Ridicată pe culmi şi apoi prăvălită la vale, redescoperită şi recontestată, în funcţie de interesele politice ale momentului, adesea ignorată de critica literară, dar bucurîndu-se de un imens succes de public, opera scriitorului brăilean continuă să stîrnească perplexităţi şi nedumeriri. Aşa cum omul Panait Istrati a fost multă vreme una dintre figurile încărcate de mister ale perioadei interbelice. Ţine aproape de miracol succesul înregistrat în Franţa de un autor (pe care Romain Rolland îl considera „un Gorki balcanic”) în a cărui biografie figurau „paisprezece meserii lipsite de intelectualitate” (E. Lovinescu) şi al cărui nume lipseşte din marile sinteze ale literaturii române din perioada interbelică (în foare încăpătoarea sa Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, unde găseşti pe cine vrei şi pe cine nu vrei, G. Călinescu nu-l pomeneşte decît în treacăt, pe motiv că, deşi traduse în româneşte chiar de autor, prozele sale ar aparţine, de fapt, literaturii franceze, iar E. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane face doar cîteva referiri la opera sa, într-un text cu accente polemice la adresa lui H. Sanielevici).

Mai degrabă ignorat de critica noastră literară în timpul vieţii (un rol în acest sens îl va fi jucat, probabil, şi suspiciunea criticilor cu ştaif în faţa biografiei hollywoodiene a scriitorului, absolvent doar al claselor primare, care, de fiecare dată cînd trebuia să-şi indice meseria la completarea unor formulare, trecea „zugrav”), Panait Istrati, a devenit, ulterior, mai mult ca sigur, cel mai popular scriitor de origine română al epocii sale şi al celei imediat următoare. În Franţa şi, mai apoi, în alte ţări, inclusiv România, au apărut asociaţii „Amicii lui Panait Istrati” (un soi de fun-cluburi avant la lettre), iar după moartea scriitorului opera sa a fost şi continuă să fie editată în mai multe ţări (Mircea Iorgulescu spune că între 1948 şi 1953 în Turcia au apărut 12 dintre cărţile sale, unele în mai multe ediţii succesive; în primii ani postbelici, 1946 – 1959, traduceri ale cărţilor sale au mai fost publicate în Danemarca, Portugalia, Italia, Cehoslovacia, R.F Germania, Franţa, Iugoslavia şi Japonia).

Volumul lui Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, este de neocolit pentru cunoaşterea personalităţii unuia dintre cei mai controversaţi scriitori români ai secolului XX. Dacă cei mai mulţi dintre comentatorii operei lui Istrati au încercat să descopere specificitatea existenţei autorului prin raportare la personajele şi întîmplările care îi marchează opera, Mircea Iorgulescu parcurge drumul în sens invers. El porneşte de la existenţa reală a lui Gherasim Istrate – numele de pe certificatul de naştere al viitorului prozator –, o urmează pas cu pas, cu o tenacitate de detectiv, în încercarea de a descifra „cazul” scriitorului Panait Istrati. În acest demers autorul este prea puţin un critic literar (el nu face decît tangenţial judecăţi de valoare asupra operei lui Istrati, iar referirile la scrierile sale au ca scop doar exemplificarea modului în care anumite episoade ale existenţei reale au fost transpuse în ficţiune). În schimb, este un neobosit scormonitor în arhive, istoric sociolog, psihanalist şi, nu în ultimul rînd, un excelent prozator. De aceea, nu se poate vorbi cu certitudine de o anumită metodă utilizată de autor. Este o combinaţie elastică de mai multe metode, în funcţie de situaţiile diferite întîlnite în investigaţie, fapt recunoscut la un moment dat chiar de Mircea Iorgulescu: „Dinadins nu am utilizat în această carte, cum se va fi observat, o metodă anume şi teoria însoţitoare. Şi nu pentru a marca o distanţă sceptică faţă de orice metodă unică, faţă de terorismul inevitabil al metodei unice. Respingînd însă metoda unică, nu am respins însă ideea de metodă şi am încercat chiar, dacă se îngăduie formula, întrebuinţarea mai multora, într-o pluralitate convergentă, fără abuz de terminologie şi de... tehnologie.” (p. 159) Plasarea acestui intermezzo explicativ undeva dincolo de jumătatea volumului vorbeşte de la sine despre maniera eseistică în care este concepută cartea.

Marea revelaţie adusă de cartea lui Mircea Iorgulescu vizează relaţiile lui Panait Istrati cu mişcarea socialistă românească de la începutul secolului XX. Se ştia că Istrati a fost un simpatizant al ideilor socialiste care, în anul 1929, dezamăgit de realitatea cunoscută cu prilejul unei vizite în Uniunea Sovietică, după întoarcerea la Paris, a scris o carte, Confession pour vaincus, prima punere la zid a stalinismului în Occident. I-au urmat cele ale lui Victor Serge şi Boris Souvarine, (toate reunite într-o trilogie, Vers l’autre flamme. Demersul lor nu a avut însă ecou în rîndurile intelectualităţii occidentale (şi indirect în opinia publică), intens manipulată la acea vreme de propaganda sovietică, aşa cum reiese din excelenta carte a lui Stephen Koch, Sfîrşitul inocenţei. Mircea Iorgulescu dovedeşte că implicarea lui Panait Istrati în mişcarea socialistă a depăşit nivelul a ceea ce îndeobşte se numeşte un compagnon de route. Viitorul scriitor avea o reală vocaţie politică, iar climatul romantic, idealist, generos, al anilor de început ai socialismului, a constituit pentru el o tentaţie irezistibilă. Scrie Mircea Iorgulescu: „Nu erau numeroşi; nici n-ar fi fost însă nevoie; era chiar mai bine, cu atît mai bine; întotdeauna cei aleşi sînt puţini. Aceşti anonimi lucrători se deosebeau de tot ce văzuse şi vedea în jur. Nu se confundau cu mulţimea cenuşie, umilă şi frustrată din care se trăgeau, nici nu-i stăpînea dorinţa atît de răspîndită de a umili şi frustra; liberi faţă de propria condiţie, erau la fel de liberi şi faţă de ispitele oricărei alta dintre cele cunoscute. Trăiau sub cupola iluziei, în afara mediocrităţii cotidiene, visînd – asemenea lui – o altă lume. Fantasmagoricul univers al lecturii căpăta relief şi concreteţe chiar aici, sub ochii lui; socialiştii îi vor fi părut lui Istrati reprezentanţii în real ai ficţiunii” (p. 121). Panait Istrati era un actor cunoscut şi activ în mica lume a socialiştilor români (printre altele, era colaborator fervent al ziarului „România muncitoare”) şi Mircea Iorgulescu nu exclude ipoteza ca prima sa plecare în Elveţia să fi avut drept resort şi o misiune secretă primită din partea acestora. Mai mult decît atît , atunci cînd se află în străinătate (în Elveţia, dar şi în Franţa), Istrati se bucură de sprijinul, inclusiv financiar, al unor oameni devotaţi (sau, măcar simpatizanţi) mişcării. Cu atît mai scandaloase li se vor fi părut, de aceea, unora, ca Henri Barbusse, impresiile sale după vizita în Uniunea Sovietică. De unde campania de demolare declanşată împotriva omului Istrati (acuzat că ar fi agent al Siguranţei) şi a operei sale.

În realitate, scriitorul nu a fost agentul nimănui. A fost un idealist incorigibil şi mai presus de toate, un om obişnuit să spună întotdeauna cu voce tare ceea ce crede. Un „inadaptat” din stirpea lui Hamlet, aşa cum îl vede Mircea Iorgulescu: „...despre Istrati se va spune exact ceea ce zicea regele Claudius, regele sperjur, regele fratricid şi uzurpator, despre Hamlet: «cît rău ne face omu-acesta slobod!». A fost, într-adevăr, Panait Istrati, aşa cum de atîtea ori s-a scris, un inadaptat? Ar trebui atunci să vedem şi în Hamlet un inadaptat; dar ce trist şi urît lucru devine, în această ipoteză, adaptabilitatea!” (p. 65)

Idealismul nu-l părăseşte pe Panait Istrati pînă în ultima zi de viaţă. Sub semnul lui poate/ trebuie pusă şi colaborarea sa la revista lui Mihail Stelescu, „Cruciada Românismului”. Mihail Stelescu fusese aghiotantul lui Corneliu Zelea Codreanu, dar devenise adversarul acestuia şi revista pe care o conducea (titlul este edificator pentru orientarea sa) îl ataca frecvent pe „căpitan”. De altfel, la puţin timp de la moartea lui Istrati, Mihail Stelescu a murit la rîndul său, asasinat chiar de legionarii lui Codreanu. Cine este adevăratul Istrati: socialistul frenetic de pînă la vizita în URSS, omul Siguranţei, pus să discrediteze regimul lui Stalin sau naţionalistul din ultimele luni de viaţă, devenit emblemă a unei publicaţii legionare? Ceea ce nu se prea pune în ecuaţie de către cei care îl judecă este faptul că, în perioada de cochetărie a lui Istrati cu socialismul (prietenia lui cu Cristian Racovski, Ştefan Gheorghiu, I.C. Frimu ş.a. demonstrează fără putinţă de tăgadă că a fost mai mult decît cochetărie) şi legionarismul, ambele mişcări se aflau în faza lor romantică, idealistă. În momentul în care a intrat în contact cu realitatea dură a regimului sovietic, Istrati a rupt-o cu socialismul şi, probabil, celebra sa deviză, „je ne marche pas” s-ar fi făcut auzită şi în relaţia cu legionarii, dacă ar fi apucat primele crime ale acestora. Cine a fost în realitate Panait Istrati? Un visător, un om care a trăit într-o lume a lui, ideală şi care a avut lipsa de tact de a spune oamenilor care sînt adevăratele şi gravele racile ale lumii lor.

Celălalt Istrati este o aducere la zi şi completare a volumului Spre alt Istrati, publicat de Mircea Iorgulescu în anul 1986, în plin regim comunist. Este o carte incitantă şi fermecătoare, în care, dincolo de răspunsul la întrebarea „cine a fost Panait Istrati?”, cititorul va găsi o excelentă frescă a lumii româneşti (şi nu numai) de la începutul secolului XX.



Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iaşi, 2004, 272 pag.