Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Cînd numele se-mbracă în chipuri de Nora Iuga


Pe marginea culegerii de eseuri
Einen Halt suchen (în căutarea unui sprijin)
de Joachim Wittstock, Ed. Hora, Sibiu, 2009


Dragă Joachim,

Aş fi putut să-ţi scriu cum se obişnuieşte în lumea bună cîteva fraze convenţionale, "Te felicit, ai făcut un lucru extraordinar!", şi să mă achit în felul ăsta de o obligaţie care nu mă angajează cu nimic. Dar cartea asta a ta de grosimea unui zid de sprijin la nevoie, cînd pămîntul se surpă şi zidul te apără să nu aluneci, să nu cazi -, mă implică mai mult decît îţi închipui. Deşi drama instabilităţii e resimţită acut de orice comunitate minoritară care vreme îndelungată s-a crezut la ea acasă şi treptat, constată că şi-a pierdut acel acasă, văzîndu-se primejduită, ea poartă, în primul rînd, amprenta ta personală. Se pare că această trăsătură există la unele rase şi neamuri din timpuri străvechi ca un stigmat ontic, la care nu găsim întotdeauna explicaţii exacte... E interesant, cu cît ne apropiem mai mult de părţile răsăritene, motivul unei fatalităţi e mai adînc înrădăcinat, manifestîndu-se uneori ca o prevestire, fie datorată unei mai puternice înclinaţii metafizice, unui instinct mai ascuţit, unei memorii atavice (istorice?) mai pronunţate. Filosofez după ureche, dar ştiu exact ce se petrece în creierul şi sufletul meu şi de aceea mă hazardez în asemenea afirmaţii, pe care unii le pot găsi ridicale, nu şi tu. Tocmai fiindcă ceea ce vrei să demonstrezi în preambulul cărţii nu este doar nevoia unei comunităţi etnice de a găsi un colţ de stîncă de care să se agaţe sau un cîine ciobănesc care s-o conducă, atunci cînd se află pe buza prăpastiei. E curios că tu - care eşti un om aparent într-un echilibru foarte stabil - atunci cînd scrii, indiferent ce, trădezi vulnerabilitatea unui ins ce nu-şi găseşte totdeauna punctul de sprijin, pentru că aripa unei mori - cum te-a asemuit pe tine Peter Motzan cu Don Quijotte - nu-ţi dă chiar un sentiment de siguranţă sau de salvare. Aşa că ceea ce te caracterizează, distingîndu-te de mulţi alţi scriitori, e faptul că tu exişti în cea mai profundă intimitate a ta şi cînd scrii un protocol sau o listă de cumpărături. Dar să lăsăm asta, obiceiul meu indiscret de a intra nepoftită în casa cuiva. Şi totuşi, habar n-ai tu ce mult e cartea asta a ta şi casa mea. Nu pot să amîn scrisoarea asta, fiindcă, n-o să-ţi vină să crezi, toată noaptea am citit la cartea ta. Rătăceam pe urmele unei lumi care mi-a aparţinut cîndva şi am pierdut-o demult. Ce faci tu extraordinar nu e neapărat treaba de rutină a cercetătorului de a pune lucrurile la loc în sertarul istoriei, ci mai degrabă un fel de dor, da, un dor imposibil de stăvilit, după nişte părinţi morţi - buni sau răi - pe care nu-i poţi înlocui. Citesc aşadar cartea ta şi mă plimb printre umbre, toate numele astea se-mbracă în chipuri: cu Paul Schuster stăteam de vorbă cînd venea în vizită la "Neuer Weg", avea ceva de anarhist frivol; nu mi l-am imaginat niciodată un Steff, eroul din Strahlenlose Sonne (Soare fără raze). Aflu din cartea ta că Steff, prototipul moderatului raţional, condamnă crezul rivalului său Volker, care susţine necesitatea primejdiei ca singura capabilă să trezească conştiinţa vitalităţii; fără îndoială în anii '60 denunţarea pornirilor instinctuale ale nazismului era la fel de activă cum e azi denunţarea ideologiei comuniste. în fond nu schimbăm decît portretele dictatorilor. Citesc numele lui Harald Krasser şi-l văd în gară la Sibiu, într-o seară; mă aşteptase cînd am sosit din Bucureşti, mi-a dus geamantanul, însoţindu-mă pe jos pînă acasă, pe strada Morilor, undeva pe lîngă Cibin, fără să scoatem o vorbă... simpla lui prezenţă îi trăda înălţimea gîndului. Din cel mai bun germanist devenise peste noapte un profesoraş de Constituţie la Şcoala generală nr. 1, unde predam, culmea, eu, o începătoare speriată, germana. Era în vizorul Securităţii pentru idei de dreapta. Aş vrea să ştie că ni-l readuci în memorie, e şi ăsta un fel de înviere. Apare şi Aichelburg, bătrînul prieten şi mentor al lui Hurezeanu, apăsînd pe pedala morală... Conştiinţa - căzută azi în desuetudine - se pare că avea mare căutare în vremurile acelea, ştii, să nu rîzi de mine, dar eu cred că în cazul lui nu era vorba numai de o conştiinţă pur raţională sau confecţionată ad-hoc ca să treci puntea, s-ar putea să existe şi o conştiinţă a instinctului, deşi e o contradicţie în termeni, eu aşa citesc lucrurile. Aichelburg pune în fragmentul citat de tine problema dublului "Cain-Abel" şi fratele rău, rămas în viaţă, alter-ego-ul, cerşind sprijin în sfîşierea lui interioară. Ce mult simţim nevoia să-l vedem pe cel ce a greşit că suferă şi se căieşte. De ce oare? Serveşte la ceva? Şi încet, încet, ajung şi la Oskar, sibianul Oskar Pastior, inventatorul unei limbi noi "Krimgotisch", marele poet care povestea mereu de căldura din bucătăria şi din sufletul unei ţărănci rusoaice; cum îi punea pe masă un castron cu supă şi în mînă batista lui Grişa care nu se mai întorcea de pe front; poate că acolo, în mina din Donbas, îşi descoperise Oskar adevărata lui poezie/ limbă ascunsă. Ciudate chipurile astea, de multe ori cele pe care le vezi tu la Sibiu, eu le văd la Bucureşti; uite, de pildă, Carl Neustätter, un tînăr extrem de timid, venea des la revista "Volk und Kultur" cu manuscrisul despre entropie sub braţ, bătînd la multe uşi, aşteptînd ajutorul lui Noica sau al lui Liiceanu, atunci cînd nimeni nu-l lua în serios, fiindcă umbla prin alte zone ale spiritului. Dau şi de Kittner, dar amintirea mea e atît de vie, încît s-a suprapus peste ce spui tu despre el; îl văd bîndu-şi cafeaua în ograda unei case ţărăneşti sub prun, poetul delicat, Marele Templier al Bibliotecii Relaţiilor cu Străinătatea de pe Dacia, unde mi-am făcut anii de ucenicie într-ale literaturii şi căruia gazda tătăroaică de la Doi Mai îi spunea "domnu Hitler" şi Nina Cassian şi cu mine ne stricam de rîs... îl pomeneşti şi pe Breitenhofer, redactorul şef de la NW, ştiu că făcea vizite la Moscova şi pronunţa Boris Gudanov în loc de Boris Godunov, aşa cum Kloth, secretarul de partid, spunea Penislavia în loc de Pennsylvania... Şi pe Breitenstein cu aparenţa lui "trés distingué", destul de suspect în lumea aceea de intelectuali pe puncte, excepţie făcînd, în primul rînd, Dieter Roth care părea marfă de import în acel magazin "second hand". Ce să-ţi mai spun, mă plimb prin Utopia şi-mi pare rău că nu l-am cunoscut pe Pomarius să cutreier cu el "cele trei tărîmuri ale naturii" şi să pătrund cuprinzătoarele semnificate ale existenţei ca om şi ca lume din corelarea elementelor purtătoare de sens ale cuvintelor. Cît despre utopie, ca formă a autoînşelării care "ist untergegangen" (a apus), personal cred mult mai mult că "sie ist im Werden" (se află în devenire), pentru că aşa cum individul are nevoie de iluzie ca să poată trăi, omenirea are nevoie de utopie ca să aibă cu ce să-şi continue drumul. Ce bucurie să dau în cartea ta şi de uriaşul Alfred Margul Sperber - el era foarte de stînga, dar poet adevărat, un fel de Pablo Neruda -, i-am auzit rîsul pe coridoarele ziarului NW, dar şi de ceilalţi mari prieteni ai mei, pe care nu i-am cunoscut personal, coborîtori din legendarul Cernăuţi: Paul Celan, Rose Ausländer, Immanuel Weissglas... Cum se intersectează făpturile astea spectrale, care, culmea, respiră în cartea ta, cu un Noica, un Cioran... Dragul meu Joachim, încep să înţeleg tot mai mult ce mă leagă de lumea ta - am trecut şi eu cîndva pe acolo şi m-am recunoscut.

Mulţumesc
Nora Iuga

P.S. Oare de ce ai rămas tu în România, cînd mai toţi ai tăi s-au dus? Pentru că tu ştii să ierţi tot şi nu judeci pe nimeni şi nu ţii neapărat să ai dreptate, pentru că vederea ta e curată şi memoria sinceră pînă la capăt.