Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Cinci decenii pe scenele româneşti - "Oedipe"-ul enescian de Dumitru Avakian

S-au împlilnit recent cincizeci de ani de când, pe scena primului teatru liric al ţării, luminile rampei au marcat prima montare românească a "Oedipe"-lui enescian, una dintre cele câteva capodopere ale teatrului liric european din prima jumătate a secolului trecut.

Opera bucureşteană deţine un titlu de glorie în a fi găzduit această montare realizată cu concursul unei echipe de aur, artişti de primă linie în galeria marilor muzicieni ai timpului, artişti de autentică anvergură europeană a anilor '50 şi '60. De atunci şi până astăzi "Oedipe"-ul enescian şi-a găsit treptat loc în repertoriul unor importante case europene de operă, în peste douăzeci de montări şi viziuni regizorale.

Este un prilej pentru comentarea câtorva interpretări regizorale privind relaţia dintre personajul titular al operei, pe de-o parte, şi, pe de alta, Sfinx-ul, acest personaj misterios, această "fiică a destinului", cum o denumesc autorii, libretistul Edmond Fleg - unul dintre literaţii importanţi ai Franţei în sfârşitul de secol XIX, în primele decenii ale secolului trecut - şi George Enescu însuşi.

Firesc, relaţia dintre Oedipe şi Sfinx este imaginată şi construită de către regizor, de către autorul spectacolului. Faţă de textul lui Sofocle, în versiunea Fleg-Enescu au intervenit modificări esenţiale condiţionate, în mod cert, de viziunea romantică şi umanistă cu sens eroic, viziune manifestă la cei doi autori; este o viziune proprie unei părţi a intelectualităţii epocii, proprie elitelor artistice şi intelectuale ale timpului. Enescu a fost un artist care dispunea de un acut simţ al responsabilităţii, al responsabilităţii personale vizavi de marile evenimente ale epocii. La Sophocle relaţia dintre Oedipe şi Sfinx se petrece în termeni colocviali, în spiritul discuţiilor din grădina lui Akademos; ghicitoarea propusă lui Oedipe pare a fi naivă, dar are o trimitere filosofică înaltă. Eroul este captivat de misterioasa prezenţă a acestui straniu personaj; este o provocare căreia Oedipe îi dă curs în ciuda riscurilor; spiritul aventurier al eroului nu se desminte. Există o adevărată iconografie privind relaţia dintre cele două personaje, o imagistică pe care o întâlnim atât în antichitatea greacă, cât şi în timpurile mai noi, în perioada romantismului vest-european al secolului al XIX. Mai puţin la Ingres şi în mod evident în pictura lui Gustav Moreau provocarea merge şi mai departe. Imaginaţia acestor pictori romantici insinuează existenţa unei relaţii erotice între cele două personaje. Enescu şi Fleg lasă deoparte acest aspect. îi conferă o dimensiune romantic umanistă. Scena Sfinxului este copleşitoare. Omul este mai puternic decât destinul. Sfinxul, acest descendent al destinului, acest hermafrodit straniu, funest, este învins, este răpus. Dar destinul îşi urmează cursul. Aceasta este cheia, aceasta este semnificaţia hohotelor de râs, a hohotelor de plâns, de fiară rănită; este reacţia atât de semnificativă a Sfinxului.

Pe această direcţie relaţia celor două personaje centrale ale dramei muzicale, este o relaţie cheie pe care îmi propun a o discuta observând câteva versiuni regizorale importante pe care le-am putut urmări la Bucureşti sau în diferitele teatre muzicale europene, în care a fost montată opera.

Perceput în plan mitologic Sfinxul este un personaj puternic de natură hermafrodită. Aspectele de vocalitate ale rolului sunt şi acestea cu totul speciale; este, poate, unul dintre cele mai complexe roluri de alto din întreaga literatură muzicală a primei jumătăţi a secolului XX.

Jean Rânzescu - mă refer la prima montare bucureşteană din anul 1958 - defineşte o relaţie de dimensiuni cosmice. Profilul fiarei este colosal şi marchează în proiecţie fundalul întunecat al scenei; domină întreaga dimensiune a acesteia. Regizorul preia conturul imaginii Sfinxului de la Giseh. Prin contrast Oedipe este plasat în mijlocul spaţiului, pe un registru rotund ce concentrează întreaga energie; spre acest spaţiu este orientată întreaga dinamică scenică de-a lungul întregului spectacol. în momentul răspunsului eliberator Oedipe este puternic iluminat scenic; devine un centru puternic iradiant. Tensiunea este colosală. în plan dramatic - aşa cum au imaginat Enescu şi Fleg - forţa spirituală a omului covârşeşte dimensiunea neomenească, cosmică, a acestui misterios personaj.

într-o cu totul altă relaţie se află cele două personaje la Andrei Şerban, în cadrul regiei realizate tot la Bucureşti, cu mai bine de zece ani în urmă, în anul 1995. De altfel întreaga montare reprezintă un personal punct de vedere asupra evenimentelor petrecute în România în decembrie 1989. Personajul Oedipe este construit drept un lider politic de puternică dimensiune revoluţionară. Iar marea confruntare se realizează vizavi de puterea dictatorială colosală reprezentată de Sfinx? prin intermediul cunoscutei imagini a lui Iosif Vissarionovici Stalin; femeia comisar joacă perfect rolul călăului torţionar, cu chipiu şi cu mustaţă; este figura stranie, înfricoşătoare, a femeii sovietice care nu este femeie; este un personaj hermafrodit, este imaginea dictaturii care prin forţă brutală, destructivă, striveşte omul, striveşte aspiraţiile acestuia. Astfel privite lucrurile, legendara Atenă, pământul făgăduinţei unde ajunge Oedipe la capătul peregrinărilor sale, va fi, în mod evident, continentul Nord-American, mai precis Manhatan-ul new-yorkez şi Statuia Libertăţii.

Cu totul alta este viziunea regretatului Götz Friedrich - în montarea de la Berlin şi Viena, montare reluată şi la Bucureşti în anul 2001. Friedrich consideră că personajele tragediei lirice enesciene aparţin întregii umanităţi, din antichitate şi până în epoca actuală. Sfinx-ul are picioare de lut şi murind se dezarticulează sub imperiul energiei spirituale emanate de personajul titular. Viziunea regizorului este deloc participativă faţă de drama eroului său.

Puternic vizualizată, versiunea lui Petrika Ionescu a fost concretizată pe scena Operei bucureştene, în mod special pentru ediţia din anul 2003 a Festivalului Internaţional "George Enescu"; spectacolul a fost reluat în cadrul ediţiei din 2005 a Festivalului. De asemenea în luna septembrie a acestui an cu prilejul acestei comemorări. Observând datele versiunii regizorale m-am întrebat dacă spectacolul îi aparţine lui Enescu sau lui Ionescu? Este o dilemă pe care nu o poţi evita. Este o evoluţie spectaculoasă şi spectaculară impresionantă, compozită; este un spectacol care foloseşte în subsidiar partitura enesciană şi libretul lui Edmond Fleg. Compoziţia regizorală este amplă, este magistral coordonată; întâlneşti aici faustica "noapte valpurgică", "Venusberg"-ul wagnerian, basoreliefuri şi elemente de arhitectură, de artă greacă antică, costumaţie ce aminteşte de fastul curţii faraonilor Egiptului antic, scene de cabaret de mijloc de secol XX, focuri de artificii, elemente de decor tip science-fiction; creaţia regizorală este fabuloasă; ...căci imaginaţia lui Petrika Ionescu nu are astâmpăr, se auto-alimentează, este o imaginaţie ce lucrează de multe ori în paralel cu muzica şi în afara acesteia. în imperiul lui Venus, în Venusberg, moartea Sfinxului este percepută drept un accident. Sfinx-ul dispune de imaginea unei stranii zeităţi egiptene marcată de un kitsch voit provocator.

Logică se dovedeşte a fi fost versiunea oferită de englezul Graham Vick; este una dintre ultimele montări ale operei enesciene; spectacolul a văzut luminile rampei în sudul Italiei, în Sardinia, la "Teatro Lirico di Cagliari", în primele zile ale anului 2005. Mă refer la premiera italiană a operei. Prin intermediul Sfinx-ului, Destinul asistă chiar din primul act, din Prolog, la avatarurile existenţei eroului; este Destinul-Sfinx, cel care observă drumurile lui Oedipe; este imaginea stranie a unei apariţii feminine plasată în avanscena dreaptă, o apariţie feminină misterioasă îmbrăcată în negru; de cealaltă parte a scenei este plasat Thiresias, însoţit de un copil - o promisiune a viitorului - acesta veghează de la începutul şi până la sfârşitul spectacolului. Echilibrul de forţe spirituale este excelent valorificat scenic. Sfinxul ia parte la naşterea eroului, ia parte la întregul drum al peregrinărilor, al căutărilor, al frământărilor; ?şi intervine abia în marea scenă care îi este rezervată, care este rezervată confruntării finale dintre cele două personaje. Este o apariţie cu alură de femeie fatală purtând o superbă rochie neagră din garderoba de cabaret a anilor '40; în confruntarea scenică dintre cei doi Sfinxul tinde a-l devora la propriu pe eroul dramei, tăvălindu-l la pământ într-un acces de furie şi de sexualitate. Sunt veritabile entităţi care se provoacă reciproc. Există în această montare, la Graham Vick, un traseu de natură spirituală, traseu care prin simbolistica sa străbate spaţiul şi timpul scenic de la începutul şi până la sfârşitul spectacolului.

La Bucureşti, momentul iniţial al ediţiei viitoare a Festivalului enescian va fi dedicat acestei unice în felul ei capodopere a teatrului liric. Va fi preluată recenta producţie - datează din toamna acestui an - a casei "Théâtre du Capitole", din Toulouse. Sub conducerea dirijorului Pinchas Steinberg, a regizorului Nicolas Joel, cu participarea bas-baritonului Franck Ferrari - spectacolul a văzut luminile rampei de cinci ori. Presa cotidiană europeană a remarcat calităţile muzical-dramatice ale partiturii enesciene, calităţile performanţei muzicale, ale orchestrei, ale corului. Au fost exprimate rezerve asupra viziunii regizorale. Joel a promis că anul viitor, o dată cu numirea sa în importanta poziţie de director al Operei din Paris, va relua spectacolul enescian într-o versiune nouă. Periplul "Oedipe"-ului enescian continuă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara