Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Christophe Boltanski - Ascunzătoarea de ---

Christophe Boltanski, provenit dintr-o familie de intelectuali notorii, nepot al importantului artist plastic Christian Boltanski, s-a impus ca jurnalist la „Libération” şi apoi la „Le Nouvel Observateur”. A scris şi cărţi eseistice, dar abia în 2015, la 53 de ani, şi-a încercat puterile în roman, obţinând premiul Fémina pentru La cache (Editions Stock). Este romanul unei familii pariziene cu origini evreieşti şi ruseşti, şi al unui personaj care, în timpul ocupaţiei naziste, reuşeşte să evite deportarea amenajându-şi o ascunzătore – de unde titlul cărţii – în apartament.

Pe vremuri, o proprietate se caracteriza prin numărul şi calitatea încuietorilor. Într-un interior burghez, aveai grijă să închizi totul: uşi, dulapuri normande, scrinuri, debarale, sertare, pivniţe, poduri. Chiar ăsta era amănuntul după care recunoşteai o casă serioasă. Opulenţa, respectabilitatea unui loc se măsurau după clinchetul mănunchiului de chei. Nu stăpâneai decât ce puteai zăvorî, pune sub lacăt, obtura, ascunde. Toată lumea a făcut cândva experienţa: a goli un apartament în urma unui deces, constă în a aduna chei a căror folosinţă n-o cunoşti. Chei de toate mărimile: mari, aurite, arămii, ruginii, cenuşii, mărunte, groase, tubulare, cu resort sau cu nervuri. Chei pline de mistere care, adesea, nu duc la nimic, chei orfane păstrate din prudenţă ori din nostalgie, despre care ghiceşti că păzeau ori disimulau bunuri, lăzi, parcuri, grădini de zarzavat, garaje, o întreagă bogăţie care trebuia să fie totodată evidentă şi invizibilă.

Pe Rue-de-Grenelle, nu-i multă vreme de când o singură cheie, plată, uşoară, crestată, triunghiulară, piedută de nenumărate ori şi de aceea duplicată, comanda totul. Acţiona - şi acţionează încă - o poartă veche, care scârţâie, compusă din două canaturi cu geam şi prevăzută de o parte şi de cealaltă cu mâner, în aşa fel încât chiar dacă uiţi legătura de chei în interior, nu rămâi blocat afară. De ani de zile, canatul din dreapta atinge pavajul de cărămidă. Lemnul s-a umflat, balamalele s-au lăsat. Ca să-l deschizi, trebuie să răsuceşti butonul şi, dacă se poate, să-l ridici uşor, în timp ce împingi cu piciorul, din zi în zi mai apăsat, la baza reliefată a canatului. Odată pragul trecut, ajungi în bucătărie, o încăpere destul de întunecoasă din cauza storurilor veneţiene din aluminiu care maschează cele două carouri de jos, ale căror lame răsucite fac să fie şi mai întuneric. Ca să ajungă la automobil, mama mare trecea mereu pe acolo. Noi făceam la fel. Persoanele străine de casă o apucau pe una din cele două ieşiri, cu aspect mai solemn, situate în fundul grădinii: invitaţii intrau de obicei prin vestibul, pe când pacienţii, elevii sau furnizorii treceau prin micul salon.

Diferitele căi de acces permiteau o organizare funcţională a spaţiului, despărţind apartamentele private de părţile profesionale sau mondene. Pentru fiecare, uşa sa. Cea a bucătăriei nu fusese aproape niciodată închisă până la dispariţia misterioasă, în anii şaptezeci, a unei pânze reprezentând o oaie la păscut, la ţărmul mării, apoi, după câteva luni, o pendulă din marmură neagră. După aceste două furturi, nicicând elucidate, s-a luat obiceiul de a se trage zăvorul. O măsură de-a dreptul simbolică. Dacă un hoţ ar fi vrut să facă un nou furtişag, n-ar fi avut decât să împingă una dintre ferestrele ce se clătinau la nivelul grădinii. Bunurile nu contau. Contau numai persoanele. Şi niciun blindaj, niciun lacăt , nicio cameră de supraveghere, niciun interfon nu le-ar fi protejat de primejdiile la care, cu sau fără motiv, se credeau expuse. Ca să se apere, mizau pe unitatea lor indisolubilă, legătură mult mai solidă decât orice lanţ de siguranţă. Rue-de-Grenelle forma, din cauza asta, un microclimat totodată autarhic şi deschis. Familia mea nu trăia izolată, ci sudată.

(...) După moartea lui (a străbunicului, nota trad.), adică la începutul anilor şaizeci, familia Bolt a hotărât să viziteze Odessa. Au plecat ca totdeauna cu maşina. O călătorie lungă şi grea. După 2600 de kilometri de condus şi o serie de probleme mecanice, bunicul decretă că nu va merge mai departe. Nu era decât la o oră de ţintă. Se opri la o răscruce, o luă spre est, de-a lungul Mării Negre şi ajunse până la Rostov pe Don unde maşinii Renault 16 i se strică o bielă din cauza uleiului defectuos. S-a întors de mai multe ori în Uniunea Sovietică. A fost peste tot. La Kiev, la Minsk, la Moscova, la Leningrad. Până şi la Irkutsk şi Vladivostok, luând transsiberianul. În oraşul lui de baştină, niciodată.

M-am întrebat mult timp de ce.Când eram mic, mi se spunea că nu voise s-o prindă cu minciuna pe mama lui confruntând poveştile ei cu realitatea. Ţinuse să-i respecte visele de tânără prinţesă, amintirile ei minunate despre „Micul Paris” al stepei. Există, după mine, un alt motiv. I-a fost frică de ce putea să descopere la Odessa şi, totodată, de ce risca să nu găsească acolo. Se temea, poate, mai mult decât de orice de absenţa urmelor. Neantul. Am făcut eu însumi experienţa asta.

Când trebuie să explic de unde-mi vine numele, nu zic Rusia şi cu atât mai puţin Ucraina, ci Odessa. Când sunt întrebat despre originile mele, răspund: „Odessa”. Pentru mine, ajunge atât. Nu e nevoie să mai adaug ceva. Cei care ştiu vor înţelege. Ca şi cum apartenenţa la acest oraş portuar dezmoştenit şi locuit numai de fantome ar ţine loc şi de naţionalitate, şi de religie. Chiar şi de meserie. Are numaidecât aerul oarecum artist. Ţinând seama de harababura identitară în care mă zbat, acest fel de o scoate la capăt permite eludarea unor întrebări neplăcute. Odessa e simplu şi de bun-gust. În mod ciudat, ne revendicăm dintr-o aglomerare în care n-am îndrăznit niciodată să punem piciorul. După refuzul bunicului meu de a pătrunde acolo, a devenit o zonă interzisă. O utopie. Un loc imaginar. Sau un punct de fugă, un reper spre care îţi îndrepţi privirea şi nu-l vezi.

Prezentare şi traducere de Constanţa Ciocârlie

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara