Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Christian Badea: „Spectacolul trebuie să fie legat de ceea ce se întâmplă în societate“ de Mihai CANCIOVICI


Lumea muzicală bucureşteană a trăit la sfârşit de stagiune un eveniment deosebit: pe podiumurile Ateneului şi Studioului „Jora" de la Radiodifuziune a revenit pentru a treia oară dirijorul Christian Badea. Plecat în urmă cu 40 de ani din ţară, el s-a impus pe marile scene de concert şi operă ale lumii ca un muzician de prestigiu, carismatic, elegant, un adevărat aristocrat al baghetei, cu un simţ al echilibrului şi al perfecţionismului în muzică, făcând astfel cinste şcolii artistice româneşti.

- Stimate maestre, să ne întoarcem în timp pentru a puncta circumstanţele care au favorizat plecarea dumneavoastră din ţară în urmă cu 40 de ani, în anul 1970, când vi s-a oferit o bursă la Bruxelles.

- Mi-am făcut studiile la Liceul
de muzică şi apoi la Conservatorul „C. Porumbescu", unde am studiat vioara cu Ştefan Gheorghiu. La Bruxelles m-am specializat şi în tehnica dirijatului. Am primit apoi o altă bursă la Juilliard School of Music de la New York, unde am continuat pregătirea. Ajuns în America, mi-am dat seama că ar fi periculos să mă întorc în acel moment în ţară pentru că sigur n-aş mai fi plecat niciodată. În acest context, mi-am alcătuit o familie şi am intrat pe un traiect normal al unei cariere pe care mi-am construit-o pas cu pas.

- Pe lângă cursurile de dirijat de la Bruxelles si apoi cele de la Mozarteum din Salzburg, făcute cu Karajan, aţi avut şansa, la Juilliard School, să studiaţi cu Leonard Bernstein. V-au marcat aceste lecţii si ce părere aveţi de cele două maniere de dirijat?

- Cu siguranţă că am învăţat enorm de la cei doi dirijori care, fiecare, în felul său, avea un anumit mod de a conduce orchestra, dar niciodată nu mi-am propus să imit pe cineva. Am rămas mereu eu, Christian Badea, cu un bagaj de cunoştinţe primite din România, cu ceea ce învăţasem acolo, dar cu modul meu personal de a face muzică.

- Cum aţi colaborat cu orchestrele din Bucureşti? Aţi prezentat trei mari simfonii: Fantastica de Berlioz, la Ateneu, Patetica lui Ceaikovski şi Simfonia a IlI-a, cu orgă de Samt-Saens, la Radio.
- Am lucrat bine, atât cu Filarmonica cât şi cu Orchestra Naţională Radio. România are o vână de talente foarte profunde. Sunt muzicieni serioşi care trebuie capacitaţi să-şi depăşească o anumită rutină şi să simtă tot ceea ce fac.

- Talentele muzicale ale României?

- Sunt de mărime universală, de exemplu Enescu, pe care toţi îl respectăm. După atâţia ani de carieră, m-am întors acum la Enescu ca violonist, compozitor şi dirijor. Am fost copleşit de profunzimea, originalitatea, universalitatea lui ca interpret şi dirijor. După opinia mea, Enescu nu este un caz unic în România, eu sunt sigur că au fost şi alţi „Enescu" pe care nu i-am descoperit. Cu tristeţe remarc neglijenţa oamenilor de la putere faţă de talente: forţa României o constituie tradiţia, cultura şi talentul.

- Aţi colaborat cu mari regizori de operă, precum Zeffirelli, Andrei Serban, David Pountney. Ce loc ocupă opera în cariera dumneavoastră?

- A fost un mod normal de a exista ca muzician. De mic cântam soprano, apoi mi-am schimbat vocea. Un unchi de-al meu, cântăreţ, mi-a făcut educaţia muzicală. M-a interesat întotdeauna vocea umană, sunt mare amator de voci. Fac adesea audiţii pentru a descoperi glasuri deosebite. Am plecat din România cu o mare dragoste pentru teatru, pe care mi-am păstrat-o. Când am început să fac operă, am lucrat şi ca regizor. Cu cântăreţii mă înţeleg foarte bine, îi ajut, îi respect, respir cu ei. Am făcut acum un Tann-hăuser montat de Stefan Herheim la Oslo.

- Ce părere aveţi despre relaţia dirijor-regizor în spectrul de operă si despre modul de inovare a teatrului liric?

- Spectacolul trebuie să fie legat de ceea ce se întâmplă în societate, nu se mai poate face astăzi operă ca acum 80 de ani. Eu n-am nicio problemă cu regizorii care vin cu idei noi, chiar dacă iniţial nu le înţeleg sau poate nu sunt de acord cu ele. Condiţia este ca regizorul să plece de la partitură, s-o respecte, să ţină cont de ceea ce a scris compozitorul şi se află în text. Greşeala pe care o comit unii regizori se produce când spun că partitura este prăfuită şi merg împotriva compozitorului.
După opinia mea, scriitura învinge. Structura, limbajul, caracterul operei sunt mai puternice, nu le poţi schimba. Herheim a făcut un spectacol de mare originalitate, respectând cu sfinţenie opusul wagnerian. Este muzician, violoncelist, cântăreţ chiar, care cunoştea foarte bine partitura, timpul fiecărei schimbări de armonie, nu mai vorbesc de cuvinte.

- Ce părere aveţi despre şcoala românească actuală de compoziţie?

- Cred că este datoria noastră să promovăm lucrările compozitorilor români. Am prezentat stiluri şi perioade, am făcut şi o simfonie de Ştefan Niculescu, piese de Ne-mescu, Dediu, Ulpiu Vlad, Doina Rotaru şi alţii. Mă interesează şi pe mine, vreau să dau posibilitatea compozitorilor să se audă în condiţii bune.

- Aţi avut vreun regret că aţi plecat din ţară?

- Cred că a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o. Am avut regretul că n-o să-mi mai pot vedea părinţii şi ei au murit aici. Am plecat din ţară cu binecuvântarea lor. Am păstrat legătura cu ei, mi-a fost greu pentru că eram foarte legaţi sufleteşte, dar ei m-au înţeles şi au fost de acord să plec pentru binele meu. Din punctul de vedere al bagajului profesional, a fost foarte solid. Am avut maeştri extraordinari, serioşi, am avut o tradiţie, o etică a muncii, am fost mândru de instruirea care mi-a fost dată.

- Vă puteţi considera, în urma exilului dumneavoastră, pe linia unor mari dirijori români precum Silvestri, Perlea, Celibidache, un continuator al desăvârsirii interpretative a acestora?

- Asta este greu să spun, eu sunt cine sunt, am vocea mea, modalitatea mea, glasul meu. Încerc să fac muzică cu sinceritate, să fiu sigur c-am făcut-o la cel mai înalt nivel posibil, nu mă menajez chiar dacă sunt bolnav ori obosit. Venind în România, doresc să ajut şi din punctul de vedere educativ şi din cel al performanţei, prin ce pot eu să aduc mai bun din experienţa şi viaţa pe care am trăit-o în străinătate. Trebuie să ajutăm tânăra generaţie de muzicieni români, să facem ceva esenţial pentru ei.