Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Chinurile emancipării de Simona Vasilache

Cartea Nicoletei Roman, Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX-lea (Humanitas, 2016, în Seria „Societate & Civilizaţie”, coordonată de Constanţa Vintilă- Ghiţulescu) e o poveste de epocă, din vremuri marcate de cu totul alte coduri morale.

Iniţial o teză de doctorat, această istorie a femeii, cotrobăind, fără falsă pudoare, prin ungherele secrete ale unor suflete ce li se vor fi părut oamenilor de la 1800 şi ceva prea simplu de desluşit, îşi lărgeşte cadrul, încorporând roluri sociale, relaţii de familie, precepte religioase şi chestiuni de onoare, abateri, complicităţi, prejudecăţi. Adică aproape întreaga viaţă cotidiană a veacului romantic, din unghiul de vedere al muzelor lui.

În Argument, Nicoleta Roman îşi delimitează minuţios domeniul de analiză, raportându-se la studii ale şcolii franceze, respectiv americane, care au clarificat termeni precum familie, locatar, intimitate etc. De asemenea, abordările mai recente, ale autorilor români, de la Maria Magdalena Székely, la Alin Ciupală sau Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, reconstituie modelul dominant de femeie, în secolul XIX, înainte de feminism şi la începuturile lui, transformă excepţiile de la regulă în pitoreşti studii de caz şi constată tentaţia, în cazul femeilor de rând, ca şi în al celor extraordinare, de a se arăta în faţa celorlalţi aşa cum le percepeau bărbaţii. Evident, astfel de reconstrucţii, deşi pândite de capcana speculaţiei, se sprijină pe colecţii de legi, impresii de călătorie, hrisoave bisericeşti şi întruchipări literare ale doamnelor timpului. Citite, însă, printre rânduri, fiindcă „documentele, dacă sunt interogate, vorbesc”, pentru a desprinde, din ele, secretele femeilor, aspiraţiile lor mărturisite doar vreunui jurnal, năzuinţele spre intimitate şi spre relaţii dincolo de convenienţe.

Prima parte din cele cinci ale studiului e o justificare: Cum şi de ce despre femeie. Fiindcă secolul XVIII îi lăsase moştenire doar două posibilităţi: virtutea şi păcatul. Iar bărbaţilor le indusese o anume frică de aceea care-i putea duce la pierzanie prin cochetărie, apoi desfrâu, adulter, de unde sfada între capi de familie, crima şi penitenţa. Cu timpul, însă, vrăjitoarea arsă pe rug ajunge descântătoarea satului, moaşa sau doftoroaia, iar preotul se adaptează, tacit, unor practici asupra cărora are prea puţină putere. Păcatele trupului sunt, însă, privite în continuare cu asprime, dar şi aici depinde foarte mult din ce familie se trage femeia, gura lumii deschizându-se mult mai puţin când e vorba de boieri sau, vai, de preoţi şi preotese. După jumătatea secolului, constată Nicoleta Roman, femeia, păcătoasă prin preacurvie, ori numai prin clevetiri, invidie şi câte şi mai câte, devine subiect de satiră literară, la Anton Pann, sau la Mumuleanu, sau de sfaturi naive în calendarele populare, care-i învăţau pe soţii înşelaţi cum să-şi vindece nevestele de relele obiceiuri. Aşadar, mai degrabă decât condamnată, femeia se cere recuperată, spre îndeplinirea rolului ei principal, de păstrătoare a onoarei şi armoniei căminului. Pedepsele pe care le găseşte Nicoleta Roman, de pe la 1700 până spre jumătatea secolului XIX, ar stârni azi zâmbete: excluderea de la împărtăşanie mergând până la 29 de ani în cazurile grave, de infanticid sau de vrăjitorie, sau un număr de mătănii pentru clevetiri, ascultatul pe la uşi, ori mânia. Mai mult, dacă soţii muşamalizau păcatele soţiilor, deşi aveau ştiinţă de ele, nu puteau ulterior invoca greşeli trecute şi totul se topea în sânul îngăduitor al familiei. O societate tolerantă, la urma urmelor, e această lume de tranziţie, între sat şi oraş, între autoritatea Bisericii şi cea a Statului, marcată, de atunci până în anii noştri, de dubla măsură, de ferestrele deschise veşnic spre vecini, dar şi de dosnicele portiţe de scăpare.

Această primă parte a cărţii se încheie cu privirea celorlalţi, a călătorilor străini în trecere prin Principate. Câţiva dintre aceşti călători, mai ales spre sfârşit de secol, sunt femei, iar unele rămân în Bucureşti ca profesoare sau guvernante. De la ele rămân descrieri ale frumuseţii româncelor, diferită în Muntenia faţă de Moldova, diferită la boieroaice faţă de femeile de rând şi, ici-colo, câte o judecată de moravuri, despre firea pătimaşă a moldovencelor, ori despre frivolitatea şi pasivitatea doamnelor cu stare.

Partea a doua a volumului inventariază cazurile în care femeia iese de sub protecţia familiei, fie pentru că rămâne văduvă, orfană, sau fiindcă fuge din dragoste. Moartea soţului e o răscruce pe care, după zestrea ce-i rămâne, clasă socială sau fire, fiecare o străbate diferit. Există văduve pioase, după cum există şi văduve vesele, bucurându-se de libertatea până atunci interzisă. De multe ori, averea sau lipsa ei dictează categoria în care se va aşeza femeia rămasă singură, sărăcia fiind adesea, dar nu neapărat, o garanţie de bună-cuviinţă. Despre păcatele dragostei şi despre cele ce decurg din ele, ca şi despre slujbele femeilor, de la roabe pe moşii la guvernante la oraş, data viitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara