Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Chiar trebuie să alegem între bibliotecă și internet? de Ioan Holban

În cea mai recentă carte a sa, Aproape liber (Editura Curtea Veche, 2016), Daniel Cristea- Enache adună texte publicistice tipărite în reviste de cultură literară, civică și politică, precum România literară, „Viața Românească”, „Dilema veche”, „22”, „Observator cultural”, „Timpul” ori „Suplimentul de cultură”, între 2011 și 2016, făcînd naveta de la hărmălaia din stradă în liniștea tensionată a fișelor de lectură și de la vînzoleala discursurilor crîncene, adesea autiste, cultivînd un climat deceptiv, ale unor figuri încruntate, posomorîte, în calmul, luxul și voluptatea unor lansări de carte la Tîrgul Gaudeamus și în „conturul profesional” al criticului literar; scriitorul rămîne același atunci cînd scrie, săptămînal, cronica de carte la România literară, conversează, în dialoguri substanțiale, cu Octavian Paler, Paul Cornea sau Dan C. Mihăilescu, lucrează eseuri și sinteze precum Generația 60: discursul artistic și discursul critic, Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu ori Timpuri noi. Secvențe de literatură română, dar și răspunsurile pe care le formulează cînd „bate ora zilei de azi”: spiritul critic face legăturile subterane între lecturile și comentariul criticului literar și publicistul care amendează sever „discursul subjurnalistic”, senzaționalist, comerțul cu imaginea, pune în oglindă ceea ce va fi fiind azi cu „totalitarismul dejist și ceaușist”, invocă responsabilitatea intelectualului față de epoca în care trăiește, vrea Președinte „decent”, visează la solidaritate și meritocrație, cînd politica va fi îndepărtată din „activitățile profesionale”, evocă bizara amnezie a unor colegi de generație în ceea ce privește „socialismul real”, scrie, într-un titlu, politicieni și (nu versus, cum se întîmplă adesea) intelectuali, dar nu uită să identifice, totuși, diferențele specifice (unii sînt solidari, ceilalți, solitari, după zicerea lui Andrei Pleșu referitoare la kitsch și valoare), caută tipologia grobianului de pe internet, în fantasma unui personaj de acolo, Hadrian Tomescu, demantelează stereotipurile formate, mai ales, în „vesela troacă mediatică”, scrie pagini aprige, în ironie și sarcasm, despre conflictul (fals? manipulat?) dintre generații („Trăim într-o parabolă swiftiană. În România, toți tinerii profesori sunt merituoși, sunt stră- luciți, sunt niște giuvaiere ale vieții academice; și, simetric, toți profesorii în vîrstă sunt niște mediocrități agățătoare de scaun care trebuie eliminate de urgență din sistem. Ei ocupă locul și împiedică lumea să se afirme; lumea tînără și energică, bineînțeles, care nu are nevoie de modele, de mentori, de îndrumare științifică, de expertiză academică...”, spune, cu neascunsă amărăciune, Daniel Cristea-Enache în Învățămîntul românesc: jos bătrînii!) sau face observații surprinzătoare, foarte pertinente, asupra raportului dintre comunism și anticomunism: „Anticomunismul care, în opoziția sa față de comunism, rămîne sau devine totalitar la Dreapta este, în opinia mea, la fel de vinovat, teoretic și istoric, ca totalitarismul de Stînga pe care îl combate (...) Anticomunismul acesta visceral, la fel de vinovat ca și comunismul, are, în fond, același inamic: spiritul liberal. Dreptul de a gîndi și a fi altfel este intolerabil și pentru unii, și pentru alții, și în regimurile dictatoriale de dreapta, și în cele de stînga. Intrarea în rînd și nivelarea: iată ceea ce le place, indiferent de culoarea steagului sub care mărșăluiesc, mai întîi rugîndu-ne, apoi cerîndu-ne imperios, ulterior obligîndu-ne s-o facem și noi”.
În publicistica din Aproape liber, ca și în eseu sau cronica literară, Daniel Cristea-Enache este incisiv, polemic, temeinic, oferind mereu argumente și mai puțin sentințe, punînd aici realitatea românească, cum, altundeva, literatura noastră, pe „cîntarul judecăților”. Unele texte sînt fragmente dintr-o pasionată proză de idei, căutîndu-și miezul în literatură; Stănică Rațiu al lui G. Călinescu este „protagonistul” textului care deschide cartea, Publizistik, pentru ca o scenă din romanul Cînd ne vom întoarce al lui Radu Mareș să ofere tema remarcabilului Elogiu țăranului român: citind într-o cheie originală romanul lui Radu Mareș, Daniel Cristea-Enache dovedește, cu argumente solide, că legionarismul nu a avut o „bază țărănească”, iar elogiul pe care îl face țăranului român răspunde, peste ani, unui celebru discurs de recepție la Academia Română, în veacul trecut: „Cu retractilitatea lui, cu prudența lui, cu discursul lui dublu, Țăranul român a cîștigat partida cu legionarismul. Cum a cîștigat-o? Nebăgîndu-se. Nelăsîndu-se băgat. Evitînd să fie anexat, deși legionarismul lupta (retoric sau cu pistolul cu glonț pe țeavă) în numele neamului românesc. O bază țărănească a legionarismului n-a existat în anii aceia. Dacă ar fi existat, ar fi fost prăpăd. Țăranul nostru generic pe care îl elogiez azi a rezistat acestei mișcări care a captat atîtea minți strălucite ale epocii interbelice, intelectuali rasați și oameni de o înaltă moralitate; preoți curați, elevi și studenți eminenți, oameni cu multe, multe calități, dar care au luat-o, din cauza seducției legionare, pe un drum presărat cu episoade odioase și crime”. În mai multe texte din Aproape liber, Daniel Cristea-Enache vizează un profil al generației sale, a „decrețeilor”, cum îi spune, pentru care Decembrie 1989 are o importanță istorică; atunci s-a născut, nu doar pentru „decreței”, adaug, „o lume nouă, cu vieți altfel”, iar dubla apartenență – „născută în comunismul ceaușist și maturizată în libertatea postrevoluționară” – îi acordă un rol de pivot: e, în fond, șansa acelei generații, dar și a celor născuți după 1940, pe care, însă, nu puțini au ratat-o și continuă să o ignore și azi, cum, la fel, oameni din generația lui Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Alex. Ștefănescu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, Ioan Es.Pop și Daniel Cristea-Enache însuși au fructificat această șansă: nu cred că sentimentul generațiilor mai vîrstnice este unul de zădărnicie și, dacă, poate, Cortina de Fier le va fi fixat niște limite, atunci Decembrie 1989, lor, ca și „decrețeilor”, le-a demolat zidurile și a spart limitele , dîndu-le șansa istorică de a fi european efectiv: „Iată o șansă istorică pentru est-europeni în general și pentru români, în special. Sentimentul vîrfurilor din generațiile noastre mai vârstnice era unul de zădărnicie. Oricît de performant ar fi fost un intelectual ca intelectual și un scriitor ca scriitor, Cortina de Fier a Războiului Rece îi hotărîse soarta și îi fixase limitele. Compartimentarea aceasta etanșă nu putea fi lăsată în urmă decît prin exil (Monica Lovinescu) ori prin operă de sertar (Ion D.Sîrbu). Ultimul deceniu, cu România membră a Uniunii Europene, schimbă complet perspectiva; și, mai mult decît atît, o creează. Nu mai ești european prin apel la interbelicul de aur sau, și mai înapoi, prin refugiu imaginar în epoca lui Carol I; nu mai ești european la modul aspirațional și livresc, cultural și evazionist în raport cu un context macro mizerabil. Ești european efectiv, răsăritean ori occidental, sudic ori nordic, cu drepturi și obligații aceleași pentru toți”: europeanul din România de azi are o sută și/sau douăzeci de ani, cum, deopotrivă, nostalgicii, extremiștii și euroscepticii se regăsesc între aceleași vîrste.
Într-o altă ordine, nu e deloc întîmplă tor faptul că Răzvan Voncu vorbește în recenta sa carte, Arhitectura memoriei, despre „schimbarea codurilor”, iar Daniel Cristea-Enache, în Aproape liber, are în vedere Un alt public, Noua epocă literară, O nouă literatură: schimbarea codurilor aduce cu sine, inevitabil, modificări substanțiale ale orizontului de așteptare al publicului cititor. Ca și Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache face parte din ceea ce am numit altundeva noua critică și chiar dacă țintele par altele – realitatea românească și „întîmplările” sale –, în Aproape liber, criticul se întoarce adesea între contraforții profesiunii sale: analizează în oglindă „găștile” din romanele Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo șiÎn iad toate becurile sunt arse de Dan Lungu (adaug, tot în oglindă, pentru mărirea ariei de explorare, „banda” din Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu), cu observații asupra argoului și a unui presupus cod subversiv (dar argoul „impenetrabil”, o spune Iorgu Iordan într-un studiu din anii ‘30 este al pușcăriașilor și al hamalilor din port, iar discursul subversiv e de căutat, de exemplu, în romanele lui Augustin Buzura ori în poezia vîrfurilor genera- ției ‘80), supune unui test de rezistență opera lui Marin Preda în A treia lectură, unde descrie o foarte semnificativă istorie a receptării sale, recitește, în emoție controlată de același sclipitor spirit critic, scrisorile „deschise” ale lui Arghezi și Lovinescu din 1943, reface parcursul biografic în socialismul real al lui Ion D.Sîrbu, portretizează cu miez, fixînd mereu ceea ce francezii numesc „la qualité maîtresse”, pe Paul Cornea, Al.Paleologu, Octavian Paler, Nina Cassian, Antoaneta Ralian, Radu Cosașu, Dumitru Radu Popescu, G. Dimisianu, Nicolae Manolescu, C. Stănescu, Răzvan Petrescu, trecînd și prin zona lirică (G. Coșbuc, contemporan cu Tristan Tzara, Tudor Arghezi și problema „religiozității” sale, posteritatea Poemului invectivă al lui Geo Bogza în versurile lui Marius Ianuș și ale Elenei Vlădăreanu, apoi Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Ion Mureșan).
În sfîrșit, un titlu maiorescian, În contra direcției onlineîn cultura română, poate părea bizar pentru un critic deplin convins de „net”, dar care se întreabă, retoric, firește, dacă trebuie să alegem între bibliotecă și internet (împăciuitor, declară că „tiparul și internetul sînt complementare și convergente”); avem, spune Daniel Cristea-Enache, cel puțin două motive să citim: „Rezistența prin cultură și evazionismul prin ficțiune rămîn printre funcțiile lecturii noastre, chiar dacă ele se văd corectate prin trecerea de la structura închisă a epocii totalitare la cea deschisă a epocii democratice. Rezistența prin cultură nu mai e acum la o ideologie unică, ci față de subcultura țipătoare, agresivă, de tip tabloid și de emisiuni junk. A citi o carte bună e ca și cum ai merge la Ateneu după ce ai stat într-o piață aglomerată și promiscuă”. Și sînt numeroase asemenea formulări antologice, fraze de reținut, într-o carte remarcabilă care se citește cu folos și, nu e puțin lucru, cu plăcere: „patriotismul veritabil se vede în faptele unui om, nu în frazeologia lui”; „Nicolae Ceaușescu a fost scriitorul vieților noastre în anii 1970-1980 – și vă asigur că a fost ceea ce se numește un scriitor total”; „Paleologu te ia de braț și te plimbă prin grădinile culturii”; plecînd din Lisa și Siliștea Gumești, „Paler și Preda iau, așa zicînd, satul cu ei”; „Cosașu este inconfundabil și neîncadrabil” etc. Literatura și realitatea românească de azi au în Daniel Cristea- Enache un cititor atent, calificat, profesionist, ale cărui judecăți de valoare și situare trebuie luate în seamă. Ne dă întîlnire în fiecare seară la Ateneu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara