Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Charles Baudelaire – Les fleurs du mal de Sonia Cuciureanu

Muza venală

O muza mea iubită, în palate
adorată,
Când Ianuar porni-va vântul
rece,
Găsi-vei oare tu, în noaptea
care trece
Un mic cărbune-aprins să
te-ncălzească-îndată?
Vei colora tu oare umerii-ţi
vineţii
Cu razele nocturne ce se
strecoară-agale?
Simţind gura şi punga tot la fel
de goale
Găsi-vei oare aurul boltelor
azurii?
Ca să-ţi poţi câştiga pâinea,
de care-ţi este dor,
Vei ţine de cădelniţă ca un copil
din cor,
Vei cânta Te Deum, deşi nu
crezi deloc,
Ori, saltimbanc flămând, nurii
etalându-ţi
Şi râsul tău scăldat în lacrimi,
ascunzându-ţi,
Vei răspândi uşor hohotul de
iarmaroc.


Duşmanul

Tinereţea mi-a fost doar o
neagră furtună,
Străbătută ici-colo, de sori
strălucitori
Trăznetul şi ploaia n-au mai
lăsat în urmă,
Decât puţine fructe cu mândre
culori.
Dar iată c-am ajuns şi în
toamna ideilor,
Când grebla şi făraşul de zor
vor strânge totul
Spre-a curăţa un pic dezastrul
revărsărilor,
Prin care apa săpase gropi
adânci ca mormântul.
Dar cine ştie dacă noile flori ,ce
le doresc
Vor găsi în acest sol spălat în
care cresc
Hrana mistică, ce le va da
vigoare?
O durere! O durere! Timpul
viaţa nimiceşte,
Şi Duşmanul obscur prin care
inima ne doare
Din sângele ce-l pierdem , se
hrăneşte şi tot creşte.


Unei doamne creole

În ţara parfumată, de soare
alintată,
Am cunoscut, sub bolta de
arbori, purpurie,
Dar şi sub palmieri, unde
lenea-i legănată,
O doamnă creolă, frumoasă şi
nurlie.
Cu tenul cald şi palid,
brunetă-ncântătoare,
Gât elegant şi aer subtil
manierat;
Zveltă şi înaltă, mereu
cuceritoare,
Cu ochi îndrăzneţi şi surâs
minunat.
De veţi ajunge doamnă, în ţara
de splendoare,
Pe malurile Senei şi ale mândrei
Loare
Frumoasă,demnă a-mpodobi
orice antic castel,
Veţi face ca în umbra retragerii
discrete,
S-apară la poeţi multe mii de
sonete
Pe care ochii voştri i-ar face mai
supuşi decât orice Negru fidel.-


Orbii

Priveşte-i suflete al meu, sunt
înfiorători!
Asemeni unor manechine; atât
de vag rizibili;
Ca nişte somnambuli, bizari,
mereu teribili;
Zvârlind la întâmplare globii lor
chinuitori.
Ochii lor, de unde divina
scânteie a plecat,
Ca şi cum în van ar privi, stau
mereu ridicaţi
Spre cer; nu-i vezi niciodată
spre pământ înclinaţi
Coborând visător capul lor
împovărat.
Aşa străbat ei toată-această
noapte,
Soră a liniştii eterne. O cetate!
În timp ce-n jurul nostru tu râzi
de te cutremuri,
Cuprinsă de plăceri pân-la
atrocitate,
Priveşte! Mă târăsc şi eu ! mai
mult ca ei buimac în toate,
Şi zic: Ce văd ei oare, aceşti
infirmi în Ceruri?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara