Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ceremoniile intimităţii de Iulian Boldea

Impersonale în aparenţă, implicate însă, în fibra lor adâncă, poemele Simonei-Grazia Dima transpun trăirile în notaţie sublimată, dar şi în arpegii elegiace, marcate de discreţie, de o anume graţie retractilă.

Chiar dacă rumoarea cotidianului e adesea estompată, poeta lăsând tensiunea în suspensie, neliniştile, chiar în surdină, nedeterminate, vagi, sugerează o posibilă aderenţă la detaliile referenţialităţii, presupuse, mai degrabă decât spuse, imponderabile, mai curând decât convulsive, astfel încât percepţia lirică se desfăşoară sub regimul unei ambiguităţi (de)structurante. Antologia Călătoria în petalele trandafirului (Editura TipoMoldova, 2013) este nu doar reprezentativă pentru creaţia poetei, ci şi sugestivă pentru mecanismele şi relieful interior al lirismului. În Cuvîntînainte: o confesiune, poeta descrie modul de agregare a trăirilor lirice, expunând, totodată, o proiecţie speculară, „epifanică”, a propriei poezii, percepută ca „resurecţie deplină”, în care se întrupează şi „vederea mentală”, dar şi „iubirea, compasiunea, atotînţelegerea”.

Confecţionându-şi viziunile sub forma unui glissando între utopiile poeziei şi resemnarea insinuantă sau ingenuă, Simona-Grazia Dima dovedeşte, însă, şi o fervoare a rostirii de sine, deloc retorică, trasată în linii confesiv-elegiace, prin care destinul propriu e asumat cu lucidă candoare, condensată în registrul subiectivităţii delicate ce preferă dicţiunea discretă, emfazei sau gravităţii debile. Un poem precum Confesor de tigri (care dă şi titlul cărţii din 1998) explorează aporiile identităţii creatorului, cu fiinţa sfâşiată între rol şi mască, între trăire şi rostire: „Confesor de tigri sunt, se pare/ Îmi privesc mâinile cu cercuri de cicatrici/ De pe urma spovedaniei lor,/ În timpul căreia îşi pierd adesea/ Stăpânirea de sine şi muşcă,/ Retrăind cele mărturisite/ (deşi încerc sistematic/ să-i dezbar de emotivitate –/ le-aş putea condensa furiile/ într-un vârf de ac./ Nu-mi place prea mult meseria asta, dar mi-a fost încredinţată/ Şi trebuie s-o duc la bun sfârşit/ Privesc din nou spre mine:/ Urme de răni, halouri ireale,/ Nimburi albe – nimic mai mult/n-am luat din viaţă pentru mine”. Atentă, deopotrivă, la ordinea cuvintelor şi la dezordinea lumii, poeta caută „izvorul mehenghi al cuvintelor”, restabilind punţi de comunicare, subtile, neştiute, între propriul eu şi lucrurile sau fiinţele din jur, surprinzând aspectul difuz al făpturilor anonime, miniaturale, cărora li se atribuie, în pură acoladă orfică, însuşiri, accente şi palori mitice: „Fiinţele mici/ se-nconjură şi se ajută numai cu lucruri/ mari,/ zîmbitoare, cu pielea întinsă pe trup/ fără teamă de timp,/ răbdurii, ele îngăduie luminii/ să le locuiască,/ pînă li se vede clar/ fiecare por,/ scorbură cu faguri/ pe un mal plin de cuiburi şi păsări./ Lucruri ce sunt istorie naturală./ Fiinţele mici le îndrumă,/ ca pe animale greoaie şi neştiutoare –/ nu mai ştiu drumul spre casă,/ dar încă la lăsarea serii/ acolo vor ajunge./ Şi toate datoriile timpului/ le vor plăti cu lapte şi miere,/ în seara maternă –/ ah, mugetele lor răzbătînd întrebătoare,/ supuse,/ dinspre hăţişuri.// Restul e doar vîrtej stîngaci/ în jurul fiinţelor mici” (Istorie naturală). Într-o lume dominată de armonie şi echilibru, e recompus, astfel, un univers gracil al „fiinţelor mici” în care neliniştile au moliciuni de catifea, iar tragediile se destind în jocuri manieriste, în ritualuri ale măştilor pe care aceste fiinţe şi le asumă, în feerii cu iz de parabolă, ca în poemul Armonie: „Fiinţele mici, iubitele,/ şoptesc în lucruri,/ armată deghizată,/ ucid necontenit duşmanii,/ convertindu-i în prieteni/ se folosesc de armonie/ ca de un cuţit în junglă,/ pentru deschiderea drumului”.

Simona-Grazia Dima nu e o poetă ce cultivă cu orice preţ vreo poetică a negativităţii sau a spasmului existenţial. Angoasele, câte există, sunt camuflate, nu exhibate, palorile agonice sunt drapate în dantelării ceremonialice, iar crepuscularul e eufemizat sau estetizat. În acest fel, discreţia, interiorizarea, expunerea intimităţii par să fie norme ale frazării: „Fiindcă i-au dat în grijă/ ritualul logodnei dintre cuvânt şi lucruri/ (ce nu se poate întrerupe ori lăsa/ la voia întâmplării),/ iubita cea plăpândă/ împinge zi şi noapte stânca de cavou,/ să nu se prăbuşească/ să-i scânteieze-n jur albul intact,/ incandescenţa în care nu palpită nimic/ străin sau ameninţător. În dinlăuntrul/ necurmat afară, ca încrustată/ pentru totdeauna în straiul de ceremonie/ ce-ţi ia ochii, ea nu mai cunoaşte/ intrarea, nici ieşirea/ (Ceremonial). Vibraţia confesivă, controlată de o instanţă rememoratoare, determină o diafanizare a lucrurilor şi întâmplărilor, care capătă reflexe aleatorii ale unor palimpseste în care înţelesuri şi simboluri dintre cele mai diverse ale fiinţei se reunesc; fiinţa de azi şi cea de ieri sunt unite de simbolul privirii care reconstituie cu acuitate avatarurile eului îngropat „sub straturi de miraje”: „A te uni pe tine cel de ieri,/ a te privi mereu, în lanţ/ cu-acela care-ai fost în străvechime: să scânteieze în tine toată / istoria/ şi straturile succesive de cetăţi,/ în freamătul aripilor să desluşeşti/ inscripţia prăfuită,/ solzul curbat sub nisip –/ te vei vedea pe tine-adâncul, / diamant, sub straturi de miraje” (Diamant în ape). Nu puţine sunt poemele care trasează perimetrul imperceptibil ce desparte planul terestru şi transcendenţa, derizoriul cotidian şi zvonurile numinosului, dezvă- luindu-se, cu acuitate sau în semiton, frustrarea eului dominat de insuficienţele clipei, sau de fascinaţ ia irizărilor absolutului. În poemul De teama Armoniei îmblânzirea unor „fiare nenumite” e o metaforă a scrisului, a transmutării realului banal în regimul imaginarului: „Întruna îmblânzim fiare nenumite,/ până devenim lumină şi, cu o singură/ mişcare, iată, putem mişca greul semnelor./ Doar ghemuiţi în raze pricepem urgenţa/ strigătul, rosturile. Şi făptuim/ nespus de clar şi de uşor,/ dar încă/ printr-o pojghiţă de vis. Neputincioş i, privim cum urmele de/ gheare/ se transformă inevitabil în văpaie,/ membrana se subţiază, şi-am vrea/ să amânăm sfârşitul, de teama Armoniei”.

Există în această antologie şi unele poeme ce transcriu peisaje spiritualizate, locuite de armonie şi transparenţă a materiei, cu arhitectură diafană, în care fluxul vital e diminuat, iar vocea lirică se regăseşte suavă, transparentă, resorbită în stilizări calofile, iluminate, cu accente de incantaţie ritualizată, epurată aproape cu totul de vacarmul lumii concrete. Fiorul interogaţiei grave se întâlneşte adesea cu fascinaţia adâncului, cu tema finitudinii, sau cu reflexul manierist al lumii ca labirint ori ca oglindire a străfundurilor obsesive ale eului, desemnându-se, astfel, o poetică a problematicului, prin care intonaţia cvasiimnică e transformată în retorică a spaimei în faţa unei realităţi terifiante, fluide, de neînţeles. Un poem în care feeria şi coşmarul se întâlnesc este Un timp imaculat, în care viziunea capătă fluiditatea visului, participând la o sintaxă insolită, la o ordine neverosimilă, răsturnată, cu articulaţii inversate: „Toate cele petrecute vor deveni o frază/ pe care amândoi copiii o vor rosti la altă răscruce./ Umbletul chinuit prin labirint, sub poveri, tresărirea/ la fiecare muget şi cap de fiară vor fi în cele din urmă/ doar zboruri de încercare pe o vreme senină, (pe care nu/ o ştiai),/ clară atingere cu deget de lumină a limitei,/ stâncoase, lipită de cer. Terorile se vor fi dizolvat cu/ două-trei pase de muguri şi rouă, pruncii vor elucida în/ câteva sintagme săltăreţe (fluturi săltând caleidoscopic/ prin aer) o întreagă eră apăsătoare şi materială. Şi/ zvârcolirea în coridoare înfundate şi gratiile de fier vor fi/ deconspirate cu planări glorioase. Copiii şi învăţătorii/ lor stau deja pe tăpşanul înflorit. În mijloc îi aşteaptă,/ mândre de această întâlnire pentru care s-au pregătit demult,/ nuci îmbrăcate cu aurări şi purpuri. Va fi glorificată grota în /care-ai plâns, crezând-o stearpă. Versantul/ deschis în aparenţă spre bolgii infernale se va înfăţişa în/ chip de vultur cu aripi strânse, culcat în somptuoasă/ aşteptare (…)”. Calofile cu măsură, poemele Simonei-Grazia Dima cultivă o fascinaţie a depărtării, un dinamism vizionar al privirii care participă la o redefinire imaginativă a fiinţei, într-un scenariu al nostalgiei, al călătoriei, al orizontului nedesă- vârşit, şi al retranşării întregitoare în propriul sine. Infuzată de înfiorări şi taine, de interogaţii şi dileme identitare, repudiind emfaza, retorismul sau stridenţa declamativă, poezia Simonei-Grazia Dima, cu arhitectura sa coerentă, geometrică, ordonatoare, explorează spaţiul de indeterminare, de umbră şi mister al lucrurilor, logodna dintre nimic şi tot, freamătul ascuns al neantului sau opulenţa negată a solitudinii, iar volumul antologic Călătoria în petalele trandafirului e un semn hotărâtor al maturităţii şi valorii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara