Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Centura de castitate de Gabriela Gheorghişor

Nora Iuga a încercat mereu să iasă din corsetul categoriilor, transgresând limitele, amestecând genurile literare, poezia cu proza, dar şi ficţiunea cu autobiografia. O frază din Sexagenara şi tânărul, carte care a şocat le bourgeois cumsecade, trimite la scrierea „onanistă” autoficţională (v. S. Doubrovsky): „…când simţi că-ţi vine să scrii, trupul se înfioară aproape la fel ca înainte de a face amor, e aceeaşi detaşare a fiinţei pe care o fi cunoscut-o Onan, când se masturba.” Harald şi luna verde, fără a miza pe identitatea autor-naratorpersonaj, absoarbe multe elemente autobiografice, dar aşază în rama autoficţională o istorie de familie cu reverberaţ ii istorice şi social-politice de amploare.
Această ramă, deopotrivă autoficţională şi metatextuală, se încheagă progresiv, pe măsură ce personajul Stana îşi aruncă vălurile de ordinary woman. Stana, o bătrână văduvă care îşi înregistrează cu acuitate decrepitudinea, o gospodină terre-à-terre, cicălindu-şi soţul cu detaliile vieţii domestice, se revelează pe parcurs o scriitoare invitată la festivaluri, cu recenziile pozitive sau negative ale cărţilor Norei Iuga, cu prietenii şi cunoscuţii acesteia. Discursul autoficţional se umflă la un moment dat cu reflecţii despre realitate, scris, ficţiune: „Personajul repetă autorul, cartea repetă lumea, maşina repetă omul. Timpul e exasperant de monoton, egal minutului care trece rămânând pe loc, fiindcă istoria, omul, iluzoriile jocuri ale hazardului nu semnalează decât o singură schimbare, degradarea materiei şi, mai ales, infidelitatea tot mai accentuată a bucuriei gratuite. Ce m-o fi apucat iar s-o fac pe deşteapta, să scriu toate aceste închipuiri aiuristice, vrând să-mi explic mie de fapt, nu vouă, de ce înclin tot mai mult să cred că realitatea e un cuvânt lipsit de conţinut? Cred mult mai mult că nu există decât nişte energii care circulă prin spaţiu, scăpate din carcasele lor materiale, spre a se lipi unele de altele până la letala absorbţie. Iertaţi-mă, ştiu că vă plictisesc de moarte, dar mă topesc de plăcere să pălăvrăgesc în van şi să vă debitez fel de fel de combinaţii ale spiritului, inimaginabil de reale… pentru că tot ce putem crede e real şi tot ce ne putem imagina e autobiografic. Dar printre cele câteva legi esenţiale pe care intenţia drumului le are în vedere pentru orice existenţă pripăşită în scrânciobul ăsta care nu încetează a se învârti niciodată este perechea, omonimia şi antinomia. Susul şi josul. Faţa şi spatele. Legea tarotului. Poza cu capul la miazănoapte şi cea cu capul la miazăzi. Pentru că tot ce există are o poză. Până şi umbra e poza corpului real. Şi cine e real între corpul din faţa oglinzii şi cel care ne priveşte din ea, din moment ce noi nu ne putem cunoaşte decât chipul din poză? Aşadar, existăm pe din două: pe faţă şi pe dos.” Autoironia înviorează astfel de fragmente eseistic-explicative, panseuri demonstrative, însă acestea ar fi putut lipsi, fără a dăuna coerenţei întregului. Discreţia ego-ului scriitoarei ar fi fost chiar binevenită, într-un roman de o extraordinară forţă a redării atrocităţilor istoriei, datorate celor două maladii ale secolului al XX-lea: nazismul şi comunismul.
Ca şi în Sexagenara şi tânărul, în Harald şi luna verde impresionează jocul perspectivelor, alternarea persoanei I cu persoana a III-a, a naraţiunii obiective cu fluxul conştiinţei. Personajele sunt privite când din exterior, când dinlăuntru, autoarea vrând să descrie atât imaginea din oglindă sau din poză, cât şi misterele de dincolo, din mintea şi din trupul oamenilor. Faţa şi dosul. Desenul din covor şi nodurile din spatele ţesăturii. Stana scrie povestea familiei sefarde a soţului său, Sam Schallmon. Stana, şi, prin ea, Nora Iuga, încearcă să deschidă „uşile închise” ale unor fiinţe mutilate de malaxorul istoriei, să spargă „centura de castitate”, seiful în care se ascund misterele, secretele unor vieţi deturnate de la cursul firesc, zborurile frânte şi nebunia (în roman, centura de castitate este şi un simbol al oprimării nevoilor naturale ale individului în condiţiile regimului nazist ori comunist). Transpunerea devălmăşiei gândurilor şi a reacţiilor senzoriale sporeşte autenticitatea povestirii. Aceasta este o polifonie, un buchet de voci distincte, care compun, în final, simfonia destinului dramatic al familiei Schallmon, cu turnúri de recviem. Cronologia se sparge, scene şi istorii diverse ne plimbă pe scara timpului în sus şi în jos, din interbelic în anii postdecembrişti, din „obsedantul deceniu” al lui Gheorghiu-Dej în epoca de aur a lui Ceauşescu, dar şi pe harta geografică, din România în Germania, din lagărul de la Sachsenhausen la minele din Donbass, din Bucureşti în Banat, ca într-un puzzle uriaş care se asamblează treptat până la sfârşitul lecturii.
Papa Levy, bancherul evreu cu locuinţă pe Dacia, face parte din stirpea oamenilor tari. El îşi trăieşte decăderea cu demnitate: după ce i se confiscă averea, se mută într-o casă vagon de pe Dinicu Golescu, lucrează ca portar la Creditul Minier, apoi la un depozit de sare din Pantelimon. Ajunge să-şi vândă obiectele de valoare la talcioc (precum se întâmplă şi în Scrinul negru călinescian). Moare la 72 de ani, în timpul preludiului unei partide de dragoste cu Lina, servitoarea internă a familiei, care învăţase cochetăria de la doamna Erinia. Grecoaica Erinia, damă de high life, avusese o scurtă carieră muzicală şi adusese în căsnicia cu bancherul copilul făcut cu un neamţ. Rafinată până la preţiozitate, pasionată de literatură şi de scriitori, cabotină, Erinia întreţine o relaţie platonică îndelungată cu medicul Artur Sterian, cel care-i va repara piciorul lui Leon. Enigmaticul Leon, băiatul îndrăgostit de propria mamă, reversul ei slab, reuşeşte să-şi îndeplinească visul de a deveni balerin. A doua zi după ce i se naşte fiul, Sam, pleacă în Germania, cu un fiu de împrumut, efeminatul Lonko Zander. După ce străluceşte la „Palais de danse”, în spectacolul Harald şi luna verde, ajunge în lagărul de la Sachsenhausen. După Scylla nazistă dă de Caribda comunistă. În urma unui denunţ fals de viol face puşcărie la Canal şi Poarta Albă. Supravieţuieşte infernului, pentru a doua oară, însă preţul tot îl plăteşte: înainte de a muri, la 60 de ani, îşi pierde minţile. Sam creşte mai mult la internatul liceului, fără să-şi cunoască tatăl (decât foarte târziu) şi cu o mamă cu nervii slabi, Lucy, dispărută destul de repede dintre cei vii. Ispăşeşte păcatul „originii nesănătoase”, fiind exmatriculat din facultate, în ultimul an. După ce-şi câştigă existenţa din munci de jos, predă o vreme istoria la Liceul „Şincai”, de unde va fi pensionat forţat pe caz de boală. Sam este introvertit, pasionat de centuri de castitate şi de schizofrenici, se joacă de-a Statul Major, înfigând steguleţe pe hărţi, boscorodit întruna de Stana, femeia pe care i-o dăruise soarta, luându-i prietenul (ucis de comunişti). La această galerie memorabilă de personaje se adaugă torţionarul Otto Schalke, tipul plăcerilor sadice, care parcurge drumul de la Waffen-SS la informator al Securităţii, în ambele roluri bucurându-se să distrugă cariere şi vieţi.
Harald şi luna verde este un roman al percutanţei scenelor, mai ales a celor violente, groteşti sau funebre. Descrierea minuţioasă şi expresivă transformă imaginile în bombe detonate în capul cititorului. Cea mai frisonantă rămâne, cred, aceea în care Leon Schallmon este obligat să violeze o adolescentă moartă: „Se apropie de fată. Îngenunche. Îi desfăcu picioarele, pe care sângele se uscase. Îi ridică fusta mai sus, până îi acoperi faţa. «Trebuie să trăieşti!» Îi rupse chiloţii de pânză, uzi de sânge, şi-i aruncă pe cizmele soldatului. A fene egye meg! – ieşi sudalma ungurească din gura neamţului, care-l lovi în spate cu patul puştii. «Trebuie să trăieşti!», urla gândul şi el îşi ştergea palmele de pantaloni. Îi sfâşie bluza dintr-o mişcare. Sânii erau ca nişte pietre mici, colţuroase, reci. Puse palma pe ei. Mă forţam să cred că numai eu am surprins zvâcnetul braţului care i-a tras mâna înapoi. «Trebuie să trăieşti! Şi mama de-ar fi, Erinia de-ar fi, tot ai face-o. Trebuie să trăieşti! Hai, hai odată!» Încercam să aud, credeam că aud ce-i spune muşchiului ăla îndărătnic care nu voia să-l asculte. «Hai, haide odată!» Îşi trecu o dată palma peste sfârcurile alea îngheţate cum ascuţi un cuţit. Puse gura pe ele. Þurţurii ăştia ori se sparg, ori se fac de carne. «Trebuie să trăieşti! Hai, hai odată!» Îşi rupse prohabul şi-şi înfipse membrul încins în gaura năclăită de sânge. Bătrânelor li s-a ordonat să nu închidă ochii. Îşi ţineau capul drept, numai privirile lor încremeniseră pe vârful pantofilor. Eu nu-mi puteam lua ochii de la fesele alea încordate la maximum, ca o maşinărie în funcţiune, auzeam gâfâitul locomotivei şi zgomotul ritmic al pistonului care intră şi iese din sertăraş, mărind viteza când se-apropie de capătul tunelului. Când a ieşit din moartă, sperma acoperise sângele.”
În luxurianţa epică din Harald şi luna verde urlă, deopotrivă, viaţa şi moartea, iubirea şi ura, voinţa de dominare şi dorul de libertate. De altfel, valoarea romanului Norei Iuga stă tocmai în formula sa oximoronică: orori factuale şi desfătări stilistice, sânge şi poezie, venin şi artă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara