Numărul curent: 47

Actualitatea:
Centenarul Societăţii Scriitorilor Români de Teodor Vârgolici

In prima jumătate a secolului al XIX-lea, în faza de constituire modernă a li­teraturii române, scriitorii noştri au simţit nevoia de a se reuni într-o grupare cu specific adecvat preocupărilor lor creatoare, cu scopul esenţial de a contribui la desăvârşirea limbii române şi la propăşirea literaturii naţionale. însufleţiţi de acest ideal, Dinicu Golescu, autorul primului memorial de călătorie din literatura română, apărut în 1826, şi Ion Heliade Rădulescu înfiinţează, la Bucureşti, în 1827, Societatea Literară, cu obiective multiple, cel mai important fiind de ordin lingvistic. Prima realizare a constituit-o celebra Gramatică a lui Ion Heliade Rădulescu, publicată în 1828. în preajma anului 1848 a luat fiinţă Asociaţia Literară a României, care avea ca program principal "înaintarea literaturii curat zise şi încurajarea autorilor şi traducătorilor cărţilor care ar contribui la aceasta." în împrejurările zbuciumate ale Revoluţiei de la 1848, această Asociaţie nu a putut însă să desfăşoare o activitate rodnică. Astfel s-a ajuns ca, în 1866, să se fondeze Societatea Literară Română. La scurt timp şi-a schimbat numele în Societatea Academică Română după cucerirea independenţei naţionale s-a transformat, în 1879, în Academia Română.

La începutul secolului al XX-lea, noua generaţie de scriitori a avut ca merit fundamental nu numai îmbogăţirea şi diversificarea climatului literar al epocii, ci şi acela de a fi ridicat profesiunea de scriitor la demnitatea pe care o implică, asigurând mânuitorilor condeiului, în plan existenţial, respectul pentru truda şi condiţia lor umană. în vederea atingerii acestui scop, mulţi reprezentanţi prestigioşi ai scriitorilor din acea vreme au luat iniţiativa, în primul deceniu al secolului trecut, de a se constitui într-o asociaţie proprie cu caracter profesional, care să apere drepturile şi interesele lor, să grupeze toate forţele creatoare într-un mănunchi unitar şi solidar spre a impune profesiunea şi demnitatea de scriitor, des ultragiate de editorii şi proprietarii de ziare şi reviste din acea vreme. O primă tentativă a fost făcută de începutul anului 1904, dar nu a avut sorţi de izbândă. în articolul Societatea Scriitorilor Români, publicat în revista Boabe de grâu, nr. 10, din 1934, Victor Ion Popa îşi amintea de "truda lui N. Petraşcu" de a întemeia o astfel de societate, dar care n-a avut rezultatul scontat "din pricini asupra cărora nu ştie nimeni spune prea lămurit de a cui parte a fost vina."

în primul deceniu al secolului al XX-lea, scriitorii români au început să lanseze confraţilor lor îndemnuri publice pentru reunirea lor într-o societate proprie, profesională. în articolul O societate literară, apărut în Viaţa literară din 16 iulie 1906, Ion Gorun scria: "Ne gândim la un vis neîmplinit ce am mângâiat de mult şi de atâtea ori în clipele noastre de dulce şi liber zbor al fanteziei - visul unei adevărate societăţi literare, în fruntea căreia să vedem pe adevăraţii noştri artişti literaţi, pe aceia preţuiţi şi iubiţi de toată lumea românească - o societate care să aibă şi autoritatea necesară şi mijloacele de a îndruma mişcarea literară. Dorinţa de a se pune bazele unei societăţi profesionale a scriitorilor era determinată şi de necesitatea de a ameliora şi de a asigura un trai decent celor care făureau literatura română. în articolul Cum trăim, publicat în Viaţa literară şi artistică, nr. 37, din 1907, Ilarie Chendi dezvăluia, cu amărăciune, unele aspecte dureroase din viaţa scriitorilor: "Mizeria tot se mai lăfăieşte prin rândurile celor mulţi. Prin cafenele, scriitorii de talent tot mai stau roată în jurul meselor, aşteptând zile mai bune. Prin anti-şambrele miniştrilor, tot mai întâlneşti stilişti de rangul întâi oferindu-şi bunele servicii. Şi sunt mulţi şi buni şi plini de viaţă şi nimeni nu le ajută să-şi creeze mai prielnice condiţii de trai şi un larg teren de activitate, căci tot mai există credinţa nebună că poeţii şi nuveliştii nu sunt din rândul elementelor trebuitoare."

Construirea Societăţii Scriitorilor Români nu s-a înfăptuit dintr-odată, ci a trebuit să parcurgă câteva etape pregătitoare. Din iniţiativa lui Emil Gârleanu, Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din Bucureşti s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea Statutelor preconizatei Societăţi a Scriitorilor Români. Ca model pentru aceste Statute, Cincinat Pavelescu adusese de la Paris Status de la Société des Gens de Lettres, societate înfiinţată de scriitorii francezi la 28 aprilie 1838. Urmând exemplul acestora, scriitorii noştri au ales tot data de 28 aprilie, din 1908, pentru a pune bazele Societăţii Scriitorilor Români.

într-adevăr, prima adunare de constituire a Societăţii Scriitorilor Români s-a ţinut, acum o sută de ani, în ziua de 28 aprilie 1908, la Bucureşti, într-o încăpere a berăriei Wilhelm, din strada Edgar Quinet. Au participat scriitori atât din Bucureşti cât şi din alte oraşe ale ţării. Din articolul lui Emil Gârleanu, când s-a fondat Societatea Scriitorilor Români, publicat în revista Proza, nr. 2, din 15 februarie 1914, aflăm că la adunarea de constituire s-au dezbătut proiectele de Statute şi s-a ales primul comitet de conducere, compus din Ioan Adam, Dimitrie Anghel, I. A. Bassarabescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Virgil Caraivan, Ion Ciocârlan, Ludovic Dauş, N. Dunăreanu, Al. S. Florescu, Emil Gârleanu, Artur Gorovei, Şt. O. Iosif, G. Murnu, Dimitrie Nanu, Cincinat Paveelescu, G. Ranetti, Mihail Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, Artur Stavri şi G. Sylvan.

Dintre aceştia, au fost proclamaţi: preşedinte - Cincinat Pavelescu; vicepreşedinţi - G. Ranetti şi Dimitrie Anghel; cenzori - C. Sandu-Aldea şi Mihail Sadoveanu; chestori - Ioan Adam şi G. Murnu; secretari - Emil Gârleanu şi Ludovic Dauş; bibliotecar - Şt. O. Iosif; casier - Virgil Caraivan.

După alegerea primului comitet, s-a lansat ideea unui congres al tuturor scriitorilor, care să aibă ca obiectiv central recunoaşterea profesiunii şi demnităţii de scriitor, îmbunătăţirea condiţiei sale umane. în articolul Un Congres al scriitorilor, publicat în ziarul Minerva, din 12 iulie 1909, Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel relevau: "Soarta literaturii moderne este cea mai de plâns din câte există în ţara noastră. Tipul acesta de proletar intelectual este nespus de trist, şi problemele existenţei lui cu atât mai dureroase, cu cât el ţine mai mult la ideile lui sau are veleităţi de independenţă. în zilele noastre de specializare, trebuie să te devotezi unui lucru căruia să-i dai toată energia ta, toată inima şi tot sufletul tău. Greşesc amar aceia - şi sunt cei mai mulţi - cari socotesc literatura ca un lux şi ca o ocupaţie de diletanţi. în realitate, nici o carieră nu cere o mai îndelungată pregătire şi o mai intensă stăruinţă şi continuitate, devotament mai mult şi mai mari sacrificii, pentru a crea ceva durabil. De aceea, poate, scriitorii - mai cu seamă la noi - fac impresia unor oameni dezorbitaţi. Va trece multă vreme, probabil, până când organismul nostru social îi va recunoaşte ca pe nişte elemente utile şi hotărâtoare pentru propăşirea adevărată a unui neam. Până atunci însă, o, tovarăşi cari suferim de aceleaşi răni înveterate, cum nu mai avem nimic de aşteptat, nu credeţi că ar fi timpul să uităm tot ce ne dezbină, toate nemulţumirile trecătoare şi pornirile vrăjmaşe dintre noi şi să ne apropiem şi să ne sfătuim într-un congres, doar am realiza odată o adevărată Societate a oamenilor de litere din ţara românească?!" Apelul lansat de Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel a fost susţinut şi de Ilarie Chendi, prin articolul intitulat, de asemenea, Un congres al scriitorilor, apărut în }ara noastră din 26 iulie 1909, în care recomanda: "Cei ce au pornit cu gândul ca acest congres să se ţină, n-au decât să-şi asocieze câţiva tovarăşi pentru facerea pregătirilor necesare şi, la toamnă, când se reiau de obicei preocupările literare, să se convoace toţi câţi poartă un cald interes bunului mers al literaturii noastre."

în condiţiile precare din acea vreme, un congres propriu-zis nu s-a putut ţine. Cu toate acestea, iniţiatorii lui nu au dezarmat, ci au căutat noi forme de organizare a Societăţii Scriitorilor Români. în acest scop, au stabilit ca la data de 2 septembrie 1909 să se convoace o adunare generală a scriitorilor din toată ţara. într-adevăr, adunarea a avut loc la data respectivă, prezidată de Dimitrie Anghel. în noul comitet de conducere al Societăţii Scriitorilor Români au fost aleşi: Mihail Sadoveanu - preşedinte; Dimitrie Anghel - vicepreşedinte; Emil Gârleanu - scriitor; Cincinat Pavelescu şi E. Lovinescu - cenzori; Artur Stavri, Octavian Goga. Şt. O. Iosif, Ilarie Chendi, Ion Minulescu şi Zaharia Bârsan - membri. în această adunare s-a luat şi hotărârea de a se trimite scrisori marilor scriitori ai epocii, I. L. Caragiale, Barbu Delavrancea, A. Vlahuţă, C. Dobrogeanu-Gherea, Ioan Slavici şi N. Gane, "cu rugămintea de a primi să fie membrii activi ai Societăţii."

De la 2 septembrie 1909 şi până la 25 noiembrie 1911, când s-a ales un nou comitet de conducere, Societatea Scriitorilor Români a înregistrat câteva realizări importante, dintre care amintim cu deosebire şezătorile literare din Transilvania şi Bucovina, unde români se aflau sub stăpânire străină. Unul dintre obiectivele fundamentale ale Societăţii Scriitorilor Rimâni a fost acela de a impune dreptul de proprietate literară, onorarea drepturilor de autor. Nu era un lucru uşor de obţinut, pentru că, până la începutul secolului al XX-lea, nici o publicaţie nu onora colaborările scriitorilor. Ba mai mult, când s-a pus problema remunerării scrierilor literare apărute în reviste şi ziare, au existat şi unele spirite obtuze, care au denaturat semnificaţia acestei remunerări, acuzându-i pe scriitori că se "mercantilizează", ca şi când aceştia n-ar fi trebuit să-şi asigure existenţa printr-o muncă demnă şi istovitoare.

în primul deceniu al secolului al XX-lea, singura revistă care a început să plătească pe scriitorii care colaborau în paginile ei a fost Viaţa românească. Pe bună dreptate, în articolul Societatea Scriitorilor Români, apărut în Viaţa românească, nr. 1 din 1910, G. Ibrăileanu scria: "Această Societate va avea un folos imens şi nu putem decât să-i urăm viaţă lungă şi spor, cu atât mai mult cu cât, desigur în foarte mică măsură şi foarte indirect, am contribuit şi noi la atmosfera din care s-a născut ideea înfiinţării ei, prin faptul că am fost printre cei dintâi care, graţie Ťmercantilismuluiť nostru, am pus problema intereselor profesionale ale scriitorilor." Una dintre cele mai semnificative intervenţii a avut-o Gala Galaction, prin articolul intitulat Pentru slavă, pentru bani!, apărut în revista Flacăra din 24 decembrie 1911. Noua atitudine faţă de munca de creaţie era apreciată ca împlinirea unui vis frumos: "Avem astăzi câteva reviste literare care plătesc pe colaboratori. Aşa ceva era la noi, până mai alaltăieri, basmul cu merele de aur din grădina Hesperidelor." Semnalând importanţa faptului că "scriitorii români, îndeosebi Veniaminii literaturii noastre, au fost chemaţi şi adunaţi cu stăruinţă, acum în urmă, în Societatea Scriitorilor Români", Gala Galaction releva că scopul principal al acesteia era acela de a determina editurile, ziarele şi revistele să răsplătească în mod corect şi eficient munca scriitorilor.

După ce Mihail Sadoveanu şi-a depus mandatul, adunarea Generală a Societăţii Scriitorilor Români, din 25 noiembrie 1911, l-a ales preşedinte pe Emil Gârleanu. în Comitet au mai fost aleşi: Cincinat Pavelescu - vicepreşedinte; Ion Minulescu şi A. de Herz - secretari; Vasile Pop - casier; Al. Cazaban şi I. Scurtu - cenzori; Natalia Anghel, Dimitrie Anghel, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Nanu şi Corneliu Moldovanu - membri.

Cu entuziasmul şi tenacitatea cu care s-a dăruit, de la început, întemeierii Societăţii, Emil Gârleanu şi-a asu­mat, ca preşedinte, rezolvarea unei probleme fun­da­mentale, şi anume recunoaşterea de către Parlamentul României a Societăţii Scriitorilor Români ca persoană morală. Hotărârea s-a votat la 20 ianuarie 1912 în Senat, cu un vot împotrivă, şi la 21 februarie 1912 în Adunarea deputaţilor, cu 4 voturi contra. Au existat şi astfel de politicieni înguşti la minte care s-au opus existenţei unei asociaţii profesionale a scriitorilor. Textul legii s-a publicat în Monitorul oficial din 1912, p. 13.338.

în darea de seamă asupra activităţii depuse de la 25 noiembrie 1911 până la 25 noiembrie 1912, când şi-a încheiat mandatul de preşedinte Emil Gârleanu saluta entuziast "recunoaşterea Societăţii Scriitorilor Români ca persoană morală, aşezată deci moralmente şi din punct de vedere legal, pe adevărata temelia pe care generaţiile viitoare de scriitori vor fi chemate să ridice marele lăcaş al scrisului românesc."

Timp de patru decenii, din 1908 până în 1948, Societatea Scriitorilor Români şi-a îndeplinit nobila misiune de a impune demnitatea profesiunii de scriitor, de a îmbunătăţi condiţia existenţială a mânuitorilor condeiului şi de a dobândi pentru creaţia literară respectul şi preţuirea pe care le merită cu prisosinţă.

în 1949, Societatea Scriitorilor Români devine Uniunea Scriitorilor din România.