Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Centenarul morţii lui Henryk Sienkiewicz de Nicolae Mareş

Lumea întreagă marchează în acest an trecerea în veşnicie a marelui scriitor, Henryk Sienkiewicz, primul polonez Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1905).

În general, a vorbi despre Sienkiewicz în România nu se poate fără să amintim că în plin război mondial, la moartea scriitorului, istoricul publicistul şi literatul român, Nicolae Iorga consemna, exact cu un secol în urmă, în câteva fraze, rămase şi azi nemuritoare, apărute în Neamul Românesc, ce a însemnat pierderea pe care o suferea literatura poloneză şi universală prin moartea marelui scriitor. Nu ştim dacă în vreo altă ţară a apărut un necrolog atât de profund şi de vibrant, cu trimiteri dintre cele mai pertinente la istoria Poloniei prezente şi viitoare, autor care făcuse pentru ţara sa, amintea istoricul de la Vălenii de Munte, mai mult ca Walter Scott pentru Scoţia medievală.

„A spune despre dânsul/Sienkiewicz/ că a fost un mare romancier, un mare psiholog, un mare scriitor ar fi prea puţin. Şi ar fi şi de prisos. Cine dintre contemporanii noştri n-a cetit, nu cu ochii, ci cu bătăile inimii sale, ceva măcar din operele omului care în „Bartek învingătorul” a slăvit, înfăţişîndu-l pe bietul soldat polon al cauzelor străine, care într-o serie de măreţe romane istorice a făcut mai mult decât Walter Scott pentru Scoţia sa medievală şi care, în „Fără dogmă”, a creat acel tip al Anielcei, superior tuturor figurilor de blânde femei jertfite care rătăcesc prin paginile scrisului modern? Sienkiewicz a fost însă, şi în cel de pe urmă rând al său, altceva mai mare decât forma literară care i-a cucerit gloria. El a fost însuşi sufletul polon, în părerile lui de rău pentru trecut, în mândria de strămoşi, în protestarea contra umilinţii şi a apăsării de azi, în cultul bunătăţii şi milei, de care sunt capabile numai popoarele foarte nobile şi foarte nenorocite.

El moare prea târziu şi prea devreme. Prea târziu ca să fie cruţat de priveliştea nespuselor suferinţi ale poporului său, şi – pentru a se mângâia la vederea biruinţii, reunirii, reîntemeierii acelui popor – prea devreme.

A doua zi însă după această înviere, dacă polonii, izbăviţi în sfârşit vor căuta un mormânt pentru a-i mulţumi recunoscători va fi mormântul lui”.1

Nu i-a lipsit istoricul neamului premoniţia în ceea ce scria la dispariţia romancierului, surprinzând de fapt ceea ce s-a şi întâmplat în 1924 privind recunoaşterea lui de întreaga naţiune. Aceasta pentru că Iorga a fost cel care i-a cunoscut cel mai bine pe polonezi, din interior am putea spune. Nu avusese tânărul elev botoşănean ca profesor de istorie, franceză şi latină, pe revoluţionarul de la 1863-1864, pe emigrantul Tokarski – singurul dascăl pe care îl va ridica pentru totdeauna pe cel mai înalt piedestal? A intuit Iorga – în plin război – fapt pentru care cititorii săi îi vor rămâne de-a pururi recunoscători, evenimentul care s-a şi petrecut. Acela că naţiunea poloneză îi va aduce în 1924 în ţara eliberată de Legiunile lui Pilsudski, rămăşiţele pământeşti, pe care le va îngropa în catedrala Sfântul Ion din Varşovia, la fel cum procedase cu cele aparţinând lui Mickiewicz şi Slowacki, aduse şi ele din străinătate pentru a fi aşezate în necrocopla neamului de la Wawel. Să nu ne întrebăm: ale Bălcescului unde s-au pierdut oare?

Astfel, în capitala Poloniei renăscute îşi doarme azi somnul de veci autorul Trilogiei şi Quo vadis-ului. Ministrul Afacerilor străine al Românii Mari de atunci, I. G. Duca a ţinut ca românii să îl cinstească cum se cuvine pe marele scriitor şi evenimentul comemorat, dispunând ca Legaţia României din capitala Poloniei să depună o coroană de flori la catafalcul său, cu prilejul sărbătoririi pe plan naţional.2 La fel se va proceda şi peste doi ani, cu prilejul dezvelirii monumentului dăltuit de Szymanowski, ridicat de polonezi prin chetă publică, în memoria lui Chopin, în Parcul £azienki. Săvârşea aceasta exact în urmă cu 90 de ani proaspătul ataşat de presă în Polonia, Lucian Blaga3.

Subliniam această idee încă din iunie 1966, ca proaspăt magistru al Universităţii din Varşovia, într-o alocuţiune ţinută la îndemnul profesorului meu, Zdzislaw Libera, exact între zidurile în care Sienkiewicz studiase. Remarcam atunci că încă din 1901, în limba română a apărut în traducerea lui Al. Brătescu- Voineşti, nuvela Janko muzicantul, povestire care a avut un larg răsunet în ţara noastră, apreciat fiind marele rafinament artistic al naratorului. Ea a fost urmată de alte transpuneri însemnate, printre care: Bătrânul slujitor ori Pentru pâine.

N-am să uit niciodată că nu peste mult timp, preşedintele Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu, mă ruga să îi spun omologului său polonez, poetului şi romancierului Jaroslaw Iwaszkiewicz că România a tăiat păduri întregi pentru a asigura răspândirea autorului Trilogiei şi Teutonicilor în limba română. Avea în vedere autorul Şatrei că printre cele aproape 100 de ediţii din opera lui Sienkiewicz, tipărite în anii ‘70-’80 ai secolului trecut, unele dintre ele au văzut lumina tiparului chiar şi în 200.000 de exemplare. Era aceasta o fină aluzie pentru a se asigura reciprocitatea în popularizarea literaturii nostre pe Vistula.

Se ştie că printre traducătorii de seamă din creaţia lui Sienkiewicz se află Sofia şi Iosif Nădejde, Cezar Petrescu, H. Lecca. Ştefan Berechet, Olga Zaicik, Elena Linţa, Dan Telemac, Stan Velea etc. Cei din urmă traducându-l direct din polonă. Scriitori de seamă, printre care şi Mihai Sadoveanu, au rămas sub înrâurirea scrierilor sale. Această apropiere o vedem în similitudinile istorice existente în lupta pentru neatârnare şi o viaţă demnă dusă de cele două popoare.

Să nu uităm cuvintele spuse de Sienkiewicz însuşi, cu prilejul decernării Premiului Nobel, când Polonia era ştearsă de pe harta Europei de prusaci, ruşi şi austrieci, iar el avea să sublinieze: „Această cinste atât de prestigioasă pentru oricare scriitor devine cu atât mai de preţ pentru un fiu al Poloniei [...] S-a spus că Polonia a murit şi iată una din miile de dovezi că trăieşte. A fost declarată inaptă de a gândi şi lucra, şi iată dovada că este activă [...] A fost declarată înfrântă, şi iată o nouă dovadă că ştie să biruie...Cui nu-i vor răsări în minte cuvintele lui Galileo Galilei : E pur si muove!, când în faţa lumii întregi este recunoscută forţa muncii ei şi una din lucrări este încoronată. Aşadar, pentru această distincţie acordată nu persoanei mele – întrucât glia polonă e roditoare şi nu lipsesc scriitori care să mă întreacă – ci muncii polone şi puterii creatoare polone vă transmit, ca polonez, celor mai aleşi reprezentanţi ai gândirii şi sentimentelor nobilului dumneavoastră popor, mulţumirile mele cele mai sincere şi adânci”.

Românii pot spune azi că România a fost printre puţinele ţări din lume, care la iniţiativa Editurii „Univers” a publicat în anii ’80 ediţia Sienkiewicz, sub îngrijirea eminentului polonist Stan Velea, pe care am salutat-o atunci ca pe un act de cultură demn de toată lauda în plan european, îndeosebi în contextul similitudinilor existente între istoria poporului român şi a celui polonez, între literatura română şi poloneză4.

Subliniam că selecţia exegetului român pleaca de la marea ediţie poloneză, realizată în 56 de volume, de regretatul istoric literar prof. dr. Julian Krzyzanowski de la Universitatea din Varşovia, Velea propunându-şi să ilustreze selectiv „toate compartimentele perene” ale marelui clasic polon. Sumarul exigent al întreprinderii realizate personal de istoricul literar de la Institutul Călinescu până la sfârşitul vieţii (2007) a cuprins cele mai bune transpuneri în româneşte din volumele: Prin foc şi sabie, Potopul, Pan Wolodyjowski, Aniela, Familia Polaniecki, Quo Vadis?, Cavalerii teutoni, Prin pustiu şi junglă etc.

Stan Velea a selectat din traducerile existente pe cele mai adecvate aducând multe tălmăciri noi, acestea fiind însoţie de o monografie consacrată romancierului şi receptării lui în România.

Am menţionat, la vremea respectivă, chiar în paginile României literare că textele din volumul de referinţă5: Două căi, Bătrânul slujitor, Hania, Janko muzicantul, Organistul din Ponikla, Bartek învingătorul, A treia, Pentru pâine, Paznicul farului, În ţara aurului, Orso şi Sachem sunt reprezentative pentru o perioadă de vârf din istoria nuvelisticii poloneze de orientare pozitivistă, cea care a dat Poloniei şi lumii întregi prozatori de talia lui Boleslaw Prus, Maria Konopnicka, Eliza Orzeszkowa ş.a., aceasta „datorită bogăţiei şi diversităţii fenomenelor care le-au stârnit imaginaţia, cât şi a nivelului de realizare ca artă, respectiv a formulei în care tradiţia se împletea cu inovaţia”.

Influenţa atotputernică a romantismului polonez o resimţim la Sienkiewicz mai mult decât în toate textele pozitiviste în Paznicul farului, nu numai prin compasiunea exprimată de autor faţă de martirii Poloniei înrobite, ci şi prin acel final tragic pentru Skawiñski, care subjugat de lectura poemului Pan Tadeusz, de acele file de referinţă pentru numeroase generaţii de polonezi, uită să aprindă farul, atrăgându-şi concedierea de pe insula în care trudea.

Mai amintim, că o adevărată carieră a făcut în româneşte unul din cele mai răscolitoare texte în care Sienkiewicz a abordat tematica socială, scris cu „sânge şi fiere” – cum spunea compatriotul său, Boleslaw Prus. E vorba de Schiţe în cărbune, textul care a trezit imediat după publicare un puternic şi contradictoriu ecou. Istorici literari de renume îl compară cu Puterea întunericului de L.N. Tolstoi, considerând că el deschide calea spre naturalism în literatura polonă.

Stan Velea a fost cel dintâi, care în textul din Istoria literaturii polone ca şi în multe din prefeţele semnate la traducerile efectuate de el a contribuit din plin la o înţelegerea mai bună şi nuanţată a fenomenului Sienkiewicz în rândul cititorilor români.

Nu întâmplător, la Varşovia unde politicienii şi parlamentari nu au dificultăţi în a vorbi de patriotism s-a subliniat în hotărârea Seimului despre care aminteam la început că: „Opera lui Henryk Sienkiewicz, activitatea socială şi mesajele lui permanente pentru statul polonez independent au jucat un rol extraordinar de important în redobândirea statalităţii de către Polonia. Fie ca moştenirea lui Sienkiewicz să constituie o bază pentru educarea patriotică a generaţiilor tinere ale polonezilor”.


Note:

1 Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Craiova, 2009, p. 492
2 Arhiva Ministerului de Externe AMAE, fond 71, Polonia 1926
3 Nicolae Mareş, Lucian Blaga – diplomat la Varşovia, pp. 149-150, Ed. TipoMoldova, Colecţia Opera Omnia, 2011.
4 cf. Nicolae Mareş, Debutul ediţiei Sienkiewicz, în România literară, XX, nr. (44), 29 oct. 1987.
5 H. Sienkiewicz, Paznicul farului, nuvele, povestiri şi schiţe. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi comentarii de Stan Velea. Traduceri de Cezar Petrescu, T. Holban, Stan Velea, Editura Univers 1987.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara