Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Centenarul Czesław Miłosz (1911-2004) de ---



S-a născut în anul 1911, în localitatea Szetejnie din Lituania. Între anii 1929-1934 a studiat dreptul la Universitatea din Vilnius (un an la Universitatea din Varşovia). A înfiinţat împreună cu câţiva colegi de generaţie gruparea avangardistă „Żagary” (Surcele, 1931-1934). A petrecut un an la Paris ca bursier (1934-1935), unde a cunoscut o puternică înrâurire din partea rudei sale, poetul Oscar Miłosz, căruia îi va consacra ulterior pagini întregi în eseuri. La întoarcerea în ţară a lucrat mai mulţi ani la Radiodifuziunea din Vilnius şi Varşovia. În anul 1939 a ajuns în România (unde a rămas trei luni). De aici s-a întors la Vilnius (1940) şi apoi la Varşovia. În timpul ocupaţiei fasciste a lucrat la Biblioteca Universitară din Varşovia şi a participat la viaţa literară clandestină. Între 1945-1949 a lucrat în diplomaţie în Statele Unite (mai întâi la consulatul din New York, iar apoi ca ataşat cultural la Ambasada polonă de la Washington). Colaborează cu revistele „Odrodzenie” (Renaşterea”) şi „Twórczość” (Creaţia). Un an mai târziu va deveni secretar al Ambasadei polone la Paris. În anul 1951 s-a decis să rămână în străinătate, locuind în Franţa până în 1960, când a plecat în SUA să ţină cursuri de literatură polonă la Universitatea din California. Din anul 1961 a funcţionat la Berkeley ca profesor de literaturi slave. În anul 1980 i s-a acordat Premiul Nobel pentru poezie. Între 1981- 1982 a ţinut cursuri de literatură la Universitatea din Harvard. A colaborat cu revista „Kultura” din Paris.
A scris şi publicat numeroase volume de poezii: Trei ierni (1936), Salvarea (1945) (accente catastrofiste, determinate de criza culturii europene, îmbinate cu idei morale), Tratat moral, 1948 (prospectare a situaţiei spirituale postbelice în Polonia), Tratat poetic, 1957 (starea poeziei contemporane). Poetul renunţă la versul cu prozodie clasică în favoarea versului liber, a unor forme „mai încăpătoare”. Graniţa dintre poezie şi proză devine extrem de labilă (vezi, de exemplu, poemul Ars Poetica?). Urmează numeroase alte volume: Regele Popiel şi alte poezii (1962), Gucio cel fermecat (1965), Poezii (1967), Oraşul fără nume (1969), Unde răsare şi unde apune soarele (1974), Imn despre Perla (1982), în care transpar problemele majore ale universului liric: cunoaşterea umană, memoria, atitudinea faţă de timp, natură, istorie, cu numeroase accente autobiografice. Volumele ulterioare, Pământul neindiferent (1984), Pe malul râului (1994) etc. dezvoltă în forme libere problematica metafizică. În volumele publicate nu demult – Acel ceva, 2000, şi Al doilea spaţiu (2002) – predomină tonalităţi purificatoare, esenţializate, ca urmare a unor profunde trăiri şi reflecţii asupra vieţii şi a morţii. A tradus în polonă numeroşi autori englezi şi americani (printre alţii Blake), psalmi şi texte biblice.
A scris şi două romane, Valea Issei (tradus şi în româneşte, Editura Univers, 2000) şi Cucerirea puterii. Printre cele mai cunoscute volume de eseuri se află: Gândirea captivă (apărută în limba română la Humanitas în două ediţii: 1999 şi 2008), Europa natală (publicată la Editura Univers în anul 1999), Ţinutul Ulro (Editura Allfa, 2002), Privind dinspre golful San Francisco ( Editura Paralela 45, 2007), Îndatoriri particulare, Pauza metafizică, Grădina ştiinţelor, În căutarea patriei, Abecedarul etc., care confirmă profunzimea căutărilor poetului, sinceritatea trăirilor, orizontul cultural întins, disponibilităţile artistice. De un succes deosebit s-a bucurat volumul Câinele de la marginea drumului, 1997, cuprinzând numeroase reflecţii şi observaţii ce atestă o bogată experienţă şi înţelepciune de viaţă.
Cu câţiva ani în urmă a fost numit cetăţean de onoare al Cracoviei. Editura Znak împreună cu Editura Literară se apropie de finalizarea editării Operelor complete (Dziela zebrane), însoţite de note, comentarii şi aparat critic. Este considerat unul dintre cei mai mari autori ai secolului al XX-lea. Din păcate, poezia sa, din cauza puţinelor traduceri publicate doar în reviste, este mai puţin cunoscută cititorilor români. Anul acesta, sub patronatul Ministerului Culturii din Polonia se desfăşoară numeroase evenimente literare şi artistice, legate de sărbătorirea centenarului naşterii poetului. La Cracovia, în cadrul Festivalului Miłosz, a avut loc în luna mai (9-13) o sesiune ştiinţifică internaţională, la care au participat personalităţi de seamă din ţară şi străinătate, precum şi un seminar de traduceri, unde au fost analizate numeroase poezii şi eseuri prin prisma actului traducerii. În majoritatea capitalelor lumii se organizează întâlniri, simpozioane, conferinţe, expoziţii dedicate marelui gânditor umanist polonez. În luna octombrie, la Universitatea din Bucureşti va avea loc în acest context Sesiunea ştiinţifică Czeslaw Miłosz în căutarea identităţii artistice.


Campo di Fiori

În Roma, la Campo di Fiori,
Măsline şi citrice-n coşuri,
Pe jos pete de vin împroşcat
Şi resturi de flori azvârlite.
Fructe roz din adâncul mării
Varsă pe mese negustorii,
Ciorchini negri de struguri
Cad pe puful de piersici.

Aici, în piaţa aceasta,
L-au ars pe Giordano Bruno,
Călăul rugul aprinde,
Gloata din jur îi ia seama.
Nici nu s-a stins flacăra bine,
Tavernele iarăşi sunt pline,
Măsline şi citrice-n coşuri
Cară pe umeri târgoveţii.

M-am gândit la Campo di Fiori
În Varşovia, lângă carusel,
Într-o seară senină de mai,
Cu muzică veselă, vie.
Mai puternică-i melodia
Decât împuşcăturile din ghetou,
Spre cerul senin se înalţă
Rotocoale din fumul de tun.

Din casele-n flăcări zboară
Zmee negre aduse de vânt,
Cei din carusel vor să prindă
Crâmpeie plutind în văzduh,
Vântul din casele-n flăcări
Flutură fustele fetelor,
Râde mulţimea voioasă
În ceas de blândă duminică.

Ce morală reiese de-aici ?
Oamenii vând, se-amuză, iubesc
La Roma sau la Varşovia,
Ocolind rugul de cazne.
O altă morală ar fi
Trecerea a tot şi a toate,
Uitarea ce se aşterne
Când flacăra încă mai arde.

Eu însă mă gândeam atunci
La cei ce dispar singuri,
La clipa când Giordano,
Urcându-se pe rug,
N-a găsit în graiul omenesc
Nici măcar un singur cuvânt,
Să spună adio omenirii,
Celor ce vor fi rămas,

Ce aleargă să toarne vinul,
Să vândă stele de mare,
Măsline şi citrice-n coşuri
Cară în zarva voioasă.
El era departe de ei,
De parcă trecuseră veacuri,
Ei au aşteptat doar o clipă
Să-şi ia zborul în flăcări.

Şi cei dispăruţi, singuratici,
De lume uitaţi prea curând,
Le este străin graiul nostru
Ca limba pe altă planetă.
Şi totul devine legendă.
Şi-atunci, după mai mulţi ani,
Pe un nou Campo di Fiori,
Pana poetului aprinde mânia.


Învăţătura

Din clipa, când în casa cu streaşină joasă
Doctorul de la oraş a tăiat cordonul,
Iar în livezi se-nmulţeau ştevia şi loboda,
Cuiburi de pere stropite cu alb mucegai,
Eram în mâinile oamenilor. Puteau sugruma
Primul meu ţipăt, apăsând cu mâna lor mare
Gâtul firav, ce le stârnea gingăşia.
De la ei am preluat nume de păsări şi fructe,
În ţara lor, nu atât de sălbatică, am trăit,
Nu atât de rodnică, lunci, câmpuri arate
Şi apă în luntrea din dosul tâmplăriei.

Învăţătura lor s-a izbit, ce-i drept, de graniţa
Din mine însumi, iar vrerea-mi era sumbră,
Nu prea supusă mie şi nici dorinţei lor.
Alţii pe care nu-i ştiam sau doar după nume
Au păşit în mine şi eu, speriat,
Am auzit în mine camere scârţâind,
În care nu te poţi uita pe gaura cheii.
N-au însemnat nimic Kazimierz, nici Hrehory,
Nici Emilia, nici Margareta.
Dar orice defect al lor, orice era infirm
A trebuit să repet, umilindu-mă.
Eram gata să strig: voi sunteţi de vină
Că nu pot fi cum aş dori, ci doar eu însumi.

Soarele izbea-n carte păcatul cel dintâi.
Şi-adesea, când în iarbă răsuna amiaza,
Îmi închipuiam cum noi doi, cu vina mea,
Călcam o viespe sub mărul raiului.


Norii

Nori, norii mei grozavi
Cum bate inima, ce jale şi regret al ţărânii
Nori, nori albi şi făr’ de slovă,
Mă uit la voi în zori cu ochii plini de lacrimi
Şi ştiu că mă mână orgoliul, dorinţa
Şi cruzimea, şi sămânţa dispreţului
Împletesc aşternut pentru somnul cel mort
Iar cele mai frumoase culori ale minciunii mele
Au acoperit adevărul. Atunci îmi las în jos privirea
Şi simt viforul ce suflă prin mine
Arzând, uscat. O, ce teribili sunteţi,
Sunteţi păzitori ai lumii, nori! Fie să adorm,
Fie ca noaptea miloasă să mă cuprindă cu braţele ei.


Acest ceva

Dacă aş putea spune, în sfârşit, ce zace în mine.
Să strig: oameni, v-am minţit
Spunând că acest ceva nu există în mine,
Când ACEST CEVA există acolo mereu, zile şi nopţi.

Tocmai datorită lui
Am ştiut să descriu oraşele voastre inflamabile,
Iubirile voastre efemere şi distracţiile descompuse în putregai,
Cerceii, oglinzile, breteluţa ce alunecă,
Scenele din dormitoare şi de pe câmpul de bătălie.

Scrisul a fost pentru mine strategia protectoare
A ştergerii urmelor. Fiindcă oamenilor nu le poate plăcea
Cel ce aspiră spre ceea ce este interzis.

Chem în ajutor râurile în care am înotat, lacurile
Cu podeţ prin păpuriş, valea,
În al cărei ecou de cântec se repetă lumina serii,
Şi mărturisesc că laudele mele aduse existenţei
Puteau fi doar exerciţii ale unui stil înalt,
Iar dedesubt era ACEST CEVA, pe care nu mă-ncumet să-l numesc.

ACEST CEVA este similar gândului celui fără de cămin,
când umblă printr-un oraş străin şi rece,
E asemănător clipei când evreul împresurat
vede apropiindu-se căştile grele ale jandarmilor germani,
Este ca atunci când fiul de rege se duce-n oraş
şi vede lumea adevărată: mizerie, boală, bătrâneţe şi moarte.

ACEST CEVA poate fi comparat şi cu faţa nemişcată a cuiva,
care a înţeles că a fost părăsit pentru totdeauna,
Sau cu cuvintele medicului despre o sentinţă ce nu mai poate fi schimbată,
Fiindcă ACEST CEVA înseamnă să dai peste un zid de piatră
şi să-nţelegi că zidul nu va ceda rugăminţilor noastre.


Spre sfârşit de secol XX

Spre sfârşitul secolului douăzeci, născut la începutul său,
după ce am scris cărţi, bune sau rele, dar muncite,
după ce am obţinut, am pierdut şi am recâştigat,

Sunt aici cu nădejdea că o pot lua de la capăt
şi vindeca viaţa, gândindu-mă de zor la lucrurile cunoscute,
atât de puternic încât timpul nu va răpi locuri şi oameni
şi totul va dăinui mai adevărat decât a fost.

Neînţelegând de unde anii de extaz şi de chin,
acceptându-mi soarta şi implorând o alta,
n-am fost indulgent cu mine, am strâns din dinţi.

Mândru doar de o virtute, mie ştiută:
biciuirea cu o disciplină cu mai multe braţe.

Mereu o iau de la capăt, fiindcă ce pun în poveste
se dovedeşte ficţiune, pentru ceilalţi lizibilă, pentru mine nu,
şi mă-nfăşoară şi mă acoperă,
şi din dorinţa de adevăr sunt necinstit.

Atunci mă gândesc la regulile stilului înalt
şi la oamenii cărora niciodată nu le-au fost necesare,
şi la faptul că toată viaţa mă amăgeşte speranţa.


Celălalt spaţiu

Ce încăperi celeste spaţioase!
Intrarea în ele-i pe trepte de văzduh.
Deasupra norilor grădinile raiului atârnă.

Sufletul se desprinde de trup şi pluteşte în zbor,
Fără să uite că există înălţime
Şi există şi sol.

Oare am pierdut cu adevărat credinţa în celălalt spaţiu?
Şi au dispărut, s-au dus şi Cerul, şi Iadul?

Cum să întâmpini Mântuirea fără de luncile de dincolo?
Unde îşi va fi aflând lăcaşul uniunea celor condamnaţi?

Plângem, ne lamentăm după o mare pierdere.
Să ne mânjim faţa cu cărbune, să ne despletim părul.

Să implorăm să ne fie redat
Celălalt spaţiu.


Veni Creator

Vino, Duh Sfânt,
Îndoind (sau neîndoind) iarba,
Arătându-te (sau nu) deasupra capului printr-o limbă de foc,
Când e cosit de fân sau când tractorul intră pe ogor
Pe valea nucilor sau când zăpezile se prăvălesc
Peste brazii infirmi din Sierra Nevada.
Sunt doar om, deci am nevoie de semne vizibile,
Mă plictisesc repede construind treptele abstracţiei.
Te-am rugat nu o dată, ştii, ca o figură în biserică
Să ridice mâna pentru mine, o singură dată.
Dar înţeleg că semnele pot fi doar umane.
Trezeşte un om, oriunde pe pământ
(nu pe mine, fiindcă ştiu totuşi ce-i buna cuviinţă),
şi dă-mi voie ca privindu-l pe el să te pot admira pe Tine.


Cântec despre sfârşitul lumii

În ziua sfârşitului lumii
Albina dă ocol florii de conduraş
Pescarul repară plasa lucioasă.
În mare ţopăie vesel delfinii,
Puii de vrabie se-agaţă de streaşină
Şi şarpele are pielea aurie,
Aşa cum ar trebui să aibă.

În ziua sfârşitului de lume
Femeile merg sub umbrele,
Beţivul adoarme pe iarbă,
Pe drum strigă negustori de legume
Şi luntrea cu pânză gălbuie se-apropie de insulă,
Sunetul viorii vibrează în văzduh
Şi întredeschide noaptea-nstelată.

Iar cei ce-aşteptau fulgere şi tunete,
Sunt dezamăgiţi.
Iar cei ce-aşteptau semnele şi trâmbiţele arhanghelilor,
Nu cred că se-ntâmplă.
Cât timp soarele şi luna sunt sus,
Cât timp bondarul caută trandafirul,
Cât timp se nasc copii rumeni,
Nimeni nu crede că se-ntâmplă sfârşitul.

Doar bătrânelul sur, care ar fi fost proroc,
Dar nu e proroc, pentru că are altă ocupaţie,
Spune, legând roşiile:
Un alt sfârşit de lume nu va fi,
Un alt sfârşit de lume nu va fi.

Traducere şi prezentare de
Constantin Geambaşu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara