Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Centenar Vintilă Horia (1915-1992) - O altă ipostază a scriitorului – cea de Profesor de Mihaela Albu

Numele şi activitatea literară ale lui Vintilă Horia sunt, din păcate, încă rar întâlnite în presa literară românească. Aceasta este, de altfel, soarta majorităţ ii celor care au fost forţaţi de istorie să trăiască şi să creeze în alte spaţii geografice şi, totodată, excentric faţă de mediul literar din ţară.

Putem vorbi, desigur, de o recuperare după 1990, dar aceasta este mai mult la nivel individual şi fără o metodă instituţionalizată. Mai sunt multe laturi necunoscute, iar istoria literaturii este datoare să le aducă la lumină întru completarea profilului unui scriitor sau al altuia şi, astfel, întru completarea istoriei literaturii şi a culturii noastre.

Vintilă Horia este un „caz” aflat – din punct de vedere al recuperării, al „întoarcerii” acasă – într-o poziţie oarecum favorabilă faţă de alţi scriitori din exil. Romanele sale, care circulau în samizdat înainte de ’89, au fost traduse şi publicate, s-au scris cronici şi recenzii de prezentare, dicţionare importante (DGLR ori Enciclopedia exilului românesc a lui Florin Manolescu) au inclus o bio-bibliografie amplă la numele său. Dar poate cea mai importantă contribuţie pentru cunoaşterea vieţii, preocupărilor, aspiraţiilor, realizărilor scriitorului, omului de cultură Vintilă Horia o constituie volumul de interviuri realizat de Marilena Rotaru şi publicat sub titlul sugestiv Întoarcerea lui Vintilă Horia.

Cum cea mai cunoscută faţetă a omului de cultură este aceea de romancier (Dumnezeu s-a născut în exil şi „scandalul” Goncourt fiind cele mai mediatizate „evenimente”), prezentăm în continuare o latură (probabil) necunoscută a lui Vintilă Horia – aceea de profesor.

Prin intermediul Alexandrei Daniela Oprică (care conduce o emisiune în limba română la postul local Radio Villalba din Collado Villalba, oraş-capitală a unei regiuni muntoase din nord-vestul Madridului, în care a locuit scriitorul român) am aflat interesante aspecte ale profilului intelectual şi didactic ale profesorului Vintilă Horia. Cum invitaţii emisiunii Danielei Oprică sunt nu numai români, dar şi spanioli care au cunoscut importanţi conaţionali ai noştri, ea a avut într-o zi bucuria de a primi detalii inedite despre Vintilă Horia de la doamna Adoración Álvarez Peña.

Aceasta, la numai 19 ani, fiind studentă la Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Complutense din Madrid, a avut privilegiul de a-l avea profesor de literatură universală pe Vintilă Horia.

Din întregul interviu, spicuim câteva dintre amintirile fostei studente, care, chiar după trecerea a peste trei decenii, poate pronunţa în limba română cuvântul „dumneavoastră.”

La întrebarea reporterului despre orele de curs, Adoración (Dory) va răspunde: „Cursurile lui se ţineau în mare linişte şi magia era prezentă de fiecare dată când el începea cu obişnuitul: Bună ziua. Era un fel de Peter Pan care ne scotea din muzeele literare pe care eram obişnuiţi a le vizita la orele de literatură, ne lua, practic, delicat de mână şi ne plimba prin operele scriitorilor din acea epocă şi prin ale celor pe care era necesar să-i cunoaştem, ca să vedem ce se întâmplă, de fapt, în societate. Şi în acest mod, foarte lejer, ne prezenta teme cum ar fi fizica cuantică, filozofia, care în acea perioadă era o temă care se dezbătea la întâlniri între scriitori, şi astfel, fără ca măcar să ne dăm seama, ne aducea în lumea romanului unui scriitor, precum Thomas Mann, de exemplu, însă, mulţumită acelei vizite anterioare pe parcursul căreia ne ghidase, acum puteam să înţelegem motivul care a condus la scrierea acelui roman, intriga şi ce anume se întâmplă între personaje.”

Profesorul îi ghida pe studenţi, le dezvăluia tainele, resorturile care au condus la scrierea romanului, precum şi relaţia ficţiune-istorie. Dar mai mult decât atât: el a avut talentul de a-i face pe cei care îl ascultau nu numai să cunoască, dar şi să iubească literatura, înţelegând, aşa cum va spune fosta studentă, că „de fapt, prin intermediul romanelor se poate ajunge la cunoaşterea istoriei epocilor în care a fost scris respectivul roman, integrând astfel o cunoaştere aprofundată a evenimentelor din acea perioadă. El considera romanul ca pe un gen prin care se putea ajunge la o cunoaştere mult mai largă decât cea la care se putea ajunge prin intermediul poeziei sau prin intermediul teatrului.”

Fiind „o persoană care depăşea timpurile”, diferit de ceilalţi profesori, care aduceau numai cunoştinţe, Vintilă Horia „aducea înţelepciune prin maniera prin care ţinea cursurile”. Iar aceste cursuri „nu erau nişte cursuri în care ne povestea doar viaţa şi opera unor personaje sub formă izolată, ci le prezenta în interiorul unor curente, le ducea în trecut ca apoi să le aducă în prezent şi astfel aceste cursuri erau magice, pentru că erau ca o sursă enormă de cunoaştere.”

Dintr-un episod de la un astfel de curs, pornind de la un subiect legat de limbile străine, profesorul şi savantul care ţinea sute de conferinţe în diferite ţări, în mai multe idiomuri, întrebat de o studentă câte limbi ştie, el,„cu multă umilinţă şi seninătate, fără a vrea să surprindă pe cineva”, a spus „doar una. [...] Latina. Dacă dumneavostră cunoaşteţi latina, puteţi să comunicaţi practicamente cu orice european.” Pe acest temei, fosta studentă îl caracterizează din perspectiva prezentului ca pe „un mare europenist. El a ştiut să vadă că eram uniţi prin istorie şi că uniţi puteam să ajungem mai departe. Şi latina era una din limbile care unise Europa cu multe secole în urmă.”

Interesantă este şi relatarea despre alegerea limbii de exprimare pentru literatura sa, ştiut fiind faptul că a scris poezie numai în limba română – „limba în care visez”, cum consemnase odată –, că a scris romanele şi eseurile sale în franceză, în spaniolă, dar şi în română: „Într-o zi, povestindune cum a început să conceapă şi să scrie prima sa carte, ceea ce el numea o trilogie, care era Dumnezeu s-a născut în exil, a început să ne vorbească, la curs, despre limbi. Spunea că cei care vorbesc mai multe limbi, folosesc una pentru a iubi, alta pentru aspectele tehnice, alta pentru conferinţe. Şi ne-a povestit că pentru a scrie cartea a încercat cu mai multe limbi, cu italiana, cu spaniola, cu româna, dar nu găsea maniera de a exprima ceea ce el voia să exprime şi până la urmă a găsit în limba franceză acea limbă care să îl ajute.”

Din cele câteva amintiri relatate de o studentă spaniolă a lui Vintilă Horia nu e de mirare că pentru ea, ca şi pentru cei care îl ascultau – fie la Universitate, fie la nenumă- ratele conferinţe de mare succes1, cu săli arhipline – el era „un maestru”: „Eu nu mi-l amintesc ca pe un profesor obişnuit. În realitate, Vintilă Horia era mai mult un maestru.Cred că era un maestru, ceea ce pentru mine este un nivel superior unui profesor. [...]

Eu cred că el avea nevoie de a împărtăşi gândurile lui şi o considera chiar o responsabilitate. El se simţea parte dintr-o societate şi cred că s-a născut pentru a fi profesor, iar eu am avut ghinionul de a-l cunoaşte doar pe perioada unui an, chiar dacă nu l-am uitat şi întotdeauna când am văzut numele lui apărând pe undeva, am citit interviurile sau cărţile pe care le-a publicat pentru că mi-a lăsat o mare amintire. Cred că sa născut realmente pentru a fi liderul unor grupuri sau al unor momente, chiar dacă a fost un incomprendido, ca toţi marii gânditori. A fost un mare gânditor, care a trăit exilul şi care, pentru români, ar putea fi o specie de torţă, de lumină care ar putea întoarce acel sentiment de frustrare care se simte atunci când eşti exilat.”

Ca o supremă admiraţie faţă de profesorul ei român de literatură, în prezent, Dori Álvarez Peña frecventează – deja în al treilea an – cursurile de limba română ale Institutului Cultural Român din Madrid, predate de profesoara care i-a luat şi interviul, Daniela Oprică2, şi este mişcată de aceeaşi nelinişte de a cunoaşte locurile, limba, oamenii, ţara din care a venit în Spania profesorul Vintilă Horia.


 _________

1 În mai multe rânduri, din mărturiile sale ori din alte mărturii, aflăm despre succesul pe care îl aveau aceste conferinţe, despre interesul deosebit cu care era aşteptat şi apoi ascultat conferenţiarul. Alegem, la întâmplare, două scurte fragmente din relatările pe care i le făcea periodic în scrisori, fratelui său, Alexandre Castaing (publicate în vol. Scrisori din exil.,Fundaţia Culturală Memoria, 2011). Astfel, în 14. VII. 74, Vintilă Horia îi scrie despre conferinţa „zdrobitoare” de la Santander, la care „cred că niciodată n-am fost aplaudat atâta.” Mai târziu, în 28.III. 87, de la Salamanca, relatează că a avut „un succes nebun, în Aula Magna, de la Universidad Pontificia [...] Era lume foarte multă, în special profesori şi studenţi, care m-au aplaudat foarte.”

2 „Mulţi dintre spaniolii care vin să studieze limba română – mărturiseşte profesoara Daniela Oprică – vin şi pentru că au avut ocazia să-i cunoască pe George Uscătescu, pe Vintilă Horia sau pe Aurel Răuţă, autor al singurei Gramatici a limbii române, explicate în spaniolă.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara