Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Centenar Octavio Paz Umbrele trecutului, umbrele prezentului de Norman Manea

„Realul e fragil/şi fugos:/şi în neliniştită schimbare/şi mă reconciliază cu exilul: /vidul e casa, azil pribeag.”

Acest lamento liric ar fi putut fi al meu, când zburam să-l întâlnesc pe Octavio Paz, în 1990, şi ar exprima chiar şi azi, aproape un sfert de veac mai târziu, identitatea mea dislocată.
Extraordinară Întâlnire Internaţ ională a Intelectualilor, organizată de revista „Vuelta” şi redactorii săi Octavio Paz şi Enrique Krauze cu tema Experienţa libertăţii în secolul XX avea loc în Mexico City în vara 1990, prima mare întrunire culturală dinafară Europei la care participăm după ajungerea în Statele Unite. Începeam să mă reconciliez, şovăielnic, cu exilul meu, ca şi poetul, în urmă cu 50 ani, la Berkelley, New York şi poate în multe alte locuri ale Lumii Noi.
Era prima şi cea mai importantă dezbatere intelectuală după pră- buşirea comunismului în Europa de Est, despre erorile şi ororile secolului, iluziile şi crimele sale, fervoarea şi fanatismul, tulbură- rile şi teroarea, imensul număr de victime şi martiri. Presa mexicană de stânga a numit-o „noul congres fascist al intelectualilor.” Eram extrem de mândru să fiu împreună cu aceşti „fascişti”... conştient şi de sarcastica simetrie cu cel de-al Doilea congres – anti-fascist acela – din 1937, în Spania, unde tânărul Octavio Paz `ntâlnise, printre alţi scriitori importanţi, pe exilatul român Tristan Tzara.
Intelectuali fascişti în Mexico City în 1990?! Mario Vargas Llosa şi Cornelius Castoriadis? Daniel Bell, Jean François Revel, Leon Wieseltier? Hugh Trevor Rope, Irving Howe, Michael Ignatiev? Michnik, Mazowiezcky, Carlos Franqui? N-ar trebui să ignorăm niciodată umorul Istoriei, cea fără de umor...
Făceam parte dintr-un „panel” literar, alături de Octavio Paz, Czeslaw Milosz, Tatjana Tolstaia, Ivan Klima, şi am acordat şi un interviu televiziunii mexicane despre trecutul şi prezentul României, în care am exprimat opinia mea foarte critică despre dubioasa tranziţie spre o „democraţie originală”, promovată atunci de Ion Iliescu, liderul aclamat al ţării, fost membru al Nomenclaturii. Nu este lipsit de o amară ironie că acel interviu atinge ţărmul Patriei abia in anul 2013! După cam două decenii!!...*
Conferinţa din Mexic despre totalitarismul comunist („aici steaua e neagră/lumina e umbră şi umbra lumină”) era televizată 8 ore zilnic în întreaga Americă Latină şi a avut un ecou puternic în lume, dar era total ignorată în Paradisul Carpatic – ceea ce şi face ca ceea ce afirmăm atunci şi acolo să fie valabil, se pare, şi azi, după atâta amar de vreme.

În acea perioadă, în 1990, deveneam deja un fel de „persona non grata” în Patrie, situaţie prin care trecuse şi Octavio Paz cu mulţi ani în urmă, când se întorsese din exil. În cazul meu, se întorseseră doar nişte texte ale mele, nu şi autorul lor, dar era destul pentru a provoca „reaua-credinţă a unora, micimea altora şi reticenţa majorităţii.”, cum descria Octavio însuşi experienţa Întoarcerii (titlul chiar al revistei sale, Vuelta = Întoarcere). Trebuia să învăţ şi eu ce însemna să confrunţi „ideile estetice, morale şi politice predominante ale co-naţionalilor”. Da, trebuia să învăţ şi eu, „disperarea şi furia”, ca şi el, „să ridic din umeri şi să merg mai departe.” În cazul meu, mai departe însemna necunoscutul exilului, enclava solitară a înstrăinării şi rezistenţei, reciclând astfel precedentul meu exil, cel intern, sub nazism şi comunism.
Şi nu dorisem, de fapt, nici eu, să fiu vreun scriitor scandalos, dar – cum spunea Octavio –, „dacă asta ajunsesem să fiu, rămân cu totul fără remuşcări.”

Existau multe motive să mă simt aproape de Octavio, să fiu fericit că ne-am întâlnit şi am fost solidari la acea Conferinţă. Ştiam poemul pe care îl dedicase lui Cioran („Moartea ne gândeşte”) sau lui Vasko Popa („Eşti un lup şi un băieţel centenar ”). Şi puteam repeta eu însumi declaraţia sa de independenţă şi solitudine: „Nu am fost niciodată membru al vreunui partid şi nu am concurat vreodată la un post oficial. Am fost un critic social şi politic, dar mereu din poziţia marginală a unui scriitor independent.” Octavio Paz a fost un entuziast al Manifestului pentru o artă independent revoluţionară al lui Breton şi Trotzki, a proclamat ferm că singura politică pe care statul revoluţionar (aş adăuga „ca şi un stat democrat”) o poate avea cu privire la artişti şi scriitori era de a le acorda totală libertate. Era un admirator al revistei americane Partisan Review care mă adoptase şi promovase prompt, la apariţia primelor mele cărţi în State. A fost un critic al angajamentului politic al lui Sartre şi un admirator al lui Camus, cum eram şi eu. Consideram, amândoi, că suntem liberi doar în limbă, eu repetasem şi continui să repet că mi-am luat limba, singura mea avere şi proprietate, în exil, precum îşi ia melcul casa în rătăcirile sale în necunoscut.
Conferinţa din 1990 s-ar fi putut desfăşura, de fapt, sub citate din poemele sale: „Stalin n-are suflet/el are istorie. /Tot ce am visat se destramă, /Utopia se întruchipează în lagăre terestre, /istoria este o spirală nesfârşită.” Erau, într-adevă r, implicit, adesea şi explicit, în miezul confruntărilor, întreaga dezbatere fusese despre confuzie şi complicitate, vină şi veghe, despre trezirea noastră la Adevărul crucial din noi şi din jurul nostru, ca unică speranţă reală a viitorului.
Întâlnirea aceea luminoasă între înalte minţi ale timpului nostru a continuat să iradieze şi ulterior, dar speranţa pe care o întreţineam la acea neuitată adunare s-a realizat – să recunoaştem – doar parţial. Noul început de la sfârşitul comunismului european n-a adus doar rezultate pozitive, mai curând a potenţat promisiunile şi deficienţele noii faze capitaliste a democraţiei. Momentul exaltant când „birocraţiile comuniste au fost învinse de ele `nsele” n-a adus, din păcate, mult aşteptata dreptate socială. Societatea mercantilă a devenit tot mai mercantilă, focalizată exclusiv pe eficienţa economică şi o cinică ignorare a nevoilor spirituale ale cetăţenilor.

„În una din suburbiile absolutului/ cuvintele şi-au pierdut umbra.”
Fiinţa umană este mai mult decât doar un producător şi consumator, ne-a avertizat Octavio. Da, „o societate fără poezie este una fără vise, fără cuvinte” şi, mai important, fără „puntea între o persoană şi alta, pe care o constituie tocmai poezia.”

Omul care şi-a vândut umbra a părăsit demult basmul lui Adelbert von Chamisso pentru a deveni fantoma ubicuă în „suburbia absolutului” nostru şi a ne ajuta să depăşim criza actuală a umanităţ ii şi omenescului, cu atâtea îngrijorătoare înfăţişări arbitrare.

În acest nu prea încurajator stadiu conflictual al existenţei noastre, când puterea corporaţiilor creşte, ca şi dependenţa guvernelor de ele, cu un precumpănitor factor financiar în orice alegeri libere, contrast accelerat între bogaţi şi săraci, între ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate, noua viteza de comunicare şi supraveghere, în competiţia dură pentru Putere, observăm o subminare mereu mai persistentă a democraţiei, a dezvoltă rii sănătoase a mediului socialpolitic global. Putem doar spera că în scrisul nostru, ca şi în pribegia noastră, soarele va continua „să soarbă umbra”, cum spune marele poet.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara