Înapoi la pagina curenta

Arte:
centenar Auguste Rodin de Edward Sava

poate că mai mult decât oricând altă dată în împrejurări similare, aniversarea a o sută de ani de la moartea lui Auguste Rodin, creator-emblemă al artei occidentale, a fost sărbătorită ca un efort concertat la nivel mondial. Zeci de manifestări omagiale, organizate de instituţii mai mult sau mai puţin faimoase, au fost grupate pe internet la adresa „rodin100.org“... Este adevărat că răspândirea operei sale este fără precedent în istoria artei. În 1916, atunci când Rodin a lăsat moştenire statului francez întregul conţinut al atelierului său, a autorizat şi producerea unor noi copii din bronz după mulajele originale. De abia în 1956, numărul exemplarelor produse sub egida Muzeului Rodin a fost limitat la 12. Cel puţin în America, cele mai cunoscute creaţii ale lui Rodin par ubicui în muzee mari şi mici de la Brooklyn Museum pe coasta de est la Galeria Universităţii Stanford pe cea de vest.

Că Rodin a fost un artist de geniu, cel mai de seamă sculptor pe care l-a dat Europa de la Bernini, dacă nu de la Michelangelo încoace, este neîndoielnic. Majoritatea expoziţiilor omagiale şi-au dorit nu atât să fie treceri în revistă ale uriaşei sale creaţii cât să pună în lumină aspecte mai puţin cunoscute ale moştenirii sale şi, în primul rând, să contribuie la definirea locului lui Rodin în raport cu generaţiile de artişti care i-au urmat, nevoiţi să „răspundă“ operei sale fie acceptându-i influenţa fie opunându-i-se. „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“ spunea Brâncuşi când a părăsit atelierul lui Rodin după doar câteva săptămâni...

La Paris, la Grand Palais, expoziţia dedicată centenarului Rodin a alăturat lucrări, din toate perioadele de creaţie ale acestuia cu altele, concepute în ultima sută de ani. Manifestarea nu a fost organizată cronologic ci ca o serie de „confruntări“. În prima sală, o variantă din 1903 a „Gânditorului“ a fost opusă unei sculpturi din 2004, „Folk-Thing- Zero“, de Georg Baselitz, un fel de marionetă din bronz pictat în alb şi albastru de aproximativ aceleaşi dimensiuni. În ultima, a fost reliefată influenţa modului de a gândi despre artă al lui Rodin asupra unor artişti contemporani – Martin Lüpertz, Antony Gormley – care au renunţat la minimalismul şi conceptualismul prevalente în anii 1960. Pe parcurs, alte alăturări interesante: „Somnul“ lângă o marmură cu acelaşi titlu de Brâncuşi, adusă de la Bucureşti, marcată încă profund de amprenta maestrului dar propunând deja o parte din simplificările regăsibile în „Muza adormită“; „Eva“ şi masivul basorelief „Spate III“ de Matisse; „Om mergând“ , de inspiraţie antică, şi una dintre variantele profund simplificate, filiforme ale aceluiaşi subiect de Giacometti (1960).

Curatorii expoziţiei şi-au axat atenţia asupra unui Rodin premergător al expresionismului, care a simţit mereu nevoia să experimenteze şi care nu s-a sfiit să-şi şocheze admiratorii. «Corpul este un mulaj în care ne sunt imprimate pasiunile» – spunea el la un moment dat. Pentru Rodin nu a fost importantă dalta ci degetele; cu ele a modelat şi remodelat zeci de trupuri, fragmentare sau nu, lăsându-i pe alţii să le permanentizeze în bronz. Pline de senzualitate sau distorsionate, groteşti, formele mlădiate de Rodin transmit privitorului emoţii dintre cele mai profunde care se estompează, în cea mai mare parte, de îndată ce sunt turnate în bronz. Urmele degetelor sunt aproape palpabile în fiecare denivelare, în fiecare textură diferită a modelelor, conferind acestora o fragilitate, o doză de imperfecţiune, de nefinisat, de „urât“. Preluând de la Michelangelo ideea de „nonfinito“, Rodin nu consideră o operă de artă ca fiind desăvârşită, nici ca obiect fizic, nici conceptual. Revizuieşte de nenumărate ori sculpturile sale de mari dimensiuni – „Burghezii din Calais“, „Poarta Infernului“ – atât ca fragmente individuale cât şi ca ansambluri arhitecturale. Renunţă aici la orice referiri concrete la elemente istorice sau literare, dând chipurilor, atitudinilor, veşmintelor, o dimensiune universală, dincolo de spaţiu şi timp… Mare admirator al relicvelor antichităţii clasice, artistul afirmă că, lipsite de cap sau de braţe, figuri precum „Iris“ sau „Meditaţie (Voce interioară)“ sunt lucrări complete. Nu puţini, de la Maillol şi Bourdelle la Matisse, vor adopta premise similare... Cu toate că nu le numeşte astfel, Rodin construieşte numeroase colaje şi asamblaje, grupând diferite forme, fără aparentă legătură între ele, pentru a alcătui lucrări ce dobândesc noi valenţe. Afişul expoziţiei de la Grand Palais reproduce „Masca lui Camille Claudel“ în care un cap al iubitei artistului, cu ochi mari, privind în gol, este juxtapus cu o mână uriaşă, împrumutată de la unul dintre personajele din „Burghezii din Calais“. Schimbând poziţia corpului din „La Martyre“ şi adăugându-i aripi, obţine „Iluzia, sora lui Icar“. Între 1895 şi 1910, ataşează unor vase antice fragmente de sculpturi în ghips sau lut – “Bătrân aşezat pe o urnă“, „Nud într-un vas antic tubular“ – lucrări neexpuse în timpul vieţii artistului, pe care curatorii le-au amplasat alături de unul dintre „Paharele de absint“ ale lui Picasso, asamblaje considerate un jalon important pentru sculptura secolului al XX-lea… Înconjurat în atelier de zeci de forme, Rodin le izolează fotografiindu-le, după care face retuşuri transformative pe imaginile obţinute. A vedea sculpturile diferit, prin ochii fotografului, va caracteriza, mai târziu, şi opera unor Brâncuşi sau Moore.

cu multe dintre exponate trecând Sena, Muzeul Rodin, şi-a oferit o parte a spaţiului expoziţional lui Anselm Kiefer, unul dintre cei mai interesanţi şi fecunzi plasticieni contemporani. Prelungind ideea expoziţiei de la Grand Palais, creaţii recente ale lui Kiefer dialoghează cu acuarele, desene şi modele în ghips – nu finisate sculpturi de bronz sau marmură – ale maestrului, alese de artistul german din colecţia permanentă a muzeului. Expoziţia a pornit de la un album intitulat „Catedralele Franţei“, demonstrând interesul sculptorului atât pentru istorie cât şi pentru relaţia dintre arhitectură şi corpul uman. Aşa cum stau mărturie imensele sale picturi ce comentează trecutul problematic al Germaniei, Kiefer a fost şi el din totdeauna interesat de istorie şi de identitate naţională. Răspunzând direct albumului lui Rodin, el a produs propriile acuarele, în care construcţii arhitectonice sunt strâns asociate cu alcătuirea trupului feminin. „Kiefer Rodin“ nu se opreşte însă aici. Semn al modernităţii concepţiei sale despre artă, Rodin a fost mereu mai interesat de procesul creator în sine, plin de meandre, ezitări, paşi în direcţii greşite, decât de produsul finit. A păstrat în atelier o întreagă panoplie de fragmente sculpturale pe care le numea abattis şi pe care le modifica şi reasambla constant pentru a crea noi lucrări. Multe niciodată expuse, ele au fost scoase la lumină cu acest prilej. Kiefer integrează copii ale lor sub o movilă de pământ din care creşte un copac în „Sursum Corda“ una dintre vitrinele-asamblaj realizate special pentru această expoziţie, furnizând propriile comentarii despre moarte şi renaştere dar şi despre finalitatea actului artistic. Ultima sală include trei tablouri uriaşe, pictate în 2016, viziuni onirice cu straturi suprapuse de culoare ce combină nuanţe pământii şi o lumină stelară. Tipice pentru stilul lui Kiefer, ele n-au prea mare legătură cu Rodin, deşi toate trei sunt intitulate „Auguste Rodin: Les Cathédrales de France“.

După Paris, „Kiefer Rodin“ este acum la Fundaţia Barnes din Philadelphia, loc ales, probabil, pentru că este în imediata proximitate a Muzeului Rodin din localitate unde se află cea mai mare colecţie de lucrări ale artistului din afara Franţei. Alte două manifestări propunând reacţii contemporane – Urs Fischer, Sarah Lucas – la opera lui Rodin au avut loc mai devreme în acest an la Muzeul de Artă din San Francisco. O a treia expoziţie, „Klimt & Rodin: o întâlnire în artă“, este însă cea mai interesantă, comparând modul în care cei doi creatori au transcendat, fiecare în felul său, convenţiile burgheze, inclusiv prin desene şi acuarele reprezentând nuduri în poziţii erotice. Manifestarea, centrată în jurul participării lui Rodin la expoziţia Wiener Secession din 1901 şi a întâlnirii dintre cei doi artişti tot la Viena, în anul următor, este şi o ocazie pentru publicul californian de a vedea capodopere ale lui Klimt – „Nuda Veritas“, „Fecioara“, „Ria Munk III“ – în preajma aniversării a o sută de ani de la moartea pictorului, în februarie 1918.

Toate marile muzee americane au organizat de altfel, în acest an centenar, mini expoziţii cu opere proprii, semnate Rodin. Un merit aparte revine, în acest context, Fundaţiei Iris şi B. Gerald Cantor care a contribuit imens, în ultimele decenii, la popularizarea moştenirii artistice a maestrului, donând numeroase lucrări şi împrumutând mereu unor expoziţii lucrări din propria colecţie. Metropolitanul, de exemplu, a refăcut cu această ocazie o galerie, care acum poartă numele Gerald Cantor, în care sunt expuse circa 50 de Rodin-uri printre care un foarte interesant portret târziu, dăltuit în marmură, cu detalii doar parţial precizate, al contesei Anna de Noailles.

Chiar dacă atâtea manifestări diferite şi-au dorit să-l crediteze ca pe unul dintre pilonii artei secolului al XX-lea, Rodin rămâne de fapt în centrul unei lumi singulare, plină de patetism. Poate că a fost, de fapt, ultimul dintre romantici şi nu primul dintre moderni…