Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cenaclul de Luni – istoria unei stări de spirit de Iulian Boldea

Fenomen cultural de incontestabilă importanță în contextul literaturii române contemporane, Cenaclul de Luni și-a desfășurat activitatea între anii 1977 și 1983, în București. Rezultat al unei inițiative a lui Radu Călin Cristea, alături de Călin Vlasie și alți studenți la acea vreme, condus de Nicolae Manolescu, cu o primă ședință ce a avut loc în 3 martie 1977, o zi înainte de cutremurul ce a devastat Bucureștiul, Cenaclul de Luni a fost o lecție de libertate creatoare și o formă de stimulare a talentului („Funcția Cenaclului de Luni a fost de a ne biciui pe fiecare și de a scoate ce era mai bun în noi”, scrie Alexandru Mușina). Desigur, istoria, fizionomia și evoluția acestei grupări trebuie să fie inserate în cadrul referențial mai amplu al generației ’80, după cum unele racorduri – necesare, inevitabile – trebuie întreprinse cu ambianța literară a epocii, cu revistele literare studențești care au reflectat, în paginile lor, activitatea Cenaclului de Luni, publicînd, totodată, poezii, eseuri, articole ale membrilor săi („Convingeri comuniste”, „Amfiteatru”, „Viața Studențească” – București, „Echinox” – Cluj, „Opinia studențească”, „Dialog” – Iași, „Forum studențesc” – Timișoara). De asemenea, o imagine dihotomică e cea care transpare din studiul unor publicații divergente ca opțiuni estetice și etice, ca România literară și „Săptămîna”. În timp ce în România literară membrii Cenaclului de Luni aveau parte de o receptare pozitivă și chiar elogioasă, în publicația patronată de Eugen Barbu reacțiile erau negative, manifestîndu-se o crasă lipsă de înțelegere față de noul fenomen poetic optzecist.
Mircea Cărtărescu devine, destul de repede, unul dintre cei mai reprezentativi poeți ai Cenaclului de Luni și ai generației sale. Într-un text publicat în cadrul anchetei echinoxiste Dreptul la timp, Cărtărescu definește tectonica, starea și relieful poemului în care se conjugă substanța și spiritul, într-un spectacol vast și cuprinzător al inteligenței, ironiei și jubilației senzoriale: „Fiecare poem tinde să devină o lume în care se întîmplă cît mai multe, în care se scot cît mai multe efecte speciale, în care se trec în revistă cît mai multe istorii. În poem se concentrează, într-o fabuloasă opulență, cît mai multă substanță și cît mai mult spirit”.
Într-un interviu acordat revistei „Vatra”, tot Mircea Cărtărescu relatează povestea Cenaclului de Luni, a prietenilor și prieteniilor de acolo, a atmosferei de emulație și a climatului de exigență estetică în care se derulau ședințele grupării lunediste: „Fiind în armată, primeam scrisori de la un coleg care intrase deja la Litere, și așa am aflat că existau acolo două cenacluri, «Junimea», condus de Ovid S. Crohmălniceanu, și «Cenaclul de Luni» al lui Nicolae Manolescu. Cînd am devenit și eu student, anul următor (după ce, în vara lui 1976, am scris Căderea, primul meu poem adevărat), am mers întîi la «Junimea». Abia din anul al doilea am ajuns și la Manolescu. Eram deja într-un fel de război cu poeții din facultate, mai ales cu Coșovei și Iaru, fiindcă eu scriam cu totul altfel de poezie pe-atunci. Ne atacam și ne ironizam reciproc. Ceva mai tîrziu am început să scriu și eu ca ei, căci spiritul ludic și ironic al poeziei din Cenaclul de Luni era foarte molipsitor, și-am devenit prieteni foarte buni. Cred că am citit apoi de zeci de ori la Cenaclul de Luni, devenisem stîlp al cenaclului. Am fost extrem de apropiat de Traian, care mi-a fost cel mai bun prieten în facultate, de Mariana Marin, colegă de an cu mine, și de Tudor Jebeleanu. M-am înțeles foarte bine cu Iaru, cu Bogdan Lefter, Ghiu, Romulus Bucur, Matei Vișniec și Magda Cârneci. Am avut însă o mulțime de neînțelegeri cu Stratan și mai ales cu Mușina, oameni mai dificili, dar pot spune că i-am iubit și pe ei ca pe toți ceilalți. Poeții de Luni erau extrem de uniți, era o emulație extraordinară între ei și o admirație pe măsură. Anii ’80 au fost cei mai mizerabili pe care iam trăit, dar noi trăiam în poezie în asemenea măsură încît, cînd epoca a trecut, eu, cel puțin, am refuzat să mai scriu versuri. Cu timpul, am ajuns să-i cunoaștem și pe cei din provincie, așa că Ion Mureșan sau Stoiciu neau devenit apropiați, mai tîrziu i-am cunoscut și pe poeții germani de la noi, care-au emigrat apoi cu toții. Mam simțit foarte bine în climatul generației ’80, dar ea a durat doar cît tinerețea noastră. După ce-am trecut de 30 de ani, mi-a devenit limpede că optzecismul trebuia depășit. Din anii ’90, fiecare dintre noi a mers mai departe pe cont propriu”.
Alexandru Mușina, unul dintre cei mai fervenți promotori ai cenaclului, teoretician subtil al fenomenului poetic modern și postmodern, subliniază rolul lui Nicolae Manolescu în orientarea membrilor cenaclului, în conducerea discuțiilor critice și în formularea unor viziuni lirice: „Poezia pe care o făceam, pe care ne-o doream era nouă, și pentru el șNicolae Manolescuț nici nu știu dacă, atunci, chiar o gusta pînă la capăt... Altele au fost meritele sale. Și nu mici: 1. ne-a ținut spatele, a făcut posibil ca cenaclul să existe; 2. a creat o atmosferă ideală, de mare libertate (la un moment dat, Coșovei și subsemnatul am adus mitraliere de jucărie și, în loc de comentarii, trăgeam în cei ale căror lecturi nu ne plăceau), dar și de rigoare...; 3. era un extraordinar comentator pe text (întocmai lui Lovinescu, înclina cel mai adesea în direcția dominantă în comentariile anterioare, chiar dacă greșită, dar analizele sale erau strălucitoare)... Însă nu Manolescu a făcut cenaclul, nu el ne-a învățat să scriem. Și cu atît mai puțin criticii   din cenaclu... Miza noastră era poezia, un altfel de poezie”.
O formă importantă de promovare a cenaclului a fost și publicarea poeziilor unor membri ai grupării în România literară, nr. 20/ 18 mai 1978, în care apare o selecție de doisprezece autori: Elena Ștefoi, Florin Iaru, Viorel Padina, Matei Vișniec, Alexandru Mușina, Traian T. Coșovei, Radu Călin Cristea, Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Călin Vlasie, Domnița Petri, Ion Stratan.
E interesant, însă, modul în care Bogdan Ghiu privește, din interior, istoria și repercusiunile est-etice ale Cenaclului de Luni, subliniind actualitatea fenomenului, prin practicile discursive promovate, prin vocația ludică, dar și prin gustul libertății de creație, de gîndire și de rostire: „Prin literatura practicată ca unică etică socială, prin literatura privită implicit ca unic spațiu de libertate responsabilă, dialogală, Cenaclul de Luni este, azi, mai actual – adică mai urgent actualizabil – ca niciodată. Mesajul său, umanist tocmai pentru că non-politic și nefilozofic – literatura, în sens extins, ca poziție etică care nu golește instrumental cuvintele, ci «se joacă» cu consistența lor plastică, potențîndo –, a reinventat non-opozițional și a-cratic democrația într-un context suprem non-democratic. Și chiar întro democrație formală, precum cea în care trăim, resursele democrației rămînînd «literare», «estetice», «poetice»: expresivitatea ireductibilă, pe care nici o reprezentare, estetică sau politică, n-o poate epuiza, a ființăriiîmpreună, a coexistenței dialogale, prin limbaj, ca limbaj. În societate, numai limbajul și «practicile discursive» sînt substanțiale, tocmai de aceea fiind instrumentalizate și reificabile”.
Cenaclul de Luni nu era, însă, un cenaclu exclusiv al poeților bucureșteni, pentru că acolo au citit și poeți importanți din provincie, care apoi și-au redefinit fizionomia estetică. Două nume se impun cu deosebire: Ion Mureșan și Liviu Ioan Stoiciu. De asemenea, în 1981, în urma unei invitații a lui  Traian T. Coșovei, citesc în Cenaclul de Luni și trei ieșeni (Liviu Antonesei, Nichita Danilov și Lucian Vasiliu). Demnă de interes este, în același timp, deschiderea Cenaclului de Luni față de tinerii autori, adolescenți, în curs de formare, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea și Andrei Bodiu, care au citit la cenaclu, au fost susținuți și apreciați. De altfel, într-un interviu, Andrei Bodiu evocă atmosfera cenaclului, figurile remarcate acolo, ambianța de ansamblu și de detaliu: „Recent, Nicolae Manolescu și-a reamintit venirea noastră în Cenaclul de Luni. Trebuie că a fost ceva cu totul special dacă, după atîta vreme, domnia sa își amintește foarte bine «desantul» nostru acolo. Cît despre cine n-a fost prima dată... N-am fost toți patru? Îmi amintesc că Oprea a citit Sala de așteptare, pe care în stilu-i caracteristic o bătuse de cîteva ori la micuța sa mașină Flying Fish, Dobrescu a citit un poem pe două voci cu Oprea, lectură care, țin minte, l-a entuziasmat pe Florin Iaru, și eu am citit vreo zece poeme scurte, din care îmi amintesc că lui Manolescu i-a plăcut Vagabondaj. Înseamnă că Simona a lipsit. Nu sînt însă sigur. Au trecut nouăsprezece ani de atunci. Cert e că a doua oară cînd am citit, Simona a avut un succes extraordinar. Îmi amintesc că atunci am citit mai mulți, inclusiv Daniel Pișcu și încă cineva, pe care, iarăși, cu toată bunăvoința, nu mi-l amintesc. Atmosfera de la Cenaclul de Luni era senzațională. La a doua participare cred că erau în jur de o sută de oameni. Privind în urmă, nu pot să nu observ că Cenaclul nu mai era doar cenaclu, ci devenise, pe un model propriu istoriei noastre, o formă alternativă la dictatura tot mai dementă a lui Ceaușescu. Practic, nici eu, nici ceilalți nu am fost membri ai Cenaclului de Luni. Mușina a fost, Cărtărescu, Iaru, Bogdan Lefter, Bucur, Magda Cârneci, Mariana Marin, Traian T. Coșovei, Vlasie... ei au fost membri ai cenaclului. Noi am avut șansa imensă ca, fiind cu zece ani mai tineri decît ei, să citim acolo. Mie, cel puțin, lectura în cenaclu mi-a dat o mare încredere în mine. Citisem doar în fața unor poeți excelenți, excelenți cititori de poezie”.
Cenaclul de Luni, nucleu al generației optzeciste, a reprezentat în literatura română postbelică cea mai importantă grupare postmodernă, prin viziune, scriitură și atitudine, coagulată în jurul unor proiecte și aspirații comune, condusă cu pricepere și tact de mentorul grupării, Nicolae Manolescu. Cenaclul de Luni este cenaclul unei generații poetice și, totodată, al unei stări de spirit în care se întretaie ironia, fervoarea, ludicul, energia demistificantă și reveria livrescului, atracția către cotidian și revelațiile autoreflexivității.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara