Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Celebritatea locală de Dumitru Hurubă


Trăind cu convingerea că viaţa unui semiratat e uşoară, cam toţi ne înşelăm, fiindcă nu e deloc aşa. În general, un semiratat, în cel mai adevărat şi mai înălţător sens al cuvântului, este un suferind care trebuie înţeles, compătimit şi acceptat ca prezenţă indispensabilă în cadrul unei comunităţi. Evoluţia acestuia de-a lungul existenţei este, în cele mai multe cazuri, doar aparent simplă, deoarece se întâmplă deseori ca el să-şi conştientizeze neputinţele intelectuale încă de pe băncile şcolii, respectiv pe când era considerat de către colegi un "idiot simpatic", deşi avea unele apucături de vedetă. Aceste răbufniri de crezută-de-ei-inteligenţă, l-au ţintuit în grupul elevilor despre care generaţiile de dascăli vorbesc, fie... tăcând, fie zâmbind îngăduitor, fie, cei mai duri, printr-o fluturare a mâinii în dreptul capului cu semnificaţia bine ştiută...

Însă, contrar unor aşteptări... pedepsitoare, semiratatul nu numai că nu a murit din asta şi nici nu l-a ajutat mintea să înveţe ceva, dar s-a ambiţionat şi a dus lupte grele sub stindardul dorinţei de se elibera de stigmatul ucigaş al nulităţii. Şi aşa, din eşec în eşec, relativ cam pe toate planurile, pe la vârsta adolescenţei, a început să "compună" şi el, ca orice român "născut poet", scrieri, de regulă versuri, adică un gen literar unde, sub oblăduirea câtorva metafore - unele prăpăstioase şi jignitoare pentru lingvistică - îşi putea dezlănţui sentimentele sub forma unor... suspine elucubrante... Bineînţeles, şi pentru asigurarea unei platoşe cât de cât salvatoare, majoritatea produselor erau aruncate în recipientul inexpugnabil al suprarealismului, postmodernismului, ermetismului sau al filozofiei, fapt care putea să-l proiecteze în mijlocul marilor şi neînţeleselor spirite ale lumii... Ca orice pui de dac (cum l-au susţinut entuziaştii, patriotarzii şi, mai ales, răuvoitorii), cele câteva poezele insipide, le-a declamat teatral familiei înţepenită de uimire şi fericire în poziţia de "pe loc repaus", copleşită fiind de genialitatea insului...; acest lucru i-a născut şi consolidat în minte ideea că şi-a găsit menirea pe lumea aceasta; a citit "capodoperele" şi prietenilor zâmbindu-i condescendent, sau chiar invidioşi, apoi colegilor de liceu - dintre care, vreo câţiva, sănătoşi la cap, l-au întrebat fără menajamente: "Ce ai, bă, capră? Vrei să te faci Eminescu?"

Afront umilitor şi declanşator de mari şi adânci ambiţii artistico-literare. Cu chiu cu vai a reuşit apoi să adune vreo duzină de inepţii lirice şi, însoţite de câte o scrisoare hieroglifă prin care anunţa redacţiile că era posesorul cutărei mulţimi de premii literare, le-a multiplicat şi le-a trimis la cam toate revistele de cultură. Au trecut câteva luni fără ca vreun redactor să-i dea zvon că textele trimise ar fi avut vreo şansă de publicare - linişte totală şi suspectă. Nici o problemă: Arghezi n-a debutat la 47 de ani?, l-au periat de scame invizibile câţiva beneficiari de coniacuri. Trebuie să ai încredere în tine şi în harul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, l-a consolat familia fără să ştie că, speriată de mulţimea de indivizi pe metrul pătrat care se credeau "genii", Divinitatea rotise cadrele de la Departamentul "haruri", numind un şef care avea cât de cât habar de literatură şi arte. Se pare că prima măsură a nou-numitului a fost depistarea şi verificarea impostorilor, adică a inşilor cărora predecesorul său le repartizase câte-o doză de har fără ştirea şi aprobarea lui Dumnezeu... Or, în astfel de cazuri, împricinaţii nu erau alţii decât semirataţii neînstare nici măcar să exploateze frumos şi eficient puţinul har cu care fuseseră investiţi. Din păcate pentru el, Semiratatul nostru a crezut că totul vine de la sine, de la bâlbâirea a două-trei poezele, în condiţiile în care pe Pământ "geniile" erau stabilite şi în funcţie de culoarea politică... Pe teritoriul inculturii, da, în literatura de valoare, nu! Da, şi? Nu era totul pierdut: se organizau concursuri, se dădeau premii de către jurii conduse de preşedinţi de notorietate de care nu auzise nimeni, dar bărboşi, netunşi, cu geci slinoase, blugi decoloraţi în genunchi şi în fund, cu o grămadă de fermoare şi flenduriţi în zona manşetelor... semiratatul i-a liniştit pe-ai casei: "Gata cu costumul şi cravata! Aşa arată generaţiile de scriitori post-decembrişti..." Membrii juriilor, pe jumătate adormiţi, unii chiar năuciţi de tăria ţuicilor din seara precedentă, se întruneau şi, cu mare importanţă, acordau premii cu indiferenţă sau la sugestia vreunui organ local; iar după ce îl umpleau pe semiratat cu promisiuni imposibil de realizat în următorii zeci de ani, plecau spre alte zări de neîmpliniri artistice ale ţării, spre alte agape, unde semirataţi, la fel de obscuri, plus semiratatele pe plan familial, social şi profesional, dar încă în stare să asigure câte o noapte două de dezmăţ intelectualo-hormonal, îi aşteptau ca pe nişte sfinţi eliberatori de sub povara anonimatului. Dar să nu fim nedrepţi: din când în când, câte o revistă literară îşi călca pe conştiinţă şi, în vreun colţ de penultimă pagină, publica două-trei versuleţe din care nu se prea înţelegea mare lucru, publicaţia spălându-se pe mâini cu "genericul-detergent pilatian": "Premiul revistei noastre la concursul...". Evident că preafericitul câştigător avea permanent asupra sa revista în cauză pe care o purta cu sine până la ferfeniţirea totală, pentru a se mândri cu ce era el în stare să facă, şi astfel toată lumea afla că, iată, semiratatul nu mai era un cvasi necunoscut, ci începea să aibă identitate literară - ura! Şi, azi un concurs câştigat, mâine altul, semiratatul creaştea în ochii organelor locale devenind o tot mai cunoscută autoritate în materie de creaţie literară, adică un soi de celebritate locală. Cu atât mai mult că, în majoritatera cazurilor, angajaţii din domeniul culturii erau selecţionaţi pe criterii politice, drept care, sărmanii oameni, profesionişti în habarnism literar, apelau cu încredere şi fericire la Semiratat atunci când situaţia se strecura de sub controlul lor prin meandre literar-culturale.

Între timp, într-o izbucnire de eforturi conjugate părinţi-rude-prieteni-cunoştinţe, semiratatul a luat drumul glorios al boemei devenind unul dintre stâlpii durabili şi respectabili ai bodegilor de cartier, teraselor cu clienţi pestriţi şi la fel de netalentaţi şi ai barurilor semiobscure unde, după îngurgitarea unor anumite cantităţi de alcool, se declanşau discuţiile literare sub binefăcătorul patronaj al mediocrităţii cu dese incursiuni pe teritoriile submediocrităţii. Acolo, semiratatul este în seul lui poetic, acolo îşi domină admiratorii cu consideraţii artistico-literare pe care, dacă le-ar auzi un autor de bun simţ, ar putea fi lovit de apoplexie. Dar Semiratatul este suficient de inteligent pentru a se asigura în prealabil că asemenea pericole nu există prin preajmă, el putând deveni stăpânul absolut al... admiratorilor şi abia după-aceea să înceapă marele său festin de lider. Astfel stând lucrurile, se înţelege uşor de ce, mai ales după �89, dar şi înainte, valoarea creaţiilor literare a început să fie invers proporţională cu numărul celor care publică de zor şi cu mare tam-tam volumaşele de versuri. Nevandabile, necitite de nimeni şi, mai ales, contribuind la compromiterea tot mai accentuată a ideii de literatură. Iar aceasta nici nu era totul... Semiratatul s-a înscris în formaţiunea politică aflată la putere şi, drept recompensă, i s-a asigurat un loc călduţ şi important în angrenajul cultural al localităţii (comună, oraş, municipiu) şi-aşa destul de gripat şi fără "ajutorul" lui, dar, până una-alta, de el va depinde viaţa literar-culturală, el va fi cel care va hotărî în ultimă instanţă ce, când şi cum trebuie să se acţioneze în domeniul culturii, adică el, semiratatul... De pe această poziţie, cu un minim de efort şi cu nişte sponsorizări dublate de subvenţionări din resurse reorientate sau de-a dreptul deturnate, semiratatul devine autor de cărţi. Lansările volumelor se fac acum cu tot alaiul de lingăi în preajmă, care-l preamăresc pe autor, iar câte-un invitat de peste... hotarele localităţii prezentat de moderatorul acţiunii drept o somitate în domeniu, vorbeşte despre noua carte a semiratatului în aşa fel încât cei de faţă sunt tot mai convinşi că primul scriitor român care se va alege cu Premiul Nobel, el va fi, spre mândria aşezării. Celebritatea locală a Semiratatului se rotunjeşte, se îngraşă şi totul premerge spre un singur, dar nu ultim ţel: primirea în Uniunea Scriitorilor. Câteva agape zdravene la... foc de tabără însoţite de ţuici, fripturi şi, poate, chiar vreo fătucă, sunt elemente hotărâtoare pentru apariţia în paginile a două-trei publicaţii a câtorva cronichete laudative; apoi, dosarul şi... Uniunea.

Dar să nu exagerăm, să acceptăm doar că acesta nu e decât un incident, situaţia având cu totul alte conotaţii valorice, ceea ce trebuie să însemne că aceste rânduri nu sunt altceva decât reflectarea unui adevăr aparţinându-mi.

Dar poate fi şi excepţia care întăreşte regula...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara