Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Cele cinci cercuri ale Olimpiadei de Liviu Dănceanu

La Bacău, în mahalaua Războienilor (sediul Liceului de artă "George Apostu") s-a întâmplat o mare dandana : Olimpiada naţională de muzică. Totul a început în a treia zi de Paşti (29 aprilie) când, nu-i aşa, cântatul se cădea să înlesnească digestia mielului, ouălor sau cozonacului, şi s-a isprăvit în a treia zi a lui florar, după ce de atâta cântat oamenilor li s-a făcut poftă de treburi mai serioase.

1.Cercul competitorilor
În Grecia antică, se ştie, spiritul de competiţie se exercita şi în domeniul artei sunetelor, centre importante fiind Delphi, care adăpostea jocurile pythice, şi Sparta, unde se derulau celebrele carnee. Cu timpul însă aceste întreceri, dominate de sloganul "esenţial e să participi", s-au transformat mai ales la romani în acele lupte ale gladiatorilor în care deviza era "scapă cine poate". Şi în cetăţile eline şi la Colloseum învinşii erau aspru pedepsiţi. Se spune că în urma unui concurs între Apollo şi Marsias, ultimul, pierzând, a fost jupuit de viu. Alţi perdanţi erau aruncaţi direct în groapa cu lei. Nu cred că mai este vremea să ne sacrificăm copiii, elevii, studenţii întru obţinerea laurilor cu orice preţ. Mai ales că la Bacău gropile au pierdut mult din dimensiuni, iar leii noştri sunt din ce în ce mai costelivi. Sute de competitori s-au adunat pentru a-şi exhiba măiestria. Şi chemaţi, şi nechemaţi. Un lucru e cert: într-o epocă în care oferta e infinit mai generoasă decât cererea, învăţământul vocaţional românesc îşi permite luxul de a şcolariza un popor de talente (mai mult sau mai puţin emergente), construind elite ce în peisajul autohton cu greu îşi vor găsi locul meritat. În orice caz, instrumentişti ca Mihai Ritivoiu (pian, Liceul de muzică "George Enescu", Bucureşti, clasa prof. Gabriela Enăşescu), Dorinel Puia (clarinet, Liceul de artă Tg.Mureş, clasa prof. Călin Călugăru) ori Ioan Sorin Păcuraru (percuţie, Liceul de muzică "Sigismund Toduţă", Cluj-Napoca, clasa prof. Rodica Gruian) nu cred că se vor lipi de instituţiile muzicale româneşti, ci vor spori valoarea celor din străinătate.

2.Cercul arbitrilor
La ediţia din acest an, în marea lor majoritate juriile de specialitate au fost întocmite din cadre universitare, ca şi cum s-ar fi simulat examenele de admitere în învăţământul superior. Nu de alta, dar multe dintre aceste examene nici nu mai au loc în realitate, numărul candidaţilor fiind la unele specializări inferior numărului de locuri alocate de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Un exemplu notoriu îl oferă proba de teorie a muzicii care s-a transformat, tocmai pentru a facilita admiterea în facultăţi a cvasitotalităţii celor înscrişi, într-un penibil test de aptitudini, ceea ce face ca industria grea a meditaţiilor la dicteu ori solfegiu să prospere doar pentru dobândirea titlurilor olimpice. O pată neagră pe obrazul competiţiei a constituit-o ipostaza implicării în actul evaluator a profesorilor care îndrumau candidaţi susceptibili de a obţine premii şi diplome. Nu numai că nu e deontologic, dar mi se pare un gest de bun-simţ elementar să te retragi atunci când propriul tău elev intră în competiţie cu alţii, iar tu, culmea, eşti obligat să-i apreciezi pe toţi cu aceeaşi unitate de măsură. Lasă că subiectivitatea ori chiar vanitatea nu pot fi suprimate ori nici măcar atenuate, dar există o cutumă conform căreia nu poţi judeca aceeaşi cauză atunci când este în joc propria persoană în dispută cu alteritatea. Sublata causa tollitur effectus. Este ceea ce s-a şi întâmplat, profesorii respectivi (activi, desigur, în învăţământul preuniversitar) fiind înlocuiţi ad hoc cu specialişti din siajul filarmonicii băcăuane. O altă poziţie de ofside a membrilor juriilor s-a produs în ordinea cantităţii de stimulente acordate candidaţilor, chiar dacă în opinia mea numărul premiilor a fost mult peste ceea ce în mod normal se acordă la un atare concurs. Aşa se face că, în pofida faptului că încă din start premiile se repartizaseră conform algoritmului proporţionalităţii cu numărul de înscrişi la fiecare din cele optsprezece secţiuni, au existat membri ai comisiilor de jurizare care au trecut pe listele cu laureaţi mai mulţi instrumentişti decât se convenise iniţial. Lipsă de caracter ? Carenţe pedagogice ? Disperarea de a nu rata un anume fel de profit ? Ca să nu mai punem la socoteală absenţa colegialităţii, a spiritului de echipă, fără de care orice confruntare devine din concurs nevinovat o culpabilă dispută.

3.Cercul profesorilor
Destule întreceri artistice sunt la noi organizate mai mult pentru profesori şi mai puţin pentru elevi. Dascălii sunt cei care aleargă după premii, ei fiind cei care beneficiază, în funcţie de numărul diplomelor, de grade didactice, salarii de merit, diverse bonusuri şi îndemnizaţii. Vă daţi seama ce luptă surdă (uneori chiar cu mijloace distonante, neconvenţionale) se dă între cei ce ar trebui să proclame şi să prezerve regulile de igienă ale unei competiţii. Mai mult, profesorii de instrument îşi supun propriii elevi la cazne inimaginabile, încurajân­du-i sau chiar forţându-i să abordeze repertorii ce de­bor­dează capacitatea discipolilor de a le asimila şi restitui. Nu sub aspectul tehnicii instrumentale cât, mai ales, al problematicii expresive, facturale. Să cânţi, bunăoară, la contrabas Tema cu variaţiuni de Giovanni Bottesini în clasa a XII-a sau, la vioară, Variaţiunile pe coarda sol de Niccolo Paganini, în clasa a X-a, înseamnă că nu prea mai ai ce învăţa şi, în orice caz, nu mai e necesar să urmezi cursurile superioare. Este unul din motivele pentru care avem atâţia copii geniali la 14-17 ani şi incredibil de puţini interpreţi solişti la 30-40 de ani. Mai păguboasă însă mi s-a părut a fi mefienţa profesorilor de instrument faţă de componistica românească. Doar ici, colo câte o lucrare şi aceea pe post de studiu întru relevarea aptitudinilor de tehnică specifică. Cât despre creaţia contemporană, ce să mai vorbim: aproape că nu a existat, literatura muzicală oprindu-se la Debussy, Ravel sau Prokofiev. O mentalitate, evident, redevabilă carenţelor de informaţie şi educaţie ori refuzului multor cadre didactice de a se racorda la avatarurile fenomenului sonor contemporan. Există însă şi profesori model. Lor le datorăm întregul rost internaţional al tinerilor muzicieni români.

4.Cercul părinţilor
Mărturisesc că nu mi-aş dori să fiu în pielea unui părinte de copil ce cutează a îmblânzi un instrument muzical. Să văd cum sâmbăta sau duminica alţi copii se plimbă, se joacă, pe când al meu stă cu biciul pe vioară, pian ori clarinet într-un extenuant număr de dresaj, până face alergie sau crampă. Să mă prefac, la o adică, într-o persoană dârză, fără trac, când copilul meu, aflat pe o scenă de concert, e copleşit de emoţii. Să mi se facă milă de tinerii care trec de două-trei ori pe an prin câte o sesiune de examene, în timp ce tânărul căruia i-am dat viaţă este verificat, controlat, probat lunar de zeci de ori, fie de profesorul de instrument, fie de publicul spectator. La Olimpiadele de muzică părinţii alcătuiesc în bună măsură acest public. Crispaţi sau entuziaşti, retractili sau generoşi, întotdeauna subiectivi ei aşteaptă cu sufletul la gură clipa cea mare: "linişte, e rândul fiului meu".

5.Cercul organizatorilor
Se pare că Ministerul Educaţiei şi Cercetării a învăţat câte ceva din experienţa ediţiilor trecute. Nu numai cadrul organizatoric, ci şi criteriile de evaluare au fost substanţial ameliorate. Peste toate, iată, muzica are un reprezentant onest, deschis primenirilor, în cuibul unde se clocesc deciziile referitoare la morfologia şi sintaxa învăţământului muzical pre-universitar: inspector general Adrian Brăescu. Recolta Olimpiadei a fost însă în acest an condiţionată de prestaţia colectivului de profesori şi funcţionari ai Liceului de artă "George Apostu". Invariabil eficienţi în tăierea nodurilor (gordiene sau, pur şi simplu, marinăreşti), prompţi în modularea situaţiilor neprevăzute, condescendenţi cu invitaţii, necruţători cu fiţoşii de tot felul, oamenii directorului Gheorghe Gozar au monitorizat exemplar bunul mers al concursului. O Olimpiadă fără torţă, dar cu un deloc uşor de încropit sat olimpic; fără medalii, dar cu multe, poate prea multe premii. Fiindcă veni vorba de excesul de cantitate: se spune că la Părintele Iustin Pârvu vine un pelerin îngrijorat de câte ispite îi dau târcoale. Părintele l-a ascultat cu atenţie şi i-a spus: "Dumnezeu să-ţi mai adauge or nu să-ţi suprime din aceste ispite, căci numai aşa vei dobândi Învierea". Fie ca marea, imensa, nesfârşita ispită a tinerilor ce s-au întrecut la Olimpiada de la Bacău să fie muzica autentică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara