Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Cel mai inteligent răspuns posibil de Liana Tugearu

Cum te poţi lupta cu denigrarea, cu încercarea de anihilare a unor valori? Lupta corp la corp e penibilă în artă şi cred că singurul răspuns potrivit este să aduci pe lume noi valori, care să anihileze de la sine discreditarea. Fostul director al Operei Naţionale Bucureşti, Ioan Răzvan Dincă afirmase că în România nu avem coregrafi.

Afirmaţia trebuia să justifice de ce, treptat, a înlocuit toate spectacolele româneşti cu producţii străine, singurele socotite drept valori, în realitate singurele devenite surse de venituri. În tot răstimpul mandatului său, m-am străduit, alături de alţi cronicari, să subliniez ce era într-adevăr valoare şi ce cobora sub pragul lucrărilor înlocuite şi, în acelaşi timp, să evidenţiez ce noi spectacole autohtone îşi făceau loc pe scene din Iaşi, Sibiu, Opera Comică pentru Copii şi alte teatre din Bucureşti. Unul dintre cei mai prolifici coregrafi ai ultimilor ani, Gigi Căciuleanu, îmi dă însă prilejul de a vorbi despre coregrafia românească nu numai în plan naţional, ci şi în context internaţional.

În septembrie trecut, scriam în paginile acestei reviste despre Farmecul unei personalităţi, adică despre spectacolul lui Gigi Căciuleanu, Un minut de dans sau Uf !!!, în care, pe lângă momentele deja concepute de coregraf pentru sine şi pentru interpreţii săi (omul-orchestră şi dansatorul- actor Paul Ilea şi dansatorii Irina Ştefan şi Răzvan Stoian ), a dorit să facă publicul să pătrundă în atelierul său de creaţie şi să înţeleagă câtă strădanie cere compunerea unui singur minut de dans, de unde şi titlul piesei. În aprilie, scriam tot în România literară, despre Neodadaismul contemporan, ilustrat de spectacolul aceluiaşi Gigi Căciuleanu, l’ Om DAdA, un alt spectacol încântător, care pleacă de la texte de Tristan Tzara, remodelate în stilul propriu coregrafului. Şi iată că unul dintre coregrafii care se afirmă frecvent pe scenele noastre pleacă şi în străinătate cu aceste spectacole româneşti, susţinute de Asociaţia JTI. În acest an, Institutul Cultural Român, dorind o promovare europeană a acestor creaţii, a itinerat în luna mai cele două spectacole la Roma şi la Veneţia, iar în toamnă le va prezenta şi la Sadler’s Wells/Londra, la Bozar/Bruxelle şi la Centre Pompidou/Paris.

Dar creaţiile lui Gigi Căciuleanu, nu numai că pleacă în călătorie prin Europa, dar alte trei lucrări ale sale au venit de la Paris, la Sala Atelier a Teatrului Naţional Bucureşti, odată cu Compania Karma Dance Project – Paris. Spectacolul poartă numele uneia dintre piese, Pleine lune, compoziţia cu cea mai mare greutate valorică. Prima dintre piese, CinQ, pe muzica Cvintetului de Coarde nr. 5 de W. A. Mozart, era pusă în pagină, cum era firesc, de cinci interpreţi, Stéphanie Chatton, Alice Valentin, Ikki Hoshino, Olivier Lefrançois şi Daniel Victor Pop, care purtau pe costume, fiecare câte una dintre primele cinci cifre aritmetice. Primul contact cu această companie a pus mai puţin în valoare compoziţia coregrafică dantelată a coregrafului, lăsând impresia că materialul corporal al interpreţilor nu era suficient de bine modelat pentru a reliefa desenul ce li se încredinţase. A doua piesă însă a fost de-a dreptul copleşitoare. M-am uitat repede în program ca să mă conving că sunt aceiaşi interpreţi, de fapt doi dintre ei, Alice Valentin şi Daniel Victor Pop. Dar mai întâi compoziţia lui Gigi Căciuleanu este una dintre cele mai frumoase, parcă cea mai frumoasă dintre creaţiile sale văzute de mine până acum. A creat pentru interpretul său o plastică de o forţă şi adâncime de expresie aparte. O adâncime dramatică pe care nu am mai văzut-o niciodată în piesele sale. Sub lumina feerică a lunii, care pătrundea printre gratiile unei ferestre, într-un spaţiu restrâns cât proiecţia fereastrei pe podea, un corp de bărbat se zbuciuma între vis şi realitate, vrând parcă să aneantizeze spaţiul strâmt şi timpul prezent. Şi de astă dată, Daniel Victor Pop a pus în valoare integral gândirea coregrafului. Visele sale s-au extins apoi în spaţiu şi s-au împletit cu visele altei fiinţe, o femeie înveşmântată în alb şi cu pantofi roşii, interpretată de Alice Valentin. Suita de momente ale viselor acestor doi interpreţi s-a desfăşurat pe un montaj de teme folclorice româneşti. Pantofii roşii cu toc ai femeii au scandalizat un bun cunoscător al folclorului din rândul spectatorilor, pe mine însă nu, căci unele cuvinte ale textului cântat aveau o uşoară nuanţă provocatoare, care mi se părea că face casă bună cu stridenţa culorii şi formei pantofilor. Iar finalul, simplu şi sugestiv, în care interpreta desfăşura pe toată diagonala scenei un nesfârşit văl de mireasă, a fost şi el o reuşită imagine scenică. Dar, prima secvenţă, desfăşurată în spaţiul restrâns al proiecţiei unei ferestrei cu zăbrele, este o bijuterie de plastică de dans care poate trăi şi singură, numai prin sine. În fine, cea de a treia piesă, QuadriX, pe muzica compozitorului francez Erwann Kermorvant, a fost încredinţată lui Stéphanie Chatton, Alice Valentin, Ikki Hoshino şi Daniel Victor Pop. Componenta dramatică a muzicii lui Erwann Kermorvant a fost mai bine pusă în valoare în compoziţiile coregrafice de grup decât în duetele aceloraşi interpreţi, în care confruntările nu au mai atins acelaşi dramatism. Privită comparativ, mica trupă pariziană ne-a oferit prilejul să ne dăm seama că o companie cu acelaşi statut de la noi, cum este Gigi Căciuleanu Romania Dance Company, întruneşte, spre bucuria noastră, mulţi interpreţi de cea mai certă valoare.

Spectacolele create de Gigi Căciuleanu, care prin itinerare s-au dovedit vrednice de a fi cunoscute şi în afara ţării, se înscriu într-un univers coregrafic mai larg al acestor locuri. Le subliniem valoarea şi pentru că aria calomniei a aşa numitei noastre xenofobii, care a dat peste cap întreaga activitate a Operei Naţionale Bucureşti, continuă pe mai multe voci, cu insistenţă. În consecinţă, trebuie să repetăm, cu aceeaşi insistenţă, că fericita noastră coabitare europeană nu înseamnă anularea vocii proprii, ci îmbogăţirea corului european cu sunetul propriei noastre voci, iar xenofobi sunt, de fapt, cei care vor să ne-o anuleze, prin înlocuirea tuturor creaţiilor româneşti cu producţii străine, şi unde nu au avut cu ce să le înlocuiască, cu scoaterea lor pur şi simplu din repertoriu, cum s-a întâmplat şi cu spectacolul montat de Gigi Căciuleanu la Opera bucureşteană, Simfonia fantastică de Hector Berlioz. Orice literatură şi orice limbă literară se îmbogăţesc prin traduceri, dar nici o literatură şi nici o limbă literară nu pot supravieţui numai prin traduceri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara