Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
cei ce privesc turnul eiffel de pe terasă - jurnal parizian de Constantin Abăluţă

câştigând un concurs de proiecte artistice iniţiat de ICR Paris (în ce mă priveşte, scrierea unui text fantezist despre străzile Parisului), am petrecut luna iunie a anului 2011 la o rezidenţă creată chiar în clădirea Ambasadei României din Paris. Şansa a făcut ca, îm ambianţa Oraşului Luminilor, textul să mi se dicteze chiar în limba franceză. Am publicat pe urmă acest text (Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris) la Editions du Cygne 2012. În acest timp am scris şi un jurnal, din care am ales pentru cititorii României literare câteva fragmente. (C. Ab.)

Joi 9 iunie 2011

Seara, la 19, la Întâlnirea OULIPO, invitat de Jacques Jouet. Luat maşina 80 de la capăt (direcţia Porte de Versailles) până la Convention-Lecourbe, schimbat cu bus 62 până la cap.

Bibliothèque François Mitterrand, salle Auditorium. Sală mare, în amfiteatru, destul de plină. Pe scenă, la măsuţe, citind pe rând texte compuse special pentru această şedinţă cu tema Orifices, Jacques Jouet, Marcel Benabou („Les portes du corps de mon amour.... Je suis maître de la clef...“), Michèle Audin, Ian Monk („Les orifices s’attirent innomablement...“... „Le responsable des fientes de pigeons“...), Olivier Salon, Hervè Le Tellier („Oncle: sans organes – un simple masse de chair/ sans forme/ l’homme du future/ cerveau en centre/ organes disposés par couches spheriques/ vibrations de l’air = paroles“), dintre care ultimii doi au interpretat o mică scenetă absurd-SF-istă. Jocurile de cuvinte, calambururile, parodia, bufonada sexualistă, cinismul sunt la ordinea zilei (să nu uităm că printre oulipişti s-a numărat germanul de origine română Oskar Pastior). În sală râsete frecvente. La sfârşit, coadă moderată la autografe. După spectacol fuseserăm dinainte invitaţi la o mică petrecere privată (la o prietenă a oulipiştilor: Annick Sekkaki) – Gabi, ca de obicei, na venit. Am mers cu maşina lui Olivier. Scenă nostimă: Olivier trebuia să oprească şi să pună o scrisoare la poştă, dar nu mai găsea plicul. Ştia doar că îl pusese pe scaun lângă el. Adică acolo unde stăteam eu acum. M-a rugat să caut sub mine. Am scos diferite hârtii si, în cele din urmă plicul, uşor mototolit. Ahaa, am spus eu, de-aia mă tot invita Jacques să stau în faţă. Văzuse scrisoarea şi îşi zisese că nu-i cazul să stea el...

la petrecere lume interesantă. Onde, o tânără vioaie, aflând de străzile mele îmi spune că la Paris, dacă ţi-ai pierdut ceva, te duci pe rue des Morillons căci acolo se aduc toate obiectele pierdute în oraş. Fantezie sau nu, ideea unei astfel de străzi a obiectelor pierdute mă electrizează. Îmi mai spune că rue des Degrès este cea mai strâmtă stradă şi că are nu ştiu câte trepte. Şi, de asemeni, că la Lyon există la rue des Quatre chapeaux. Îi răspund că în Bucureşti există strada Patru mese. Adaug: ca să aibă lionezii unde să-şi depună pălăriile atunci când vin la Bucureşti. În seara asta m-am convins încă o dată că invenţiile mele stradale au mare legătură cu realitatea, dar şi că ele se adresează celor pentru care jocul/hazardul este o condiţie a existenţei lor. Era firesc ca la o petrecere a oulipiştilor să întâlnesc astfel de oameni. Gazda, ea însăşi, ne-a recitat/cântat (pe melodia lui Brassens „Il suffit de passer le pont“) un poem ocazionat de aniversarea a patruzeci de ani a unui oulipist, poem plin de poante şi jocuri de cuvinte, de humor şi ghiduşii. Transcriu, în chip de mostre, primele trei din cele zece strofe: „Il suffit de passer le pont,/ On arrive à la quarantaine,/ On a franchi le Rubicon./ Alea jacta est, amen.// On est au mi-temps de sa vie./ C’est midi, c’est la mi-carême./ Couché dans le mitan du lit/ A mi-parcours, à mi-poème.// A moitié sage, à moitié fou,/ A moitié vide, à moitié plein./ On est mi-chien, on est mi-chou./ On est mi-fugue mi-raisin.“

Fiind traducătorul lui Jacques, toată lumea m-a înconjurat cu o parte din căldura cuvenită maestrului. Aşa că am fost rugat sami recit micul poem pe tema Orifices pe care, imprudent, îi mărturisisem lui Jacques că l-am scris. L-am recitat: „Orifices tendres des doigts d’enfant/ dans le gateau à crème/ orifices fugitifs des doigts de femme/ dans la champagne d’une coupe/ orifices blancs des doigts du poète / dans la masse d’un nuage tenebreux/ Mais comment faire afin d’en les boucher?/ Il faut prier de paire avec/ un trou noir de l’univers.“ Ştiu că e o bagatelă, dar m-am simţit cucerit de verva lor, aşa că am adus omagiu temei care ne-a adunat în acea seară. Temă care mi-era demult familiară, prin legătura ei directă cu tema golului şi-a nimicniciei. Şi dovada, poate cea mai puternică şi mai neaşteptată că nu sunt străin acestui grup, a fost, pour la bonne bouche, ultimul „număr“ al serii (era trecut de miezul nopţii): Lecture aveugle. Dintr-o carte cu copertele frumos învelite, ca să nu se vadă ce este, Annick a citit un fragment. Apoi a închis cartea şi a început pe rând să-i ia la întrebări pe cei adunaţi în jurul mesei rotunde. Cam când să fi fost scris textul acesta? E în secolul nostru ori în secolul trecut? Aparţine unui existenţialist? Unui fantast? Răspunsuri diverse, contradictorii, ale ascultătorilor. Sexualismul poate să fie al lui Houellebecq. Ba poate fi chiar Sade. Nu, scriitura e destul de cuminte, n-ar fi exclus să fie secolul XIX. Argumente năstruşnice sunt aduse în sprijinul propriei opinii. Zarvă, veselie, puţină paradă de cultură la unii. Annick mai citeşte o dată. Apoi opiniile se tot restrâng până când mai rămân doar trei nume plauzibile a fi scris textul: Houellbecq, Miller, Beckett. Mie cinismul îmi sunase tot timpul a Beckett. În special remarca referitoare la tipa cu care eroul se presupunea că va face amor şi pe care o privea cum se dezbracă: „Cu cât e mai goală cu atât e mai saşie“. M-am abţinut de la vot, spunând că eu, ca străin, nu-s prea în temă. Când s-a dovedit că era Beckett din „Premier amour“, mi-am aplaudat flerul, dar mi-am blamat memoria. Le-am spus că am tradus volumul şi i-am promis lui Annick că-i voi trimite traducerea româna. De altfel, prima din cele trei cărţi editate de fugara mea editură din anii nouăzeci. În timp ce pe la ora unu şi jumătate noaptea Olivier mă conduce cu maşina acasă mă gândeam că n-ar fi exclus ca lectura tocmai din Beckett să fi fost un aranjament special pentru mine (se ştia că sunt traducătorul lui în română), o formă de galanterie franţuzească. Oricum, textul montat ca o şaradă a fost incitant pentru toată lumea...

Sâmbătă 11 iunie 2011

Pe rue Saint Dominique, dincolo de întretăierea cu Avenue Bosquet, m-a atras firma pompos-sunătoare a unui magazin: Pompes funebres ROBLOT. Probabil că e un lanţ de astfel de magazine funerare, căci am mai văzut cel puţin încă unul în Paris. Numele sonor, apropiat de rablă şi robot, mi-a inspirat brusc distihul următor: Où ton enterrement, Charlot?/ Chez ROBLOT, chez ROBLOT! E sigur că după ce s-a lăsat îndopat de maşina automată din „Timpuri noi“, Charlot n-avea cum să se ducă pentru a-şi asigura viitorul în altă parte decât la Pompes funebres ROBLOT, alegând, cred eu, sucursala de pe rue Saint- Dominique întrucât nostimul omuleţ a fost certamente un dreptcredincios.

Astăzi am dat lovitura la poem, am scris două capitole esenţiale. Primul valorifică impresia stranie pe care o am când de pe terasa „noastră“ (o lună ea a devenit a noastră) privesc turnul Eiffel. Treimea lui superioară se uită insistent la mine ori eu o studiez cu neîncrederea şi spaima unui intrus? Între noi doar cerul şi norii, de unde senzaţia că ne putem tutui:

Seară de seară liniştea de pe terasa noastră
însoţeşte silueta luminată a turnului eiffel
urmăresc treimea lui superioară cum pluteşte pe cer
peste acoperişele atâtor case pline cu bătrâni şi copii
care dorm la ora asta uitându-şi complet viaţa

mi se pare onest să tac privind în golul turnului
care habar n-are de terasa noastră de parcă n-ar exista
e o licenţă poetică iedera de nu ştiu unde
căţărată pe burlan şi ajungând până lângă fereastra
devenită uşă a micului nostru apartament improvizat

într-o bună dimineaţă ieşind să citesc pe terasă
iedera dispăruse şi mi-a fost tare frică
să înalţ capul în direcţia turnului eiffel

Duminică 12 iunie 2011

Timp frumos, călduros. Hotărâm să ne ducem în Montmartre. Luăm maşina 42, dar aceasta îşi stabileşte un terminus ad-hoc la Opera. Căutăm şi găsim că autobuzul 95 ne-ar duce în Gare de Montmartre. În staţie e o doamnă care vorbeşte singură. Deodată, citind pe panoul staţiei, o auzim pe doamnă că spune „tracé devié“ şi apoi, precipitându-se, arată spre un alt autobuz care tocmai venea: Uite-l p’ăsta, Place de Clichy. Eu şi Gabi o luăm la fugă şi prindem autobuzul, dar doamna nu-l mai ajunge. Din Place de Clichy pornim pe jos spre Pigalle. La place Blanche (Moulin Rouge) observăm că este capătul trenuleţului (Promo- Train – 6 Euro biletul) şi îl luăm. Urcăm pe străduţele înguste. Ciudate sunete monotone de picături de ploaie ne învăluie. Cum cele trei mici vagoane sunt semi-deschise şi trenuleţul merge încet, ne uităm afară: nici vorbă să plouă. Într-un târziu ne dăm seama de iluzie. Sunetele sunt de fapt vibraţiile mărunte ale geamurilor mari atunci când traseul e cotit şi cu macadam mai grosolan. O spanioloaică grasă stă lângă mine şi se tot foieşte fotografiind din mers în dreapta şi în stânga. La plecare conductorul i-a spus să-şi pună geanta pe banchetă înspre interior, nu sub portiera fără geam. Grija faţă de călători se manifestă şi în felul ăsta. Ca şi în metrou: pe panourile luminoase, între numele staţiilor, se afişează avertismente de felul acesta: Attention aux pick-pokets. Trenuleţul ne lasă chiar în Place du Tertre. Coborâm, ne plimbăm peste tot, luăm o cafea la Maison Rose, la o măsuţă, în stradă. Privim bifurcarea în unghi ascuţit a două străzi care urcă, cei câţiva copaci majestuoşi, botul unui zid de sprijin din piatră brută. Reverie moderată când vântul mişcă vârfurile copacilor şi ni se pare că nici nam fi aici, la Paris, în Montmartre, lângă raza de soare care luminează suprafaţa rotundă a cafelii din ceaşcă. Turiştii tălăzuiesc peste tot, dar noi ne abstragem zgomotului lor monoton. Un moment de atemporalitate din care ne scoate – sau în care ne adânceşte – o întâmplare pe care îmi este imposibil s-o definesc. La masa vecină vine şi se aşează un domn care ni se pare cunoscut. Într-o franceză stricată comandă şi el o cafea. Gabi îmi face un discret semn din cap. Eu îi strâng mâna pe sub masă. Suntem consternaţi. Domnul este Nino în persoană. Nu asemănare, ci identitate. Cu mişcări mici, emoţionate, bem din cafea. Mâinile ne tremură pe toartă. Ne uităm mereu pe furiş la Nino. Amintirile ne împresoară. Nu mai ştim unde ne aflăm: în ce spaţiu, în ce timp? Habar n-am când m-am întors către el, mi-am cerut scuze şi i-am spus că seamănă cu un prieten al nostru. Tipul a zâmbit şi ne-a invitat la masa lui. Gal Adamek, s-a recomandat. Cu greu am convins-o pe Gabi să vină la masa... Lui. Ne-a pus pe masă şi cartea de vizită pe care, după nume, mai era adăugat Maître des lunettes. Designer. Ne-a încurajat. Ne-a spus că ştie ce-s asemănările. Mii de oameni au venit la mine să le potrivesc vederea... şi glasul lui Nino a povestit o vreme despre oameni şi ochelari, despre ticuri de vedere şi umori omeneşti, despre dioptrii care te redau ţie însuţi şi altele care te înstrăinează. Părea că ne cunoaşte demult, ochii îi sclipeau, râdea pe muteşte, mucalit. Toată făptura lui degaja puternica iluzie că Nino a revenit printre noi. I-am admirat discreţia de a nu ne fi întrebat nimic. Cred că ştia în acele clipe că este altcineva şi că nu trebuie decât să vorbească, să se comporte degajat. Poate că realmente şi el se simţea bine cu noi, nişte oameni de care-l lega doar o invocată asemănare, mai mult decât nimic. Dar o asemănare liber consimţită. Ceva care nu se poate şterge, ori rechiziţiona. O linguriţă, undeva, a căzut pe caldarâm. Am simţit că răgazul s-a sfârşit. Gal Adamek a mai rămas la măsuţă, lângă cafeaua lui, la care ajunsese acum raza de soare de pe măsuţa noastră. Noi ne-am sculat, am plătit din mers fetei, şi am plecat. Ne-am întors şi i-am făcut cu mâna lui...Nino. Nino era uşor întristat. Cred că şi Gal era stânjenit de plecarea noastră bruscă... Oricum, am schimbat mailurile... cozi de maimuţă fluturând a despărţire nedefinită....

Ne întoarcem cu următorul trenuleţ, peste trei sferturi de oră, ajungem iar la Moulin Rouge. Mâncăm la CORCORAN’S (Irish Pub), pe terasă. Gabi: Baken potato with cheese şi eu o salată (Ham sallad with applepine). Nu-mi place salata, aşa că amândoi la jumătatea porţiilor, facem schimb şi suntem foarte mulţumiţi. Eu beau o bere bună: Guiness brun, Gabi cidru. Încercăm să nu vorbim despre...Gal Adamek. Cu toate că nu încetăm să ne gândim la el. Simţim cum o buclă a timpului se răsuceşte lin în jurul nostru. Briza şi razele de soare ne fac visători. Simt în buzunarul de la piept cartea de vizită a lui Gal. Cum poţi simţi o carte de vizită, mă-ntreb? Ridic halba, sorb din bere, înghit ultima rămăşiţă de spumă. Îmi e greu să mă desprind de la această masă... de la care lipseşte domnul Gal. Dar de la care, ne dăm seama, fără să ne-o mărturisim, nu s-a retras încă umbra lui transparentă...

Zi încă mai hotărâtoare pentru poemul meu: am scris trei capitole. Unul dintre ele mi-a dat sintagma-titlu: Cei ce văd turnul eiffel de pe terasă. Primul capitol a pornit de la o remarcă teribil de prozaică: Cineva a aprins două ochiuri de aragaz în bucătăria noastră! E vorba de bucătăria comună, a noastră şi a Lilianei Corobca, cealaltă bursieră ICR. Seara, văzând ochiurile aprinse, m-am speriat şi am trâmbiţat către Gabi fraza cu pricina. Pe loc, fraza mi-a declanşat poemul şi s-a constituit în primul lui vers. În toate trei poemele se amalgamează amintiri de la petrecerea oulipo, de la plimbările noastre prin Montmartre şi prin Pigalle, dejunul luat la Irish Pub, cât şi, prioritar, ciudăţeniile claustrale ale rezidenţei şi amintirea ploii pe terasă, pe luminatoare, pe străzile Parisului, în lume...

* * *

Cineva a aprins două ochiuri de aragaz în bucătăria noastră
vântul a svârlit pe terasă frunze ale castanului din curtea ambasadei
îmi amintesc străduţele parisiene pe care m-am plimbat ieri
îmi amintesc ploaia şi cafenelele cu măsuţe rotunde pe trotuar
ce păreau depozite părăsite de tobe africane

aici la paris e obligatoriu să ai o amantă nouă în fiecare toamnă
şi să te plimbi cu ea pe sub copacii tunşi geometric
când plouă să treceţi pe lângă cafenele cu măsuţe pe trotuar
să ascultaţi sunetele părăsitelor tobe africane

să dispăreţi undeva pe străduţele din place pigalle
pe rue andré antoine ştergându-vă de casa vestitei chiromante
pe rue veron întârziind în barul cu poezii volante
pe rue germain pilon cu travestiţi de culoare

pierzându-vă pe totdeauna la un colţ într-o neaşteptată rază de soare

Miercuri 15 iunie

Seara, în faţa laptopului, îmi recitesc poemul şi sunt atât de încântat de el încât i-l trimit lui Gavriil Pinte, prietenul meu regizorul unor spectacole memorabile. Dacă nu ai mail în ziua de azi esti olog şi ciung. Nesiguranţa şi viteza de melc a poştei pulverizează mesajele tale, le face inactuale. Schimbul între prieteni devine condescendent. Arderile se consumă în gol, urmează tristeţea şi regretul. Dacă vrei să scrii scrisori nimeni nu te împiedică, chiar dacă ai mail. Dar acesta din urmă e vital pentru anume conexiuni rapide.

În toiul acestor consideraţii – întrerupându- le şi confirmându-le totodată –, primesc un mesaj mail de la... Dar mai bine îl transcriu ca atare:

Stimaţi prieteni,
Întâlnirea noastră din Montmartre m-a bucurat mult. N-ar fi de prisos să aflu câte ceva despre cel cu care semăn. Celui cu care semeni îi datorezi multe. Însă puţini au şansa să afle cu cine seamănă. Eu am avut-o – vă mulţumesc pentru asta!
Cu speranţa că ne vom mai întâlni,
Al dumneavoastră,
Gal Adamek

Suntem plăcut surprinşi. Gabi mă priveşte cu subînţeles. Pricep unde bate şi o asigur: Mă grăbesc să-i răspund, este o dorinţă legitimă. Aşa că îi scriu lui Gal câteva cuvinte despre Nino. Îi spun cât de mare poet este (şi cât de nerecunoscut). Îi vorbesc de prietenul extraordinar care tăcea mai tot timpul. Dar când vorbea era memorabil. În puţine cuvinte, nu vreau să-l plictisesc pe Gal. Dar sunt fericit când găsesc în memoria computerului câteva poeme traduse în franceză. Îi trimit în ataşament Câte scaune scârţâie-n oraş... şi adaug: scotea totul dintr-o zonă specială, la care noi n-aveam acces. Trimit mesajul. Mă duc la baie şi-n timp ce mă spăl pe dinţi fredonez mulţumit. Fără să-mi pese de ce-o să zică Liliana. Şi de mustrările lui Gabi cum că o deranjez pe Liliana. În aceste clipe nu-mi mai pasă de nimeni şi de nimic. În minte mi se rotesc disparate versuri din poemul lui Nino: câte scaune scârţâie-n oraş.... nimeni nu poate să-şi rupă pantalonii de două ori... de la pământ la lună de la lună la pământ... Sunt gata să valsez prin camera de baie odată cu şirul furnicilor mele...

Calmat, mă întorc în cameră. Vreau să sting laptopul dar un replay mă ţintuieşte locului:

Dragi prieteni,
Sunt foarte emoţionat. În poem sunt amintiri din copilăria mea, de la bunici. Alergam prin livadă. Urcat în cireşul înalt, priveam prin binoclu lacul Bled în soare până când ameţeam. Odată am şi căzut din pom: miam rupt pantalonii, mi-am spart capul... Voi crea un model de ochelari Almosnino. Cu dioptrii care te redau ţie însuţi: nici flatante, nici denigratoare. Dioptrii la jumătate drum: umane. Simt că datorez asta dublului meu.
Salutări prieteneşti,
Gal.

PS – Întotdeauna mi-au plăcut scaunele care scârţâie. Dialoghează cu cel ce stă pe ele.

Ce ciudată e viaţa! Nu vreo ediţie critică şi reeditarea operei poetului. Nu vreun festival literar care să-i poarte numele. Ci doar atât: ochelari Almosnino! Poate că-i mai bine aşa. Geamănul lui ştie ce face! Sunt sigur că Nino s-ar fi bucurat mai mult de pantalonii rupţi undeva în Slovenia decât de orice altă mărire.

Închid cu părere de rău laptopul, mă culc şi, înainte să adorm, îmi promit că voi fi primul care voi purta ochelari Gal-Almosnino.