În încercarea de a defini cât mai exact spaţiul de cercetare pe care îl abordează, Mihai Zamfir precizează că "nu există, pentru stilistician, subiecte Ťînalteť sau subiecte Ťingrateť. Cea mai neînsemnată pagină improvizată poate sluji unei metodologii în aceeaşi măsură ca şi o capodoperă". Dacă la începuturile activităţii sale, Mihai Zamfir a fost preocupat cu precădere de istoria literară (Gândirea românească în epoca paşoptistă 1830-1860 - studiu scris în colaborare cu Paul Cornea şi Proza poetică românească în secolul al XIX-lea), mai târziu autorul va repudia recursul la diactonie, fiind atras de stilistică şi precizând, chiar, în Formele liricii portugheze (1985) că: "studiul nostru s-a ferit în măsura posibilului de parazitismul istoriei literare. Datele istoriei literare sunt furnizate cu zgârcenie, numai în măsura în care devin indispensabile pentru înţelegerea stilistică a textului". Criticul pune aşadar accentul pe literaritate căutând să înregistreze şi să interpreteze, prin grilă stilistic-textualistă, intimitatea operei literare, în ceea ce are aceasta mai particular, mai specific. Ieşirea din aporiile istorismului este întrevăzută de critic prin apelul la stilistica diacronică (o soluţie de compromis metodologic, oarecum, între legile sincroniei şi cele ale diacroniei), dar şi prin valorificarea unor resurse metodologice de ultimă oră, precum teoria semantică sau statistica lingvistică, metode care sunt puse la contribuţie pentru a delimita conceptual şi analitic anumite entităţi stilistice de indiscutabilă importanţă şi relevanţă estetică, precum poemul în proză, care este circumscris atât din unghiul dimensiunilor sale intrinseci, cât şi din perspectiva presiunii "contextului" socio-cultural. În acest fel, în prim-planul cercetării este aşezat studiul operei, circumscrisă printr-o analiză pe cât de minuţioasă, pe atât de verosimilă, în finalităţile şi rezultatele sale, în timp ce perspectiva diacronică e plasată, oarecum, în fundal. Relevarea omogenităţii şi a caracterului integrator al unor forme poetice este, pentru critic, de mai mare relevanţă decât istoria sau cronologia formelor respective. Proza poetică românească în secolul al XIX-lea (1971) are ca reper Arta prozatorilor români a lui Vianu şi îşi propune să analizeze, cu instrumentele stilisticii, specia literară a poemului în proză, specie care, în viziunea lui Mihai Zamfir semnifică o prefigurare a prozei secolului XX. Secolul al XIX-lea e perceput de critic ca unul "bogat în mutaţii formale, proteic şi ataşat", în timp ce proza lui Eminescu se plasează "în afara oricărei serii posibile", prin singularitatea sa formală, tematică şi structurală.

Adevăratul poem în proză i se datorează, crede criticul, lui Macedonski, căruia de altfel îi consacră o carte, Introducere în opera lui Al. Macedonski (1972) în care autorul Nopţilor e privit ca întemeietorul, la noi, al acestei specii literare. Tot aici, autorul remarcă faptul că poezia românească de la 1830 cunoaşte două tendinţe, poezia neolatinizantă de influenţă italiană şi franceză şi poezia specificului naţional, fiind analizată şi evoluţia limbajului poetic ("La noi, limbajul romantic de la 1840 înseamnă pur şi simplu adoptarea unui nou tipar faţă de cel de la 1800"), de care Macedonski va profita din plin. Opera autorului Nopţilor e examinată printr-o analiză minuţioasă, ce distinge poezia "dezordonat-mimetică" de cea "simbolist-ornamentală", mult mai matură şi mai validă estetic. Mihai Zamfir oferă, în acelaşi timp, un credit deosebit prozei lui Macedonski, considerată a fi la fel de valoroasă ca şi poezia. Poemul românesc în proză (1981) porneşte de la antinomia dintre proza artistă, poematică şi proza narativă. Traseul poemului în proză românesc e urmărit cu o detentă analitică incontestabilă, de la Asachi la Petru Creţia, considerându-se că secolul al XIX-lea a fost "naiv", iar secolul XX a fost unul "esenţial", din perspectiva modalităţilor artistice şi a realizărilor formale ale poemului în proză. În Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976) criticul urmăreşte evidenţiarea originalităţii şi expresivităţii formelor narative din secolul XX, prin intermediul unei analize "globale", ce operează o secţiune "pe verticală" a textului proustian, cu scopul de a circumscrie o structură stilistică specifică. Acest model epic proustian matricial este determinat, în viziunea lui Mihai Zamfir, de structura "celulară" a frazei. Autorul operează, însă, şi un decupaj "longitudinal", care are drept finalitate relevarea structurii integratoare a operei romaneşti.

În Formele liricii portugheze (1985), criticul ne oferă, sub forma unor analize de stilistică aplicată, o perspectivă sintetică, totalizantă asupra liricii portugheze, de la perioada Evului Mediu la Pessoa, identificând, în spaţiul acestei poezii, o "structură comună", un arhetip stilistic ambivalent (concentrare oximoronică/ extindere discursivă), prin lentila căruia e percepută lirica portugheză, considerându-se că "scopul investigaţiei structuraliste rămâne acela de a introduce claritatea. Modelul propus este unul "binar şi Ťtabularť". Preluarea unor paradigme şi modele structuraliste nu este însă lipsită de o anume tensiune polemică, în măsura în care criticul vorbeşte despre "o diferenţă fundamentală între, să zicem, modelul jakobsonian şi cel utilizat de noi: prin propunerea axei metaforă vs. metonimie ni se explică performanţa lingvistică, dându-se socoteală de realitatea lingvistică a textului literar. Axele lui Jakobson ne oferă cadrul de bază nu numai pentru perceperea raţiunii de a fi a unei suprafeţe textuale, ci şi pentru descrierea unei opere literare (poetice) supusă mecanicii eterne de aranjare a cuvintelor. Modelul concentrare oximoronică/ extindere discursivă este mai limitat, în sesnul că încearcă să explice sistematica unei anumite zone dintr-o poezie naţională - lirismul portughez; este apoi un model reductiv, esenţializat". Cealaltă faţă a prozei (1988) îşi propune să interpreteze, din perspectiva stilisticii diacronice, operele unor prozatori precum Mateiu Caragiale, Blecher, Marin Preda etc., opere percepute şi din unghiul surprinderii unei viziuni sau tematici singulare, specifice. E detaşat, astfel, romanul clasic, ce se fundamentează pe un principiu al succesiunii şi romanul modern, construit prin intermediul simultaneităţii şi structurat pe coordonatele unui principiu muzical. Autorul operează, tot aici, o distincţie importantă între două tipuri de jurnal: jurnalul intim de criză şi jurnalul intim de existenţă. Din secolul romantic (1989) îşi propune să identifice şi să interpreteze reperele stilistice fundamentale ale literaturii române din veacul romantic. Există aici chiar şi o plastică şi eficientă definiţie a stilisticii: "Stilistica nu face altceva decât să sondeze, timid, sensul rostirii în perspectiva Ťlungilor tăceriť şi, mai presus de toate, să ofere cel puţin spiritului nostru un avans pe drumul dobândirii libertăţii". Criticul realizează racorduri rapide şi suple între literatură şi ideologie, între literatură şi mentalitatea din secolul al XIX-lea, decupând particularităţile esenţiale ale acestui veac: romantismul, sfărâmarea universalităţii, individualismul, "gustul netăgăduit pentru formă", "pasiunea feroce pentru frumos", tentaţia iraţionalului ("Mentalitatea baudelairiană sau cea mallarméeană nu pot fi înţelese în afara recrudescenţei iraţionalismului în sistemele metafizice închegate, ca şi în filosofia comportării cotidiene"). Desigur, tot acum îşi face simţită prezenţa reducţionismul raţionalist, "imperialismul intelectual" ("Adevărul suprem pare găsit: lumea trăieşte din evoluţie, din progres, totul este explicabil cantitativ, începând cu originea pământului şi a vieţii şi terminând cu sentimentele sau stările de spirit"). Concluziile cărţii sunt edificatoare: "Secolul XIX rămâne secolul romantic nu doar prin realizările, ci mai ales prin iluziile sale" sau "O ultimă privire. Secolul XIX se depărtează de noi rapid, cu fiecare an ce trece. Semnificaţia sa ultimă pare a fi cea a nostalgiei. Nu este vorba de nostalgia comună şi aproape vulgară după Ťfrumoasele vremuri trecuteť, nostalgia oricărui secol după formele de viaţă precedente, prin forţa lucrurilor patriarhale; ci de nostalgia după un sistem organicist de existenţă, pe cale de dispariţie". Un element de incontestabilă originalitate a interpretării e situarea lui Creangă sub zodia romantismului, Mihai Zamfir constatând că "Ion Creangă execută o mutaţie parodică, scriind amintiri care întorc spatele istoriei magistrale oficiale, pentru a consemna cea mai anodină dintre biografii". În ceea ce îl priveşte pe Eminescu, acesta aparţine în acelaşi timp romantismului secund, de tip Biedermeier, dar şi aşa-zisului romantism înalt, preluat prin intermediul literaturii germane. Proza romantică din secolul al XIX-lea e fundamentată, cum observă autorul, mai degrabă pe memorie decât pe ficţiune, mizându-se cu precădere pe specii literare de frontieră, care apelează la resursele expresive şi afective ale pactului autobiografic, de tipul jurnalului, memorialisticii etc. Modalităţile şi formele diverse ale literaturii totalitare sunt evaluate în Discursul anilor '90 (1997). Discursul comunist este antinominalist, iar trăsăturile literaturii realist-socialiste sunt detaşate cu rigoare: simplitatea, figurativul, emoţionalitatea, anti-intelectualismul, tendinţa vulgarizatoare etc. În eseul despre specificul naţional, Mihai Zamfir constată caracterul compozit al poporului român, datorat influenţelor de o diversitate deconcertantă care s-au exercitat asupra acestuia. N. Manolescu observă că "plină de idei noi, critica lui M. Zamfir e a unui cititor care n-are neapărat plăcerea analizei cărţilor, dar este capabil să formuleze teze noi, concepte inedite şi definiţii personale". Critic literar a cărui operă nu a fost, cum s-a mai spus, până acum comentată la justa ei valoare, Mihai Zamfir ne expune, prin ansamblul operei sale, cealaltă faţă a criticii literare: dezinteresată de biografism şi factologie, atrasă de fluxul şi refluxul formelor literare, fascinată mai degrabă de devenirea interioară a textului literar, de arhitectura sa inefabilă, dictată de recurenţe şi lentori, de metamorfoze ale expresiei şi rezonanţe fastuoase ale ideii.