Zic să mergeţi la Teatrul Nottara şi să vedeţi un spectacol pe cinste. Un spectacol pe un text aş spune mai degrabă mediocru, întors acum ca o haină pe partea cealaltă, cu accente modificate, citit într-o cheie ce-i transformă parcă şi structura, şi consistenţa ei. Un spectacol într-un spaţiu divin, extraordinar de modern, în care dominanta este lemnul şi tandreţea culorilor lui, un spaţiu preschimbat pentru această premieră, şi, din fericire, nu numai. Un spectacol în care o să-i vedeţi pe cîţiva dintre cei mai buni actori ai teatrului, vechi şi noi, şi, totuşi, nu o să-i recunoaşteţi. Un spectacol ce coagulează o trupă şi un anumit tip de energie în spiritul cel mai pur al redescoperirii forţei cuvîntului, al vervei limbii române, născătoare de imagini fantastice, imagini ce-i cuprind din toate părţile pe cei implicaţi într-o poveste nouă şi veche, de ieri, de azi şi dintotdeauna. Este vorba, aşadar, de Înşir’te mărgărite de Victor Eftimiu, în citirea şi regia năstruşnice ale lui Alexandru Dabija, poftit din nou la Nottara. Teatrul unde a lucrat şi pînă în ’89, cu mari actori, unde a întîlnit şi mari regizori, ca Dan Micu, căruia i se dedică această montare, foarte tare pe gustul inteligentului, talentatului, vulnerabilului şi neconvenţionalului artist care a fost. Poate şi de asta mi se pare că punerea în scenă strînge cumva energii, gînduri, poante, ceva din tot ce a fost bun şi profesionist aici, ca o încercare de chemare a duhurilor zîmbitoare, de purificare şi de revigorare a unor apariţii şi stiluri actoriceşti, a unor atitudini şi percepţii ale esenţei teatrului. Care se sprijină fundamental pe ACTOR. Aici este misterul, aici este truda.

Am citit piesa lui Eftimiu de cîteva ori, în diferite etape de formare. Niciodată nu m-a atras. Mi se părea mult mai firesc să mă scufund în acele poveşti minunate, în basme extraordinare decît să pierd vremea cu prelucrări oarecum culte. Am văzut şi montări, pentru copii sau pentru adulţi, care mergeau ad litteram pe firul narativ, stufos şi neingenios. N-am crezut că va mai interesa pe cineva o reinterpretare a acestei feerii prăfuite, ostenită de clişee, de diluări narative şi parantetice. M-am mirat cînd am auzit opţiunea lui Dabija. Mărturisesc, însă, că m-am gîndit la o nebunie, a lui, la o relectură, la o propunere cu o miză pe care numai el o vedea, la o spargere de şabloane, la o repunere în pagină a textului. E ca şi cum ceva zace în pulberea drumului, neinteresant pentru nimeni şi, la un moment dat, cineva se opreşte, îl ridică, suflă peste obiect şi el străluceşte. Aşa a suflat Dabija peste acest text şi i-a pus în valoare o lumină, pentru mine, inexistentă. Alexandru Dabija a condus povestea către anumite sensuri, a amplificat tensiuni, revolte, nonconformismul unor personaje şi credinţele primitive, prejudecăţile altora, a redus zdravăn numărul apariţiilor, condensînd mai multe în unul singur sau tăindu-le pur şi simplu, esenţializînd şi povestea, şi morala ei, şi relaţiile între personaje, a inventat ludicul din piesă. Tonul replicilor are şi umor, imens, şi un soi de tristeţe, fizică şi metafizică, şi poezie, şi o retorică interesantă la nivelul frazei, devin mai plauzibile şi mai umane anumite întîmplări, precum şi raţiunea unor gesturi. Deşi este vorba despre un nefericit Zmeu al Zmeilor şi un înfumurat Făt Frumos, despre curtea lui Alb Împărat şi a Împărătesei lui, despre pretendenţi, fel de fel, la mîna domniţelor – din care doar una nu este supusă – despre vrăji şi vrăjitoare, Ileana Cosînzeana, totul pare să se petreacă şi azi. Într-un sat de prin apropiere, unde fantasticul din basme se adună laolaltă cu folclorul băştinaş, plin de taine, de spaime, de lucruri mai degrabă închipuite şi nerostite. Este un fel de pendulare, de purtare a istoriilor prin mentalităţi urbane şi, apoi, prin cele rurale, de tratare a unui tip de limbaj şi de mentalitate în coduri diferite. Cu un farmec nebun, aiuritor. Lumea lui Făt Frumos se amestecă cu cea a lui Păcală, se intersectează, se şterg hotare, se trece uşor din palat în bătătură, să spunem, din năuceala fetelor de împărat, în năuceala lui Moş Toader, a basmalelor şi pusului mîinii la gură. Parşivenii şi într-o parte, şi-n cealaltă. Savoare, aşişderea.

Toată chestiunea asta dinamică şi actuală mai are cîteva clou-uri. Un lucru absolut extraordinar, care aşează propunerea lejer în modernitatea tăieturii textului şi a jocului actorilor este spaţiul. Sala Studio de la Nottara, transformată total de scenograful Sică Rusescu, şi el un reper al istoriei acestui teatru şi un mai vechi partener al lui Dabija, devine un loc de întîlniri şi de provocări care se poate “asambla” în variate forme, inclusiv în varianta clasică. Ce vreau să spun? S-a renunţat la scena à l’italienne – dar se poate reface oricînd şi aşa - la fotoliile tradiţionale, s-a îmbrăcat totul în lemn, s-au înălţat podiumuri şi gradene care, în cazul spectacolului Înşir’te mărgărite, închid la mijloc scena, spaţiul de joc propriu-zis. Actorii sînt în imediata apropiere a spectatorilor – într-un fel ca la Teatrul Act, ca într-un veritabil kammerspiel – realitate care îi obligă literalmente la modificarea stilului şi a concepţiei de joc. Spaţiul lui Sică Rusescu este cald – lemnul este protagonist – dar şi tranşant totodată, şi împinge, şi el, spre abordări adevărate, spre curaj, spre căutarea altor modalităţi de rostire, de aşezare în lumină, de raportare la parteneri, la nuanţe, la spectatori. Eu cred că momentul acesta este important pentru Teatrul Nottara. Anvergura unui regizor atrage multe după sine. Poate împinge totul chiar şi pînă la conceperea unui loc pentru care trebuie pregătire, nebunie, ştiinţă şi dorinţă de a face şi altfel, performant, profesiunea. Spectacolul acesta nu este un experiment. Este un exerciţiu profund de căutare în sine, în interiorul artistului, al disponibilităţilor ştiute sau nu, în efortul de a scăpa de rutină şi manierisme. Şi asta la vedere, cu respiraţia spectatorilor pe obraji. Am admiraţie pentru trupa din Înşir’te pentru că a încercat un alt mod de a juca, la urma urmelor. Nu am cum să vorbesc, şi nici nu vreau pînă la coadă, pentru că trebuie mers şi văzut, despre valurile inepuizabile de situaţii comice, parodice care se revarsă frenetic din imaginaţia lui Alexandru Dabija, sensibilă profund la cuvînt, la funcţia lui. Şi nici despre o lume creată din obiecte, într-o absenţă inspirată a decorului. Obiectele şi lumina nasc cel mai potrivit decor pentru această feerie în termenii lui “azi”. Ca un fel de Harry Potter. Şi nici despre contrapunct, despre pledoaria neaşteptată a unui ciudat şi resemnat Zmeu al Zmeilor, despre apariţia “fatală” a vrăjitoarei, baba Vraga à la Angelica Huston, de pildă, despre firescul în care se nasc relaţii, situaţii, momente întregi. Vreau să spun, de exemplu, că Valeriu Preda este de nerecunoscut aici, că nu-mi amintesc ca în ultimul timp să-l fi văzut atît de pregătit şi de minuţios în elaborarea unui rol, unei stări, în registre diferite chiar în acelaşi spectacol. Am descoperit cum Emilia Dobrin, cu energii speciale şi neinvestigate ani şi ani, nedrept, se duce cu adevărat mai departe pe drumul “avangardist” din Şefele de la Act. Fiecare cuvînt, gest, detaliu este sub control, direcţionat cu un scop precis trasat, nu abandonează nici o secundă starea personajului, chiar şi atunci cînd nu este în prim plan. Şi face totul cu credinţă şi cu voluptate. Cei trei pretendenţi, zmei, feţi – Ion Grosu, Răzvan Vasilescu şi Bogdan Vodă nu ostenesc o secundă în jocul abundent, suculent, în trecerile de la un personaj la altul – altă chestiune interesantă faptul că cei mai mulţi actori joacă mai multe personaje – în acţiunile de grup sau în partituri individuale, clare, distincte, susţinute admirabil. E un spectacol solicitant şi prin ritm, şi prin performanţa pe care o presupune nivelul actorilor. Ada Navrot încearcă alte tonalităţi, alte întruchipări ale propriului stil, deja detectabil şi matur, în această Vraga tentantă şi senzuală, într-un fel, cu o feminitate pe care nu am citit-o în viaţa mea în piesă. Am urmărit-o atent, o ştiu şi mă interesează de cînd era studentă, şi îi percep evoluţia aici. Cum mă interesează, de curînd, Luminiţa Erga, recent sosită în trupa teatrului şi integrată minunat. Ca şi în stilul lui Înşir’te. Am văzut-o prima oară în O noapte furtunoasă a unei studente, un spectacol faţă de care am în continuare reţinerii, dar din care am remarcat-o pe Luminiţa Erga în Veta şi pe Silviu Biriş în Rică Venturiano (de neuitat în acest personaj al lui Caragiale!). Cred că şi Constantin Cotimanis – Alb Împărat şi Moş Toader – nu lasă deoparte nici un efort de a-şi abandona fasonul binecunoscut şi de a se duce în zone neexploatate. Cu mult farmec. Rămîne cumva într-o notă stridentă, deşi diminuată la cea de-a doua reprezentaţie pe care am văzut-o eu, tînăra absolventă Ioana Calotă în Sorina. Sigur că i s-a cerut exacerbarea nesupunerii, a nonconformismului personajului său care stă să răstoarne lumea şi poveştile ei. Dar prea des mă duce cu gîndul la temperamentul şi la ieşirile din Mă chiamă Isbjiorg. Sînt o leoaică de la Casandra, spectacolul unei absolvente de la regie, Gianina Cărbunariu, de o impresionantă maturitate.

Mîna lui Dabija şi energiile lui se simt în nuanţele fiecărui actor... Ca a unui vrăjitor.

Vraga geme, bobii cad şi se rostogolesc peste noi, peste imaginaţia noastră, peste poveştile din noi, peste timpul lor, al nostru, al Zmeilor şi Fetelor de Împărat din fiecare.