Istoria confirmă preferinţa în romantism pentru profesiile următoare: proletar, călugăr, student, militar, puşcăriaş, marinar, nobil, doctor, savant, femeie uşoară, bufon, călău, vrăjitoare etc." (G. Călinescu, Clasicism, romantism, baroc). Subliniez, în lista criticului, termenii călugăr, student, puşcăriaş, doctor, savant - şi constat că fiecare în parte se suprapune uneia sau mai multor etape ale existenţei lui Valeriu Anania. Concluzie elementară: prin experienţele de viaţă parcurse, el este cel mai "romantic" dintre scriitorii români contemporani!

Ceva din biografia învolburată a lui Valeriu Anania ne era cunoscut încă din 1983, prin intermediul volumului Rotonda plopilor aprinşi, unde autorul, vorbind despre Arghezi şi Gala Galaction, despre Anton Holban şi Victor Papilian, despre Lucian Blaga, Ion Luca, Marin Preda, Vasile Voiculescu, vorbea, vrînd-nevrînd, şi despre sine. Dar constrîngerile epocii impuneau atîtea ocultări, omisiuni şi eufemisme încît adevărul, purul şi tristul adevăr, nu putea fi desluşit decît îndărătul unor văluri opace. O frază ca următoarea: "Bietul om şIon Luca, n.n.ţ nu ştia că în mai puţin de un an avea să-şi ia asupră-şi lepădarea lui Petru, aflînd că atît Mioriţa, cît şi unicul ei semnatar treceau prin purgatoriul unui fel de opus igni, auctor patibulo..." poate sluji drept exemplu lămuritor - altfel spus, să clarifice neclarităţile...

Cuvîntul înainte al Rotondei plopilor aprinşi era datat "Văratec, decembrie 1982". Ceea ce aflăm acum, din impunătorul tom de Memorii (Polirom, Iaşi, 2008, 695 pag.), este însă că Valeriu Anania, beneficiind de şederea sa în Statele Unite, încheiase, cu opt ani mai devreme, o autobiografie amplă şi liberă de orice fel de reţineri, aşa cum, în România acelui timp, i-ar fi fost imposibil să o scrie. Această primă parte a Memoriilor s-a păstrat în America prin grija unei prietene devotate, într-un seif de bancă sub cifru secret, ignorat chiar de autor, şi a fost recuperată de el abia în 2001. Partea a doua începe a fi redactată la Cluj, în februarie 2004, după o pauză de treizeci de ani. "Mîna încă nu-mi tremură - mărturiseşte autorul -, dar şi-a pierdut elasticitatea, aşa încît prefer să scriu la computer." Pe ultima pagină a părţii secunde citim: "Nicula, 22 februarie 2008". Cei care ar crede că lungul interval dintre cele două jumătăţii ale scrierii, de nu cumva şi înlocuirea instrumentului de scris, ar fi produs vreo modificare a tonului sau a stilului vor fi total dezamăgiţi: unitatea e nedezminţită, ansamblul nu vădeşte nici o fisură. "Nici acum nu urmăresc efecte stilistice", declară memorialistul în Cuvîntul înainte al părţii a doua. Dar cele mai bune efecte stilistice se obţin, o ştim cu toţii, nu ca rod al voinţei noastre. Este şi cazul lui Valeriu Anania.

Asupra unor lungi decenii din viaţa scriitorului a apăsat un "păcat" al adolescenţei sale. Ca elev al Seminarului Central din Bucureşti, Valeriu Anania fusese membru al Frăţiei de Cruce (organizaţia de tineret a Gărzii de Fier), dizolvată după rebeliunea din ianuarie 1941. "Cu aceasta s-a încheiat activitatea mea legionară, şi alta de atunci nu am mai avut. Dar stigmatul ei trebuia să vină şi trebuia să-l port toată viaţa, ca un luceafăr trist în spicul cununii." Arestat în vara lui 1941 pentru participarea, incidentală, la înmormîntarea lui Horia Codreanu (frate al "Căpitanului"), este eliberat după zece zile. "Dar atunci mi s-a făcut fişa: fişă cu nume şi prenume, cu datele personale şi, mai ales, cu un calificativ politic precis: legionar. ş...ţ Această fişă avea să mă urmărească de-a lungul unei vieţi, implacabilă ca o fatalitate, într-un secol în care individul devine omul-fişă, omul-dosar, omul-cazier, omul-amprentă digitală."

În toamna lui 1941, Valeriu Anania intră la mănăstirea Antim şi se înscrie la Facultatea de Teologie. Este tuns în monahism în februarie 1942, primind numele de Vartolomeu, iar după două săptămîni devine diacon. Slujbele de la Antim înregistrează, de la o vreme, prezenţa cotidiană a unei tinere şi frumoase doamne, neclintită în genunchi pe lespedea goală de piatră în tot timpul serviciului divin. într-o seară, enigmatica femeie aţine calea tînărului diacon, izbucnind "într-o foarte patetică, aproape tragică, mărturisire amoroasă"; "de mai multe săptămîni i se ruga fierbinte lui Dumnezeu, şi cu sinceritate, să-i dăruiască o singură zi sau un singur ceas cu necunoscutul călugăr de la strană. Mi-am simţit obrazul mîngîiat de o mînă tremurîndă şi am fugit pe strada goală, năucit, spre poarta mînăstirii. De atunci nu am mai văzut-o. Din această întîmplare adevărată avea să crească, mult mai tîrziu, Iovanca din piesa Meşterul Manole." Remarcăm, încă de acum, că existenţa lui Valeriu Anania pare croită după modele literare şi totodată că, la rîndul ei, se va sublima în literatură.

Sătul de asprimile stareţului de la Antim, călugărul îşi începe peregrinările prin ţară, statornicindu-se iniţial la mănăstirea Polovragi din judeţul Gorj. într-o zi, poştaşul comunei lasă, din greşeală, la mănăstire o telegramă adresată postului de jandarmi: "Arestaţi şi trimiteţi sub escortă pe călugărul Anania Vartolomeu". Iată-ne, din nou, în plin episod romanesc: "să ajungi în posesia unei telegrame prin care ţi se ordonă arestarea! Era, într-adevăr, o întîmplare extraordinară şi se cerea onorată ca atare." A doua zi, urmăritul se prezintă, fără escortă, procurorului Curţii Marţiale din Bucureşti, provocînd de-a dreptul stupefacţia acestuia: " - Dar dumneata îţi dai seama că te bag la arest? - Sigur, cel puţin aşa e scris în telegramă." Pentru care faptă, o ştiam mai demult: în timpul şederii la Antim, rugat de un cunoscut, Vartolomeu ascunsese, în podul spălătoriei, două pachete de publicaţii legionare. O întîmplare nefericită dusese ulterior la descoperirea acestora, iar într-unul din ele se mai găsiseră şi două pistoale! Condamnat la şase luni de lagăr, călugărul îi scrie mamei vreo cincisprezece-douăzeci de scrisori, datîndu-le diferenţiat şi încredinţîndu-le unui prieten scăpat de osîndă, cu rugămintea de a le timbra şi expedia la datele cuvenite. (Cînd şi unde, în nu mai ştiu ce roman, am întîlnit ceva asemănător? Literatura şi viaţa, încă o dată, îşi dispută pătimaş domeniile...)

Eliberat la 4 aprilie 1944, călugărul îşi propune să devină medic şi susţine examenul de admitere la Facultatea de Medicină din Cluj, aflată în refugiu la Sibiu. Intrarea ruşilor în ţară îl îndeamnă să fugă peste graniţă, dar încercarea eşuează. După cinci luni de pribegie, îşi începe, în 1945, studiile medicale la Cluj. Se înscrie de asemenea la Academia Teologică, în anul II, şi frecventează cenaclul literar al profesorului Victor Papilian. La sfîrşitul lui mai 1946, la Cluj se produc tulburări interetnice, provocate de agenţii şovinismului maghiar. O grevă studenţească, cerînd începerea anchetei şi pedepsirea vinovaţilor, e declanşată la 1 iunie. Propulsat, fără voia lui, în fruntea mişcării, existenţa călugărului ia întorsături rocamboleşti. Se ascunde la Mănăştur (comună învecinată Clujului), îşi leapădă rasa şi dulama, îşi rade barba şi mustaţa şi conduce greva prin comunicate zilnice, pe care le transmite la Cluj printr-un coleg devotat. "ŤPărinteleť căpătase proporţii fantastice, faptul că era şi nu era prezent îi dăduse o aureolă de mit; toată Poliţia şi Siguranţa îl căutau şi nu-l aflau, dar cuvîntul lui apărea zilnic, nu se ştie de unde, sub iscălitură proprie". Spre a prezida, la 16 iunie, o adunare generală a studenţilor care să decidă soarta grevei, călugărul reintră în oraş sub înfăţişarea lui laicizată; la Universitate, într-un cabinet conspirativ, îl aştepta peruchierul-şef al Operei, care-i confecţionase, după o fotografie, barbă şi mustaţă false! Redobîndindu-şi astfel chipul cunoscut şi îmbrăcînd veşmîntul clerical, "părintele" e ovaţionat frenetic de adunare, care hotărăşte continuarea grevei. După cîteva minute, în spatele scenei, călugărul îşi reia ţinuta civilă şi părăseşte calm clădirea Universităţii, pe care ulterior agenţii forţei publice o vor răscoli îndelung şi zadarnic; "nu s-au dumerit niciodată cum de-l văzuseră pe călugărul Anania intrînd şi nu-l mai văzuseră ieşind. Deveneam, şi pentru ei, un mit."

Exmatriculat din Universitate, fostul conducător al grevei pleacă din nou în pribegie. încercările, repetate, de a reveni la Cluj se traduc în tot atîtea arestări şi "trimiteri la urmă" sub escortă. Şansa pare a-i surîde prin întîlnirea întîmplătoare, la mănăstirea Bistriţa, cu patriarhul Justinian, care îl ia sub ocrotirea lui şi-i încredinţează diverse răspunderi. Dar suspiciunile Securităţii nu-l cruţă de o scurtă arestare, în 1949, şi de alta, cu urmări mult mai grave, în 1958. Va fi anchetat îndelung, sub acuzaţia că ar fi făcut din Patriarhie "o oficină reacţionară, legionară". însuşi Alexandru Drăghici, ministrul de Interne, îi citeşte dosarul şi-l avertizează sumbru: "Noi am avut destulă răbdare cu dumneata. Dar s-ar putea s-o pierdem." Supus unor torturi monstruoase, în urma cărora "recunoaşte" că ar fi depus activitate legionară la mănăstirea Viforîta, este judecat la Ploieşti şi condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru "crimă de uneltire contra ordinii sociale".

"Există o bucurie a suferinţei - spune Valeriu Anania -, şi ea e suprema dovadă că suferinţa ta are un sens; sau, dacă nu-l are ori nu-i de-ajuns de limpede, i-l dai, ţi-o faci accesibilă." Pentru cel căruia, în primăvara lui 1958, destinul părea să-i deschidă "două intrări posibile: în literatură sau în puşcărie", bucuria suferinţei va îmbrăca forma paradoxală a îngemănării ambelor căi. Mai direct spus, a literaturii în puşcărie, performanţă unică în condiţiile inumane ale detenţiei, unde scrisul nu era nici îngăduit şi nici posibil. Se cunosc, desigur, cazurile unor poeţi întemniţaţi, precum Nichifor Crainic, Radu Gyr, Gabriel }epelea ş.a., care încredinţau memoriei celorlalţi deţinuţi versurile lor compuse mental. Dar acestea erau texte scurte, nedepăşind un mic număr de strofe. Reuşita lui Valeriu Anania se ridică la cu totul alţi parametri: "Am lucrat ş...ţ cu regularitate şi îndărătnicie, zi de zi, vreme de şase ani, oriunde m-am aflat, şi am ieşit din închisoare purtînd în memorie două piese de teatru complete şi o mulţime de poezii, totalizînd aproape douăsprezece mii de versuri." Dacă s-ar căuta un termen de comparaţie, singurul care-mi vine în minte ar fi, mutatis mutandis, Homer...

Eliberat la 1 august 1964, arhidiaconul Valeriu Anania va fi chemat în anul următor la Episcopia Misionară Ortodoxă din America, pentru a ajuta la reorganizarea acesteia: "Nu-mi era frică. Primeam totul ca de la Dumnezeu, şi cu El în rugăciune îmi luam zborul spre alte zări, într-o imensă curbă a ciudatului meu destin." Astfel se încheie prima parte a Memoriilor, datată "Detroit, Michigan, 8 mai 1974". Cei 11 ani petrecuţi în America ne relevă noi faţete ale personalităţii memorialistului. împreună cu episcopul Victorin Ursache, pentru alegerea căruia îşi sacrificase benevol şansele proprii, izbuteşte să reorganizeze şi să întărească eparhia, în condiţiile ingrate ale dezbinării românilor americani, disputaţi de două episcopii rivale. Episcopia de la Vatra era calificată ca legionară, întrucît îl avea în frunte pe Valerian Trifa, fost comandant legionar. Episcopia Misionară din Detroit era, în schimb, denunţată drept comunistă, pentru că depindea canonic de Patriarhia Română. Noul venit are de ales între criteriul politic şi cel canonic: "Valerian Trifa nu avea hirotonie validă, nu avea succesiune apostolică, nu era posesor al harului dumnezeiesc; prin urmare, avea toate calităţile, în afară de una singură: pur şi simplu, nu era episcop. ş...ţ Aşadar, pînă la urmă, îmi era clar că raţiunea canonică trebuia să primeze asupra celei politice." Un reflex anecdotic al situaţiei se va produce la Uppsala în 1968, la o reuniune ecumenică, unde Trifa îl va prezenta pe Anania drept "o oaie rătăcită", iar acesta din urmă va replica numindu-l pe Trifa "un păstor rătăcit"...

Contactul cu Lumea Nouă, iniţial euforic, pune totuşi problema adaptării. O cădere nervoasă îl va obliga pe Valeriu Anania, la recomandarea medicilor, să-şi acorde în 1967 o lună de vacanţă în arhipelagul Hawaii, prilej de a-i cunoaşte la Honolulu pe soţii Ştefan Baciu şi Mira Simian şi de a-şi începe iniţierea în folclorul local, prefigurînd romanul Străinii din Kipukua. Patru ani mai tîrziu, scriitorul va reveni în insulă pentru un răstimp de şase luni, dedicat integral muncii literare. Un Jurnal hawaiian redă cu vioiciune filmul şederii; la 25 ianuarie 1971, autorul notează: "Cu exact nouă ani în urmă, după paisprezece luni de lucru mental zilnic, terminam Steaua Zimbrului într-o celulă din Aiud. Iar acum încă mai lucrez la ea, în Hawaii. Ce straniu poate fi destinul unui om! Şi al unei piese!" Conştiinţa literară a dramaturgului se reflectă constant în efortul său de a reface versiunile "scrise pe creier", unele deja publicate, şi a le converti în texte ne varietur.

De-a lungul celor 11 ani petrecuţi în America, Valeriu Anania a editat un număr egal de almanahuri Credinţa, incluzînd şi o secţiune de literatură românească, în care s-au publicat nu doar texte clasice (Eminescu, Coşbuc, Goga), ci şi ale unor autori contemporani ca Arghezi, Blaga, Agîrbiceanu, V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, A. E. Baconsky etc. Revenit în ţară în 1976, memorialistul va lucra ca director al Institutului Biblic pînă în 1982, cînd va fi pensionat la cerere şi se va stabili la mănăstirea Văratec. "Timp de douăzeci şi doi de ani, Văratecul a fost adevăratul meu domiciliu şi principalul atelier de lucru intelectual." O cotitură majoră în activitatea scriitorului se va produce o dată cu dedicarea sa unui proiect de supremă răspundere: o nouă versiune românească a Bibliei. Ducerea ei la bun sfîrşit a impus consultarea unei vaste bibliografii, "care mi-a umplut aproape zece metri de rafturi", precum şi părăsirea creaţiei originale: "Din 23 decembrie 1990, cînd am început lucrul la Biblie, eu nu am mai scris nici măcar o pagină de literatură proprie, socotind că tot ceea ce scrisesem pînă atunci nu era altceva decît un exerciţiu de o viaţă pe limba română, pregătindu-mă pentru ceea ce Dumnezeu îmi rînduise să fac în ultimii mei ani." Un episod pur umoristic marchează istoria noii versiuni: pentru ediţia de probă a Noului Testament, traducătorul a pretins suma de... un leu. "Toţi se uitau ţintă la mine, crezînd că e vorba de o capcană, şi gata să apere averea instituţiei. - Dar de ce un leu? a continuat să se mire Ionescu şcontabil-şef al Patriarhiei, n.n.ţ - Apăi, nici degeaba nu v-o dau, că eu am muncit aici!" O problemă dificilă, în condiţiile inflaţiei, a fost aflarea unei monede de un leu; "în cele din urmă, l-am primit".

La 21 ianuarie 1993, memorialistul e înştiinţat că a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. "Am înţeles că Biserica îşi recheamă sub drapel pe bătrînul ei oştean. Şi m-am supus." Astfel se încheie Memoriile celui care, astăzi, ocupă înalta demnitate de mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Interesul documentar al scrierii sale şi însuşirile ei literare se îmbrăţişează strîns sub cupola unui sens etic, care conferă întregului vibraţia cea mai nobilă, mai generoasă şi mai profundă. Este, în deplinul înţeles al cuvîntului, o "carte românească de învăţătură".