Numărul curent: 39

O carte în dezbatere:
Ce s-a întâmplat cu literatura română de Ion Simuţ

Istoria literaturii române contemporane
Nu există prea multe posibilităţi de a intitula o sinteză de istorie a literaturii române contemporane. Alex. Ştefănescu a publicat o astfel de carte, îndelung lucrată şi foarte aşteptată, la sfârşitul anului 2005, optând, după reflecţii şi deliberări, pentru soluţia cea mai simplă şi cea mai firească în adoptarea unui titlu: Istoria literaturii române contemporane, adăugând menţiunea perioadei la care se referă, 1941-2000, pentru a nu exista nici un fel de dubii. Un titlu e o convenţie ca oricare alta. Se înţelege că o astfel de istorie nu poate fi decât subiectivă, încât un adaos prevenitor în acest sens (al subiectivităţii anunţate) ar fi fost inutil. Pe de altă parte, accentul pus în titlu pe subiectivitatea asumată ar fi putut crea impresia că se protejează sub o umbrelă banală, pentru a întâmpina astfel orice reproşuri. O neutralitate decentă e mai recomandabilă. În ,precizările preliminare", Alex. Ştefănescu menţionează că a avut în vedere alte titluri, la care a renunţat. Primul, în ordine cronologică, fusese Istoria exactă a literaturii române contemporane, sub care a început să publice în revista ,Tomis" primele fragmente, în urmă cu trei decenii. Această calitate afişată în titlu ar fi orientat lectura - crede pe bună dreptate autorul - înspre ,exactitatea informaţiilor", ceea ce ar fi predispus cititorul la vânarea anumitor greşeli sau inadvertenţe. Astfel, m-aş fi grăbit să spun că prima inexactitate pe care am găsit-o e aceea că Ovidiu Cotruş, unul dintre persecutaţii epocii comuniste, arestat în 1952 şi condamnat la închisoare, ar fi fiul lui Aron Cotruş (p. 29), când el este, de fapt, nepotul poetului. Sau, altă eroare: D. R. Popescu ,în 1970 devine redactor la revista Steaua" (p. 557), când, de fapt, în 1970 D. R. Popescu devine redactor-şef la revista Tribuna"; la Steaua era din 1956, întâi corector, apoi redactor. Şi tot aşa, într-o lectură greşită (a mea sau a altora) prin înverşunarea de a se cantona în amănunte, cineva ar fi putut continua ,vânarea unor inadvertenţe", pierzând din vedere esenţialul (privirea de ansamblu). Să spun însă, ajuns în acest punct, pentru a nu crea o falsă impresie, că sinteza lui Alex. Ştefănescu are foarte puţine astfel de greşeli de informaţie (unele, când e vorba de ani, datorate unor scăpări de corectură), încât s-ar fi putut numi foarte bine o ,istorie exactă". Dar să recunoaştem că o asemenea misiune trebuie să o aibă un dicţionar, care vehiculează mai multă informaţie (multă şi măruntă!). O istorie a literaturii furnizează reperele esenţiale, fie de context, fie de biografii particulare. Iar sinteza lui Alex. Ştefănescu procedează foarte bine la acest capitol, dovedind o selectivitate semnificativă şi o exactitate severă în vehicularea datelor de istorie literară. Disciplina informaţiei este, într-adevăr, exemplară şi acesta este primul merit ce trebuie relevat. Criticul detaliază suficient contextul politic şi cultural în perioadele pe care le distinge, dă la începutul fiecărei secvenţe despre un scriitor datele biografice necesare, introduse într-o ,poveste" laconică, orientată spre un tâlc al vieţii fiecărui protagonist, iar în final o fişă de creaţie oferă un tablou complet al apariţiilor editoriale ca imagine bibliografică a operei. Nu e nevoie să consulţi un dicţionar, decât dacă vrei detalii de o natură specială: Alex. Ştefănescu realizează prin ,Istoria" sa un dicţionar esenţial al literaturii române contemporane. ,Istoria" sa poate fi citită şi astfel. Indicele de nume de la sfârşit te ajută să te orientezi rapid şi să găseşti scriitorul căutat, aşezat în tabloul sintetic al istoriei după alt criteriu decât cel alfabetic. Dar nu ar fi cea mai adecvată lectură. Dimpotrivă: ,Istoria" lui Alex. Ştefănescu ar pierde mult din ceea ce are ea mai original dacă ar fi consultată doar ca un dicţionar de scriitori. Fragmentele riscă să obtureze perspectiva.



Epoci şi scriitori



Al doilea titlu la care a renunţat criticul ar fi relevat foarte bine scopul principal al cărţii. Autorul considera potrivit să-i fi spus: Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului.

L-a deranjat că s-ar fi iscat suspiciunea de ,scriere propagandistică" şi ar fi trezit, probabil, ,alergia" unora ,la tot ce aminteşte de politică". Sunt de făcut două observaţii. Prima: că există un public care aşteaptă tocmai astfel de comentarii, de tip politic, iar o asemenea perspectivă este îndreptăţită, întrucât literatura română postbelică a fost constrânsă în anii 1941-1989 şi chiar după 1989, dar într-un fel diferit, să existe în funcţie de regimul comunist. A doua observaţie: dacă Alex. Ştefănescu nu şi-a intitulat cartea într-un mod care să amintească de opresiunile regimului comunist asupra literaturii, nu înseamnă că nu a ţinut cont de această situaţie ideologică. El face o istorie politică a literaturii române, dar ţine să despartă categoric politicul (izolat în introduceri de capitole şi în prezentările biografice) de estetic (operele sunt tratate pe larg, în funcţie de importanţă şi de reprezentativitate). Alex. Ştefănescu declară foarte răspicat în prefaţă, acreditând separarea categorică a valorii estetice de contextul politic: ,Literatura nu datorează nimic regimului comunist, ideologia marxist-leninistă nu a generat literatură, literatura s-a scris într-un raport de ostilitate sau, în cel mai bun caz, de indiferenţă faţă de regimul comunist" (p. 6). Ideea merită reţinută, ca fiind extrem de importantă şi de relevantă ca atitudine şi principiu critic, însă cu un mic comentariu în adaos: marile valori literare din anii 1960-1971 nu datorează nimic comunismului, întocmai cum apariţia lui Eminescu, a lui Creangă sau a lui Caragiale nu datorează nimic regimului Carol I. Refuzând orice determinism de tip Taine, Alex. Ştefănescu se situează de partea autonomiei esteticului, în cea mai bună tradiţie a criticii româneşti, de la Maiorescu la Lovinescu şi Călinescu. Nu-i mai puţin adevărat că eşecurile, deturnările, compromisurile, falsurile estetice pot fi explicate prin intermediul regimului politic, după cum recunoaşte criticul câteva paragrafe mai jos, afirmând că în distorsiunile unor scrieri sau reacţii vede amprenta sau apăsarea ,unei lespezi mari şi grele de sub care plantele au reuşit totuşi să iasă cu timpul la lumină" determinând ingenioase ocoliri şi dureroase răsuciri. Prin urmare, literatura nu datorează nimic din ce are durabil şi valoros regimului comunist, dar îi datorează, totuşi, eşecurile şi drama unei evoluţii chinuite. Alungată pe uşă din ecuaţia deterministă a unui mod de a gândi existenţa literaturii în comunism, politica revine pe fereastră. Deci o istorie politică a literaturii române contemporane este inevitabilă.

Aproximativ o sută de pagini din cele 1175 ale cărţii (cu indice şi sumar cu tot), deci aproximativ zece la sută din ,Istoria" lui Alex. Ştefănescu, sunt rezervate descrierii contextului politic şi a consecinţelor lui în plan literar. E vorba de prima secvenţă istoriografică, 1941-1947, Sfârşitul unei lumi (p. 11-20), în care vedem cum era viaţa dinainte de 1941 într-o ,societate evoluată", cum se scufundă lumea veche, dar normală şi echilibrată, cum era viaţa literară din timpul războiului şi cum se anunţă ,vremea barbariei"; e memorabilă, în chiar introducerea cărţii, descrierea unei fotografii din anii ´30, ca un eşantion dintr-un continent scufundat, o lume care s-a pierdut definitiv şi iremediabil. Aici ar fi fost loc de a include câţiva protagonişti, pentru a da mai multă concreteţe intervalului, rămas la stadiul de desenare a ramei.

E vorba apoi, în secvenţa 1948-1959, intitulată Arta supravieţuirii literare (p. 21-52), de devastarea prezentului prin arestarea a zeci de scriitori (mult peste o sută), interzicerea a mii de cărţi puse pe liste negre, instaurarea realismului socialist, falsificarea literaturii clasicilor şi falsificarea folclorului etc. Paginile următoare (p. 53-356) sunt prezentate profiluri de scriitori, de la G. Călinescu, M. Sadoveanu şi ceilalţi interbelici, continuând cu Zaharia Stancu, Geo Bogza, Radu Tudoran, Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu şi încheind cu Nicolae Labiş. Sunt 32 de profiluri mari şi încă alte 12, mai scurte, grupate într-un ,panoramic" - în 300 de pagini. Biografiile fiecăruia mai adaugă suficiente informaţii despre epocă.

Secvenţa 1960-1971 aduce o speranţă în evoluţia literaturii. Primăvara de la Bucureşti (p. 357-374) înnoieşte atmosfera: Nichita Stănescu este, după părerea bine argumentată a criticului, simbolul dezgheţului ideologic; scriitorii generaţiei ´60 schimbă total peisajul şi ierarhia valorilor, se rafinează ,complicata relaţie dintre scriitori şi cenzură", iar regimul comunist se va strădui din răsputeri ,să lege în lanţuri primăvara" începând din 1971. Mijlocul ,Istoriei", cea mai mare parte din carte (p. 375-818), detaliază opera personalităţilor acestei perioade: de la Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ştefan Aug. Doinaş, N. Breban până la strălucita pleiadă de critici încheiată cu Matei Călinescu şi Alexandru George. Sunt 48 de portrete mari, plus 8 profiluri mai scurte, la ,panoramic" - în 440 de pagini.

Următorul interval, 1972-1989, este pus de critic sub semnul unei rezistenţe a scriitorilor faţă de încorsetările regimului politic: Refuzul revoluţiei culturale (p. 819-838). Sunt discutate problemele grave ale momentului: atitudinea lui N. Ceauşescu faţă de scriitori, intensificarea supravegherii scriitorilor de către Securitate, scindarea lumii literare între protocronişti şi anti-protocronişti, rolul protector al Uniunii Scriitorilor, atitudinea scriitorilor faţă de dictatură, ofensiva festivismului şi a dirijismului partinic. După Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Adrian Popescu şi alţii, urmează Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Marta Petreu, Eugen Uricaru, Ion Cristoiu, Ioan Groşan, pentru a încheia cu Petru Creţia, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu - în total: 29 de portrete mari şi 19 mici (p. 839-1086) - adică în 250 de pagini.

În sfârşit, ultimul interval detaşat este 1990-2000, pus sub sintagma Renaştere confuză (p. 1088-1104), arătând ,efectele neaşteptate ale libertăţii de exprimare", implicaţiile polemicilor violente, întregirea şi deschiderile literaturii române, confuziile, contestările şi numele noi care se ivesc (p. 1104-1142). În poezie sunt remarcaţi: Ioan Es. Pop, Diana Manole, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Liviu Capşa, Pavel Şuşară, Liviu Georgescu, Simona Tache, Adina Huiban, Marius Ianuş. Dintre noii prozatori se evidenţiază: Dan Stanca, Adrian Oţoiu, Cătălin Mihuleac, Petre Barbu, Dumitru Radu Popa, Stelian }urlea, Răzvan Petrescu, Ovidiu Dunăreanu, Cristian Tudor Popescu, Felicia Mihali, Ecaterina Rădoi, Niadi Cernica, Mira Feticu, Mariana Codruţ, iar dintre dramaturgi doar Horia Gârbea şi Eugen Şerbănescu. Sunt portretizaţi pe scurt critici literari tineri, eseişti şi publicişti, pentru a încheia cu poetul Constantin Creţan, considerat ,un posibil simbol al mult-aşteptatei relansări" a literaturii (p. 1140).

Am ţinut să dau aici, relevând proporţiile dintre secvenţele temporale, atât o imagine fugitivă a selecţiei, cât şi o idee despre perspectiva asupra contextului politic.

Dincolo de repertoriul de nume şi de periodizări, adevărata problemă e dacă ,Istoria" are flux şi fior, dacă reuşeşte să ne dea romanul unei epoci şi profilul credibil al unor personaje. ,Istoria" lui Alex. Ştefănescu transmite un pregnant sentiment al timpului, are naraţiunea istorică şi politică necesară ca fundal epic şi suport al personalităţilor care se detaşează. Ceea ce e mai important e că ,Istoria" lui Alex. Ştefănescu transmite fiorul unei drame a literaturii române în comunism. Autorul se dovedeşte un bun prozator nu numai pe suprafeţe mici, ci şi în configurarea spaţială şi amploarea temporală a panoramei.



Probleme insolubile



În faţa oricărui istoric literar stau, într-o sinteză, câteva probleme încurcate. Alex. Ştefănescu rezolvă periodizarea (în modul în care am arătat) fără a ţine cont explicit (decât în subsidiar şi într-un mod foarte relativ) de problema spinoasă şi cam neproductivă a generaţiilor. În intervalul 1948-1959 îi introduce inevitabil pe scriitorii interbelici care supravieţuiesc războiului, dar şi pe trei scriitori din exil (Horia Stamatu, Mircea Eliade şi Vintilă Horia), refuzând astfel să-i trateze separat. Tot aici îi discută pe Constantin Noica, Petre }uţea, Petre Pandrea, Emil Botta şi N. Steinhardt, deşi nu au nici un fel de prezenţă publică în acest interval. Fără îndoială că este epoca unora ca Zaharia Stancu, Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Titus Popovici, Mihai Beniuc, Ovid S. Crohmălniceanu şi alţii, discutaţi pe larg, cum se cuvenea. În intervalul 1960-1971 au locul meritat scriitori ca Nichita Stănescu şi toţi şaizeciştii (poeţi, prozatori şi critici), dar şi câţiva scriitori din generaţia războiului (Ştefan Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu, Ion Caraion), care stăteau mai bine lângă prozatorii congeneri (Marin Preda etc.). Grigore Vieru e singurul basarabean discutat într-un capitol separat (lipsesc: cel puţin Ion Druţă, dacă nu şi încă alte patru-cinci nume de scriitori basarabeni importanţi). Edgar Papu, Şerban Cioculescu sau Adrian Marino puteau ilustra, alături de alţi scriitori (de pildă, cei din Cercul Literar de la Sibiu), intervalul 1941-1947, rămas o ramă politică goală. V. Voiculescu stă aici, în anii 1960-1971, stingher, desprins de Lucian Blaga, alături de care ar fi trebuit să stea mai firesc, fie într-o epocă (1948-1959), fie în cealaltă. Paul Goma, Dumitru }epeneag şi Petru Popescu stau între Teodor Mazilu şi Şerban Cioculescu, deşi între ei sunt mari diferenţe de generaţie şi de atitudine politică. În intervalul 1972-1989, Bujor Nedelcovici apare între Cristian Popescu şi Mihai Sin, iar Ovidiu Hurduzeu (al cărui loc era mai degrabă după 1990) stă între Ioan Groşan şi Mircea Nedelciu. Mircea Cărtărescu şi Matei Vişniec, optzecişti notorii, îi preced cu câteva zeci de pagini bune pe Gabriela Adameşteanu, Eugen Uricaru şi Alexandru Papilian, şaptezecişti la fel de notorii. Dar, repet, aceste situări în cadrul unei generaţii contează foarte puţin pentru Alex. Ştefănescu, ca şi diferenţa dintre scriitorii din ţară şi cei din exil.

În al doilea rând, Alex. Ştefănescu ignoră separarea dintre genurile literare (deci nu are capitole distincte pentru poezie, proză, teatru sau critică), pentru că doreşte să evidenţieze Scriitorul şi să sărbătorească individualitatea, peste orice fel de graniţe (poet şi prozator deopotrivă, sau poet şi critic în egală măsură, prozator şi dramaturg etc.). Acest fapt nici nu-l mai teoretizează sau nu-l mai justifică în vreun fel în argumentul preliminar. Uneori, parcă ar exista o succesiune de poeţi (numai de poeţi), prozatori (sau numai de prozatori) şi critici, dar nu e respectată întotdeauna.

Apoi, în al treilea rând, respinge grupările, cum anunţă în prefaţă: ,În această carte este sărbătorită individualitatea. Scriitorii sunt consideraţi mai importanţi decât eventualele grupări din care fac parte sau tendinţe pe care le reprezintă. Ei sunt aduşi rând pe rând în centrul atenţiei, ca protagonişti ai literaturii române. Şi ca purtători de istorie. Biografia unui scriitor este, holografic, şi istorie literară" (p. 8). E, desigur, discutabilă şi această a treia soluţie, de eliberare a istoriei literare de orice grupare sau afiliere: ,Autorii nu au fost clasificaţi după şcoli, cenacluri, curente literare, doctrine etc. întrucât aceste criterii sunt inutilizabile în sistematizarea unei literaturi scrise sub comunism, regim care a interzis orice formă de asociere sau de elaborare a altor estetici decât cea oficială. Criticii sau istoricii literari care utilizează asemenea criterii nu fac decât să simuleze normalitatea" (p. 7). Dacă, într-adevăr, grupări literare de tip ,Junimea" sau ,Sburătorul" nu au existat în comunism, această nu înseamnă că nu s-ar putea discuta filiaţii estetice şi grupări de afinităţi - unele reale, cum sunt: Cercul Literar de la Sibiu (afirmat plenar şi convingător chiar în intervalul 1941-1947, rămas fără ilustrări), Şcoala de la Târgovişte, onirismul (negat violent de critic, pe nedrept), altele care ar putea fi inventate, prin formule de asociere. Dar e adevărat că după ce găseşti câteva posibilităţi de grupare a unor scriitori, rămân alţii răzleţi, independenţi, pe care nu-i mai poţi asocia şi atunci sinteza nu e omogenă, dând naştere la inconsecvenţe de procedură: unii scriitori pot fi grupaţi, alţii nu.

Alex. Ştefănescu rezolvă aceste trei probleme mari (generaţiile, genurile literare şi afilierile pe şcoli sau grupări), care au dat multe bătăi de cap istoricilor literari, într-un mod curajos şi spectaculos: le ignoră sau le respinge. Taie nodul gordian printr-o lovitură decisivă, nod de probleme imposibil de dezlegat fără să determine temporizări inutile sau rezolvări foarte discutabile. Preferă un singur fel de împărţire: în cele cinci secvenţe (1941-1947; 1948-1959; 1960-1971; 1972-1989; 1990-2000) ale perioadei 1941-2000. Şi ele ar comporta însă anumite discuţii, în două sensuri: delimitarea secvenţelor în sine, ca problemă de periodizare, şi încadrarea anumitor scriitori în aceste secvenţe. Dar ar fi o discuţie prea lungă şi care, în fond, ar releva numai diferenţele de percepţie dintre un istoric literar sau altul - diferenţe inerente, ţinând de o anumită concepţie politică sau estetică.

Alex. Ştefănescu nu operează nici cu distincţia sau opoziţia dintre modernism şi postmodernism, devenită inevitabilă în cele mai multe sinteze recente. Ceea ce este şi nu este o surpriză, în egală măsură. Nu este o surpriză, pentru că Alex. Ştefănescu nu a acceptat niciodată postmodernismul, în critica lui de receptare de peste trei decenii şi jumătate, ca pe o problemă serioasă. Şi acum o persiflează, previzibil, de câte ori se întâlneşte cu ea. Este o surpriză, întrucât, după părerea mea şi a altor critici, îndeosebi universitari, literatura română contemporană nu poate fi discutată în afara acestei probleme a relaţiei dintre modernism şi postmodernism. Prin ea înţelegem mai bine evoluţia formelor estetice, schimbările de perspectivă narativă sau poetică. Ion Bogdan Lefter, unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai postmodernismului la noi, este de câteva ori persiflat în treacăt, fără să i se acorde nici o atenţie specială. Postmodernismul românesc, fie şi în varianta susţinută de Mircea Cărtărescu, este considerat o pură invenţie, ,un slogan publicitar" (p. 907), o poveste de succes fără nici o acoperire valorică; bizareria este - în opinia lui Alex. Ştefănescu - că Mircea Cărtărescu ,scrie despre un curent literar al cărui singur reprezentant marcant (printr-o parte a operei sale) este el însuşi" (p. 912). Din capitolul consacrat lui Mircea Cărtărescu merită reţinută şi o altă idee: ,Dacă generaţia lui Nichita Stănescu este neomodernistă, generaţia lui Mircea Cărtărescu este neoavangardistă" (p. 908). E locul privilegiat al unor elucidări teoretice, pe care, în general, Alex. Ştefănescu le evită sau le înlocuieşte cu problema esenţială a valorii, dincolo de orice situări sau opţiuni. E o atitudine simptomatică, definitorie pentru actul critic care se eliberează de teorii şi probleme considerate secundare. Ceea ce înseamnă deconvenţionalizarea istoriei literare şi scoaterea acesteia de sub supremaţia mentalităţii universitare.



Concluzii



Las deoparte cea mai spinoasă dintre probleme: problema valorizărilor, cea mai tentantă şi cea mai supusă controverselor, care necesită o discuţie calmă, desprinsă de adversităţi şi supărări. Deocamdată, probabil că cei mai mulţi scriitori şi critici deschid ,Istoria" lui Alex. Ştefănescu cu o curiozitate imediată, irepresibilă şi explicabilă: să vadă dacă ,figurează", să facă speculaţii despre prezenţe şi absenţe, să aprecieze cât spaţiu îi este consacrat unuia sau altuia, să vâneze dedesubturile, să caute explicaţii anecdotice pentru o preferinţă sau alta etc. E un mod de lectură care porneşte de la ideea că autorul ar fi suspect de anumite partizanate sau exclusivisme. Întâmpin o astfel de atitudine vinovată cu următorul răspuns: ,Istoria" lui Alex. Ştefănescu este scrisă cu o mare dragoste pentru literatura română contemporană, vizibilă de la un capăt la altul al cărţii. Ea celebrează Scriitorul ca personalitate unică, de excepţie. Evidenţiind cu generozitate marile valori, arată la fiecare pas, prin ceea ce selectează şi prin ceea ce interpretează preferenţial, bucuria literaturii. Este scrisă pentru cititorii obişnuiţi (poate că, într-o primă instanţă, chiar ar trebui interzisă scriitorilor), într-un stil accesibil, plăcut, colocvial, spiritual. Nu există pagină în care, luată la întâmplare, să nu găseşti ceva memorabil ca formulare, demn de reţinut ca observaţie sau interpretare.

Anumite limite de gust e inevitabil să se manifeste şi ele nu trebuie culpabilizate. Alex. Ştefănescu situează centrul de greutate în anii 1960-1971, cărora li se rezervă aproape jumătate din carte. Preferinţa evidentă o reprezintă scriitorii generaţiei ´60. Nichita Stănescu este considerat ,cel mai mare poet de după Eminescu" (p. 357). Criticul nu agreează deloc postmodernismul şi, drept consecinţă, îi ignoră pe foarte mulţi dintre scriitorii optzecişti: pe Ştefan Agopian, Gheorghe Crăciun, Bedros Horasangian şi copleşitoarea majoritate a poeţilor. Alex. Ştefănescu confirmă şi reautentifică centralitatea canonului, aşa cum o ştim de la criticii şaizecişti, şi ignoră marginalităţile, subţiind considerabil, fără nici un fel de duioşie, contribuţia provinciilor. E mai sever cu optzeciştii decât Eugen Negrici.

,Istoria" lui Alex. Ştefănescu este în primul rând o istorie de valori şi abia în al doilea, atât cât e necesar, o istorie a conjuncturilor. Fundalul istoriei politice relevă drama literaturii române în comunism, iar textele cele mai bune se pot constitui într-o antologie reprezentativă pentru o întreagă epocă de creaţie.

În acelaşi timp, sinteza lui Alex. Ştefănescu este o galerie de portrete, o serie impresionantă de profiluri de scriitori, executate cu arta detaliului semnificativ şi a trăsăturilor dominante, relevate prin intermediul cărţilor rezistente peste vreme. Portretul critic este ajutat de materialul ilustrativ (fotografii şi fotocopii după manuscrise, coperte de cărţi şi desene), compunând o agreabilă istorie în imagini. ,Istoria" lui Alex. Ştefănescu este şi o minunată carte-spectacol, un album cu scriitori, la a cărui realizare, desigur, contribuţia esenţială este a textului critic, foarte inspirat, dovedind înzestrare de prozator, capabil să-şi inventeze şi să-şi susţină personajele, să le înţeleagă individualitatea şi să le releve particularităţile.

,Istoria" lui Alex. Ştefănescu este un eveniment al perioadei postdecembriste, supus, cum e şi normal, controverselor, pentru că este un stimulent al conştiinţei critice a valorilor literaturii române contemporane.