Numărul curent: 41

Despre literatură cu bucurie:
Ce înseamnă plumb ? (II) de Ioana Pârvulescu


Destinatar: Nicolae Manolescu


Domnule Profesor,

Sper că n-o să vă supăr dacă fac, în debutul noului episod de vineri, ca la foiletoanele de televiziune: rezum pentru cititorii cărora le-a scăpat partea întâi ceea ce am spus în precedenta scrisoare. Şi anume că nu sunt mulţumită de sensurile metaforice date cuvântului plumb (disperare, apăsare, alchimie şi alte speculaţii de acelaşi soi). De ce nu sunt mulţumită? Pentru că, la fel ca mulţi critici, cred şi eu într-un Bacovia al cărui scris e iniţial - şi apăs pe cuvântul iniţial - notaţie "sinceră", frustă, iar nu analogie, altfel spus nu metaforă, cel puţin nu una voită. El pleacă de la ce vede sau aude şi de la o recuzită simbolistă existentă. Corbii sunt corbi, iar nu soli ai morţii. Albul e alb şi negrul e negru, iar dacă le găsim conotaţii, asta ţine de noi, cititori perverşi, crescuţi la şcoala metaforei. Ca să vorbesc pe-nţeles, la Bacovia "ce-i în guşă şi-n căpuşă" sau, dacă preferaţi exprimarea didactică şi citatul, la Bacovia "adaptarea formei la fond este atât de integrală încât îndepărtează gândul oricărei intenţii artistice, iar mijloacele de expresie sunt atât de simple şi de naturale încât par crescute din obiect", cum afirmă Lovinescu.

Atunci ce e plumb? Plumbul tangibil sau vizibil, plumbul concret, pentru că dominaţia concretului în poemele din volumul din 1916, dar şi de mai târziu, nu poate fi negată. Am citit ce-aţi scris de-a lungul timpului despre Bacovia, de la capitolul din Metamorfozele poeziei (1968) la cel din Teme 2 (1975), apoi paginile din Despre poezie (1987), plus cele din dicţionar şi din prefaţa la antologia dumneavoastră de moderni şi, în fine, pe cele din Istorie... Aţi întors subiectul Bacovia pe toate feţele, cu viziuni uneori diferite, dar o singură idee revine în toate aceste comentarii. Că poetul este sau devine, într-un anume sens, un creator cu minţile duse, perfect avatar al poetului eminescian din Scrisoarea IV: "Ah! Organele-s sfărmate şi maestrul e nebun". Sunt absolut de acord că bietul om nu se putea distanţa nici măcar cu un pas faţă de ceea ce scria, vedea în poezia lui mult mai puţin decât oricare dintre noi. Rareori am citit explicaţii mai dezamăgitoare la propriile versuri decât cele din interviurile lui. Chiar elevul cel mai modest poate spune mai multe. Poemele pleacă în genere de la stricta realitate. Decor a fost, la origine, o simplă schiţă după natură, fără nici cea mai mică intenţie simbolică. Agatha Grigorescu-Bacovia îi ia în răspăr pe criticii care şi-au bătut capul cu sensurile poemului. Decor, deci, ar fi o simplă impresie optică, o fotografie, "un tablou": "Când ninge, orice copac rămâne negru în contrast cu zăpada, care nu-l acoperă pe tot trunchiul". Vai! Dacă un elev ar scrie la bacalaureat aşa ceva! Nimic nu poate fi mai prozaic, mai banal, la pornire. Nici vorbă de disperare, de alchimie, dimpotrivă, poetul spune în interviuri că iubeşte lumea, dar preferă s-o contemple de dincolo de fereastră. Aproape ca Alecsandri, ce mai!

Într-una din paginile dumneavoastră din Despre poezie am dat peste ceea ce aş numi o întrebare-cheie pe care v-aţi pus-o şi la care a trebuit să tresar şi eu. Ce înseamnă "Dormea întors amorul meu de plumb", vers din primul poem, din arta lui poetică? De fapt ce poate însemna întors? Mi-am dat seama că, dacă lămuresc această întrebare - pentru care vă mulţumesc -, lămuresc misterul plumbului bacovian.

Dar ştim noi sigur că Plumb e o artă poetică? o să mă întrebaţi, ca un profesor ce sunteţi, deşi eu, spre deosebire de colegii mei de redacţie Adriana Bittel şi Alex Ştefănescu, n-am avut norocul să vă fiu studentă. Da, ştim sigur. Am trei argumente şi numai un singur contraargument. Unu: spre deosebire de timpurile noastre haotice şi neierarhice, în 1916 şi mai târziu, în interbelic, volumele de poezii erau gândite cu o structură, cu o ordine, cu un sens de ansamblu. Cu un început şi un sfârşit (uneori la final era un poem intitlulat Încheiere). Poeţii îşi expuneau din start crezul. Era semnătura lor: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii sau Testament sau şDin ceas, dedus...ţ. Se pot da nenumărate exemple, începând cu "maestrul" simboliştilor, Baudelaire, care în Florile răului are trei asemenea texte la rând. Doi: dacă şi volumul, şi primul poem se numesc la fel, asta nu e o simplă coincidenţă, ci un semnal care ni se dă, o cale de acces pe care suntem aşezaţi din capul locului (cum vă place dumneavoastră să spuneţi). Trei: chiar sensul poemului, despre care voi vorbi imediat demonstrează asta. Contraargumentul - vedeţi că nu-l ascund sub covor - ar fi tocmai ce spuneam înainte, că Bacovia nu are conştiinţă estetică. Ei, chiar dacă o luăm ad litteram, am un răspuns la asta: nu Bacovia şi-a făcut volumul de debut, ci l-a lăsat în grija lui Ion Pillat. Acesta a tăiat cu foarfeca de prin reviste tot ce a găsit demn de publicat, a cerut câteva poeme manuscrise şi a strâns 50 de titluri (le-am numărat). Pe mine m-a impresionat întotdeauna că Pillat, care era pe-atunci un "puşti", hai, un tânăr domn - avea numai 25 de ani în 1916, şi era cu 10 ani mai tânăr decât Bacovia - a insistat şi s-a ocupat de editarea şi publicarea acestui volum-reper. Din excelenta ediţie "Bacovia" a lui Mircea Coloşenco aflu că în 1930 Pillat donează Academiei cupurile şi manuscrisele olografe care au fost strânse de el. Desigur, dacă Ion Pillat ar trăi, l-aş întreba cât din ordinea volumului i se datorează lui şi cât autorului însuşi. Dar nici nu contează! Chiar în ipoteza că Bacovia nu s-ar fi amestecat deloc, chiar dacă nu avea conştiinţă estetică, cel care a avut grijă ca volumul să se deschidă cu poezia cea mai semnificativă a fost Pillat, îngrijitorul ediţiei, şi am chiar mai mare încredere în el, deoarece conştiinţa lui poetică era mai trează decât a genuinului Bacovia. Chiar atunci când un poet autentic nu are conştiinţă estetică, poemele lui o au, iar cititorul e în stare s-o simtă. Pillat a prins cheia bacovianismului, arta lui poetică.

Ce spune ea? Am mai dat cândva, prin 1993, un răspuns, dar în afară de dl. Marco Cugno, minunat românist, precum şi de Şerban Foarţă, minunat poet, articolul a trecut nebăgat în seamă, altele erau grijile acelui an şi nici eu nu aveam încă prea mulţi cititori. Acum îl reiau şi-l nuanţez. Dar mai întâi răspunsul dumneavoastră din Despre poezie: "Neobişnuita expresie devine inteligibilă doar dacă o raportăm la aceea bine cunoscută: a dormi neîntors. Aceasta semnifică, se ştie, a dormi profund, liniştit. În acest caz, versul bacovian se cuvine a fi citit ca o sugestie a unui somn agitat, neliniştit". Dar la Bacovia nu există asemenea jocuri de cuvinte, el nu e un poet ludic, n-are predilecţie pentru calambur. Dumneavoastră, pe urmele lui Călinescu vorbiţi într-unul din comentarii despre manieristul Bacovia (Călinescu spunea "artificiu"; şi să nu uit, din fuga condeiului, am scris la repertoarul simbolist bacovian Crohmălniceanu, în loc de Călinescu, mă corectez singură, înainte să o facă vreun confrate atent). Dar dacă artificiu e, acesta este de tip "cifru naiv", cum spune acelaşi Călinescu. Vedeţi, mi se pare că răspunsul adevărat la întrebarea din titlu e simplu, atât de simplu încât devine, nu neînţeles (cum sună un vers nichitastănescian), ci invizibil. Nu ştiu ce părere aveţi despre istoriile "detective", dar de acolo am aflat că, dacă vrei să ascunzi perfect un lucru, îl laşi la vedere. Ca scrisoarea din nuvela lui Poe. Cam aşa mi se pare că s-a întâmplat cu arta poetică bacoviană.

Dacă plumbul concret nu e al glontelui, cum cred că nu se îndoieşte nimeni, şi nici al metalurgiei, în ciuda glumei lui Mircea Horia Simionescu pe care am amintit-o săptămâna trecută, rămâne o singură posibilitate. Singurul sens concret şi adecvat contextului poetic al cuvântului plumb e, în anul 1916, plumbul literei, tiparul. Dintr-o dată totul devine coerent. "Dormea întors amorul meu de plumb" capătă sens. Oricine a vizitat o tipografie ştie că litera e întoarsă, poemul întreg e întors (priviţi o ştampilă sau literele de pe braţele maşinii de scris). Florile de plumb devin o fotografie a literelor. Povestea cu "dormea" (cam metaforică pentru Bacovia, dar, să fim serioşi, e o metaforă banală, din aceea de care se abuzează în limbajul obişnuit, o catahreză) e confirmată în alte poeme şi în acelaşi context, al cărţii care e tipărită. Dau un singur exemplu: "Dorm volumele savante-n îngheţatele vitrine" (în Plumb de iarnă, s.m.). În cavoul impus în poezie de Baudelaire, Bacovia şi-a pus propriile sicrie de plumb, literele. Un amor turnat în plumb e mort, încremenit, nu se mai poate schimba.

Şi-acum vine încă o surpriză: din poet de notaţie, cum pe drept susţin Lovinescu, Maniu şi mulţi alţii, Bacovia devine, cum observă Călinescu, un puternic poet de sugestie, aproape ermetic. (Ambele tabere au dreptate, în felul lor). Volumul lui este o splendidă metaforă a poeziei moderne. El duce mai departe arta poetică baudelairiană: aripile uriaşe ale albatrosului, caraghioase pe pământ, devin aripi de plumb. Amorul are aripi apăsătoare ("Şi-i atârnau aripile de plumb"), pentru că literele expresiei lui sunt grele şi cenuşii. Odată pregătită pentru tipar, poezia e asemenea sicriului, căci viaţa, viul substanţei ei sunt încremenite pentru totdeauna. Plumb de iarnă, Plumb de toamnă (titluri de poeme din volum) trebuie socotite sinonime cu poezie, pastel, elegie de iarnă, de toamnă. Pentru Bacovia plumb e perfect sinonim cu poezie. Poezia modernă e încremenire în plumb, e somnul de moarte al tiparului. Depinde însă de cititor dacă o învie sau nu. Ajunge, pentru acest miracol, o simplă recitire.