Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Ce facem cu Eminescu? de Adrian George SAHLEAN


Ceva care seamănă cu negativismul adolescenţilor

Am urmărit cu mâhnire în ultimul deceniu dezbaterile din ţară legate de Eminescu. "Libertatea de expresie" post-revoluţionară a acoperit un spectru foarte larg: alături de idolatrizări ce nu acceptă critica, s-a recurs la detractări puerile (Eminescu a fost impus de comunişti); aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?; este el poet "naţional"), sau exclusiv politizante (Eminescu a fost antisemit; a fost reacţionar etc.).

Dialogul nu s-a materializat de fapt în ceva coerent, temele de dezbatere au venit şi au trecut, la "aniversară" s-au adus omagii şablonarde care au dat apă la moară celor care îl consideră oricum pe Eminescu desuet. Temele negative plutesc încă în aer, poate chiar în inconştientul colectiv al românilor, ca aburii nevăzuţi ai unei calomnii care persistă şi după ce acuzaţiile se dovedesc false.

Văzute de peste ocean, "dezbaterile" au adus aminte de negativismul adolescenţilor răzvrătiţi împotriva autorităţii paterne. Disputele au degenerat frecvent în răfuieli personale şi provincialisme irelevante, în faţa unor spectatori fascinaţi de dărâmarea oricărei statui de pe soclu.

Într-un astfel de context, nu e de mirare că Institutul Cultural Român, ca interfaţă culturală cu străinătatea, şi-a pus problema eficacităţii promovării lui Eminescu. Am urmărit însă cu uimire la ICR-NY un raţionament care s-a degradat în ultimul deceniu prin contaminarea cu fundalul toxic din ţară. Eminescu a ajuns să fie asimilat cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie şi lipsit de discernământ al românilor din Diaspora (chiar toţi?). Dispreţul faţă de cei ce frecventau Centrele Culturale ca să-şi ogoiască dorul de casă (prezentaţi pe nedrept, în bloc, drept persoane interesate "să mănânce mici şi să bea bere") a generat ideea că Centrele (acum Institute) nu sunt menite să fie Cămine Culturale pentru români, ci instituţii/interfaţă pentru interacţiuni mai rafinate cu reprezentanţii locali ai artelor, muzicii şi literaturii. Desigur, nu mă îndoiesc, pentru crearea unei imagini de Românie modernă, în pas cu lumea... modernă (?) şi... rafinată (?).

Eminescu între timp a rămas cu un fel de ştampilă, ca şi când valoarea literară sau importanţa sa culturală pentru români nu ar trece de nivelul Pe lângă plopii fără soţ şi a romanţelor îngânate de români pribegiţi, inculţi şi neciopliţi, pe scurt o icoană culturală locală irelevantă pentru străini.

Argumentul irelevanţei este greu de acceptat altfel decât prin contaminare emoţională. ICR-ul are menirea constitutivă să reprezinte cultura română, în ansamblul ei, cu ceea ce a avut şi are valoros şi identificabil românesc. Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii şi ofertei de piaţă!

Apare din nou întrebarea dacă noi românii nu ne dăm singuri în cap. Credeţi că ar putea măcar exista o dezbatere serioasă în ţările cu pricina pe tema dacă Lermontov, Heine, Schiller, Baudelaire sau Poe sunt relevanţi pentru alte culturi? Sau pentru modernitate?

Implicat activ în promovarea lui Eminescu în SUA (unde trăiesc de 25 de ani), am avut prilejul să observ impactul direct pe care poezia lui Eminescu îl are asupra vorbitorului nativ al englezei. Adică cel neinfluenţat de patriotisme, de prefaţările criticilor literari sau de judecăţile de sus asupra culturii româneşti.

În ultimii 10 ani am susţinut peste 15 prezentări/recitaluri Eminescu în oraşe americane şi canadiene. Amintesc printre cele destinate în primul rând nativilor (şi realizate exclusiv prin efort propriu) pe cele de la Smithsonian Institute, Harvard, New York University, Centrul Internaţional de Studii Est-Europene de la Berckley University şi producţiile teatral-muzical-coregrafice cu The Legend of the Evening Star din 2005 şi 2008 de la New York. Reacţia auditoriului contrazice categoric teza irelevanţei lui Eminescu. Ele mi-au scos însă în evidenţă, de fiecare dată, cât de mare este golul informaţiei - lipsa materialelor de propagandă chiar şi generală şi, în special, lipsa traducerilor credibile.


Prin ce ne facem cunoscuţi?

Poate că este complexul de inferioritate al unei culturi mici (în sensul de "cultură cultă"), apărută târziu şi exprimată într-o limbă "folclorică", din care cauză recurgem mereu la un pat al lui Procust, valorile noastre indiscutabile fiind în permanenţă judecate prin prisma acceptabilităţii lor de către străini. Adică, un argument mercantil, ce se caută, care s-a pervertit în ceea ce trebuie făcut: noi, românii, ca să fim băgaţi în seamă, trebuie să compunem, să scriem, să cântăm, ca în Occident!

De aici, aberaţia promovării unei expoziţii ca aceea din 2008 de la New York cu "street art" (Freedom for lazy people). Nu din perspectiva criticilor aduse ICR-ului din ţară sau de aici (politizante şi degenerând în lamentabile atacuri la persoană), ci a adevăratei irelevanţe pentru promovarea a ceea ce este realmente valoros şi semnificativ pentru spaţiul cultural românesc! Nu asta este sau trebuie să fie menirea constitutivă a Institutului?

Nu prin producţie de imitaţie devenim relevanţi sau putem capta o imagine identitară! (nici măcar în cazul în care imitaţia are succes!). Motivaţia inconsistentă a românilor din ţară (adoptată parcă şi de alegerea ICR-ului) este de tipul "Da' ce? Nu putem şi noi să facem chestii d'astea!?" - (Adică... "de ce să n-avem şi noi faliţii noştri"?).

Prioritatea pe care ICR o acordă artelor vizuale, care nu necesită intermedierea traducerilor, este de înţeles. Dar este clar că în România nu se înţelege adevăratul impact transcultural al unor iniţiative, ca aceea amintită mai sus. Arta stradală (cu mesaj intenţionat şocant - ponei roz cu zvastică, pădurice de falusuri, cheie/falus pentru peşteră/vagin etc. - iconoclasm poate interesant pentru România actuală) nu impresionează pe nimeni în America care a trecut prin experimentalismul ăsta acum vreo 40 de ani... De fapt, street art este un overstatement ce descrie chiar măgulitor o artă cel mult naivă, cu numai o treaptă peste nivelul grafitti. Vâlva creată în România în jurul controversatei expoziţii, reţinând atenţia mass-media câteva luni, a fost absolut irelevantă pentru America. Câteva ziare locale au prezentat-o ca pe o curiozitate pe pagina a 7-a, mult zgomot pentru nimic (adică, uite pentru ce s-a chemat poliţia!), întâmplare uitată după câteva zile.

Şi dacă tot e vorba de arta naivă, de ce n-am promova mai degrabă Cimitirul Vesel de la Săpânţa? Loc într-a­devăr original şi unic în lume, cu specific mult mai uşor identificabil cu România decât teribilismul absolut comun al "artei" stradale!

Neînţelegerea mesajului transcultural este întreţinută şi de infantilismul grandios al presei româneşti. Acum câţiva ani, un articol semnala cu ton triumfal şi sub titlu infatuat Arta de a trăi în România, văzută de la NY un grupaj de cinci piese scurte româneşti, printre care şi una intitulată FUCK YOU, Eu.ro.Pa! "Arta de a trăi"??? Jucată în faţa unui auditoriu minim şi pierdută în oceanul ofertelor zilnice din Manhattan, iluzia că "arta de a trăi" în România (?) este de-acum bine-cunoscută lumii este un delusion of grandeur. Nici nu mă leg de titlul intenţionat vulgar al piesei (preluat neutru de americanul de rând), ci de irelevanţa unei astfel de oferte culturale făcute străinătăţii pentru a ne remarca întru... cultură şi spiritualitate.


Reprezentativ şi recognoscibil

Eminescu este nu doar poet "naţional" prin identificarea românilor cu spiritul său timp de un secol şi mai bine, el este reprezentativ pentru cultura noastră aşa cum doina este identificabilă cu folclorul românesc, şi nu cel francez, german sau englez!

(Politica ICR de promovare exclusivă a artei contemporane exclude de fapt şi folclorul românesc cel promovabil şi reprezentativ! Tema ar merita discutată mai pe larg; globalizarea îmbină tot mai mult cultura cu turismul, cultura într-o definiţie mai largă incluzând artiştii populari, artizanii, turismul cultural, agroturismul etc.)

Pentru promovarea lui Eminescu ca icoană recognos­cibilă internaţional nu există în prezent nici o strategie culturală. ICR ar fi trebuit de mult să fie numit "Institutul Eminescu", după modelul Institutului Goethe, ceea ce ar produce cel puţin recognoscibilitatea numelui său ca fiind legat de România. Eficacitatea unei astfel de stra­tegii de marketing este a no-brainer (în americană), adică "la mintea cocoşului". Pentru a trezi interesul unui public pentru "poetul românilor", publicul ar trebui întâi să ştie că el... există!

Recognoscibilitatea culturală la nivel de brand naţional nu se face uşor. Brâncuşi şi Eminescu, cu faimă internaţio­nală indiscutabilă, nu sunt nici acum unanim identificaţi cu România printre americani. (Prin contrast, "toată lumea" ştie de unde este Nadia!). Argumentul inculturii maselor este irelevant: ORICE adus în atenţia publicului de suficiente ori devine în cele din urmă cunoscut! Este nevoie de o strategie culturală la nivel de guvern care să înţeleagă importanţa promovării sistematice a marilor valori ("patrimoniale") cu scopul de a fi identificaţi în final cu imaginea României.

Dar cum îl facem cunoscut pe Eminescu şi, mai ales, prin ce? Ar trebui să fie evident (şi nu este!) că, în contrast cu Enescu (care comunica direct, prin muzică) sau Brâncuşi (prin vizual) Eminescu nu poate fi promovat decât prin intermediul traducerilor de calitate (credibile). Voi prezenta în continuare realitatea tristă a traducerilor eminesciene în engleză.


Homo faber universalis

Am argumentat în prima parte ideea că temele la modă în ţară legate de Eminescu (de la senzaţionalismul presupusei asasinări până la chestionarea relevanţei sale pentru modernitate) sunt diversiuni mioape de la tema centrală a importanţei sale indiscutabile pentru cultura românească. Ca atare, este imperativ ca instituţiile culturale să-l promoveze în străinătate (unde este în mare măsură necunoscut), ca figură promordială identificabilă cu spiritul românesc.

Promovarea sa nu se justifică doar prin dorinţa de a ne mândri cu românismul ("Iac-aşa se joacă pe la noi/ mai frumos decât la voi" - deşi chiar şi acest argument ar fi suficient pentru Institutele Culturale ROMÂNEŞTI), ci în primul rând prin dimensiunea poetului român ca homo faber universalis.

Repet ceea ce pare să nu se înţeleagă: scriitorul (spre deosebire de pictor sau compozitor) nu poate fi cunoscut în alte culturi decât prin traduceri, ba mai mult, prin credibilitatea lor literară. E greu să impresionezi un auditoriu internaţional nepărtinitor susţinând că le prezinţi o partitură "mare" dacă interpretul cântă fals şi forţat! (Am primit ades întrebarea de duioasă naivitate: "De ce aţi tradus Luceafărul, nu era tradus deja?").

Tema traducerilor din Eminescu se întrepătrunde cu tema politicii culturale: în lipsa unei viziuni globale, promovarea internaţională a lui Eminescu nu s-a făcut niciodată sistematic. Dincolo de proslăvirea internă a poetului, iniţiativa traducerilor din opera sa a fost întotdeauna individuală - nu numai în comunism, ci şi înainte, şi după! La St. Petersburg, un ghid declara mândru că ţarul Rusiei a "scos" câteva kilograme de aur din visterie pentru ca Dostoievski să fie tradus în limbi de mare circulaţie. Din câte ştiu, în România monarhică n-a existat vreo iniţiativă similară legată de Eminescu, cu atât mai puţin în comunism. Guvernele de după 1989 nici măcar nu şi-au pus problema, iar ICR (care a iniţiat recent un bine-venit program de traduceri din literatura română contemporană) este declarat neinteresat de promovarea "patrimoniului".


Trista realitate a traducerilor

În ciuda percepţiilor comune românilor, există un număr relativ restrâns de traduceri în engleză ale operei poetice eminesciene, la rândul lor nesupuse unei evaluări calitative. Iată un scurt istoric al tălmăcirilor englezeşti - domeniu în care cunosc situaţia în amănunţime - în speranţa că pot lămuri "cum stăm" (situaţia nu este mult diferită nici pentru celelalte "limbi de circulaţie"):

Americanul Charles Upson Clark (1895) îl semnalează pe Eminescu prin câteva traduceri publicate în suplimentul cultural al unui ziar din Chicago (deşi le-am găsit menţionate, nu am reuşit să le identific în ciuda cercetărilor mele de arhivă, nici să aflu cum a "dat" dl Clark de poet).

În 1928, britanica Sylvia Pankhurst (poetă şi ardentă activistă socialistă) se decide să traducă mai multe poezii de Eminescu, entuziasmată de ideile din împărat şi proletar oferite în variantă de lucru de românul I.O. Ştefanovici. Deşi preferate chiar de Bernard Shaw şi semnalate cu entuziasm de Nicolae Iorga, traducerile ei sunt greu de urmărit în engleză, eleganţa simplă a lui Eminescu fiind redată într-o engleză preţioasă, plină de manierisme şi sintaxe arhaice.

Dintre români, dirijorul şi compozitorul Dimitrie Cuclin e primul care încearcă în anii interbelici (1938) câteva traduceri în engleză (printre care şi Luceafărul), luându-şi însă mari libertăţi de interpretare textuală, cu scuza muzicalităţii - de fapt, combinând versul 1/2 şi 3/4, şi făcându-le să "sune din coadă" cu rime simple.

Au urmat traducerile din timpul comunismului, realizate aproximativ între 1960-1975. Ele sunt influenţate negativ de realitatea politică mai mult decât s-ar crede: poeţii români scriau cu interdicţii de tematică, ba chiar şi de vocabular; într-un climat în care relaţiile tuturor cu cetăţenii străini erau strict supravegheate, limbile străine privite cu suspiciune, predarea lor tolerată doar datorită utilităţii lor în interacţiunile comerciale sau politice etc. în contextul restrâns al contactelor lingvistice şi culturale, nu se putea ajunge la o competenţă lingvistică performantă.

Pentru traducerea din limba nativă într-o limbă străină (numită uneori retroversiune) este nevoie de un alt nivel de competenţă decât cea filologică. Acest lucru este uşor de înţeles chiar şi intuitiv, căci poţi înţelege chiar mult într-o limbă străină redând relativ uşor şi coerent despre ce e vorba în limba ta, dar nu şi invers.

Revenind la competenţa filologică, în comunism s-a tradus mult din autori străini în română, şi s-a tradus bine, spre mulţumirea cititorilor ce păstrau astfel în mod salutar contactul cu scriitorii mari ai lumii, în pofida cenzurii interne. Dar, din cauza mentalităţii politice precum şi a numărului foarte restrâns de specialişti, nu se punea problema retroversiunilor sistematice din literatura română în engleză! De remarcat şi că, în contextul politicii vremii, engleza a avut mai mult de suferit decât franceza (cu tradiţie culturală mult mai importantă pentru români) sau germana (datorită existenţei minorităţilor etnice).

Aproape toate traducerile eminesciene în engleză din această perioadă aparţin de aceea profesorilor din facultăţile de filologie: Petru Grimm şi Leon Leviţki (anii '60), apoi Andrei Bantaş şi Ana Cartianu (anii '70), excepţia de la "academic" făcând-o tânărul M. Popescu (mort la numai 19 ani la cutremurul din '77). Menţionez şi faptul că toate sunt făcute din proprie iniţiativă, şi că au fost (şi sunt) cunoscute mai mult în România, de către anglofili.

"Străinii" au avut deci contact întâmplător cu poezia eminesciană, de obicei pe linie academică. Americanul McGregor Hastie (1972) l-a "descoperit" pe Eminescu într-o perioadă de interes politic sporit faţă de Europa de Est, punând chiar pasiune în crearea unor tălmăciri proprii. Variantele sale se mărginesc însă la traducerea de conţinut, cu scop informativ, fără pretenţii artistice, el renunţând dintru început la prozodie, ca demers nerealist scopului său. După vreo două decenii, aceeaşi abordare de principiu avea să o aibă şi britanica Brenda Walker (1990).

Prin contrast, variantele românilor amintiţi au avut (conştient sau nu), veleităţi literare neconvingătoare în acest rol. (Judecata e retroactivă, căci la vremea respectivă - student la filologie dar fără experienţă printre vorbitorii nativi - nu realizam acest lucru). Din lăudabila intenţie de a nu-l văduvi pe poet de muzicalitatea rimei din original, în toate variantele româneşti sensurile sunt sacrificate de dragul rimei, "soluţiile" fiind ades nepoetice sau naive, dacă nu chiar hilare pentru vorbitorul nativ; în ultimă instanţă, dând apă la moară cinicilor care îl citează pe Robert Frost cu zâmbet în colţul gurii spunând că... poezia este ceea ce se pierde prin traducere. Stângăciile sunt desigur scuzabile pentru cei care - netrăind printre nativi - nu pot înţelege complet conotaţiile limbii de zi de zi faţă de sensurile livreşti. Dar realitatea greu de înţeles sau de acceptat pentru români este că traducerile respective, chiar şi distribuite sistematic (ceea ce nu s-a întâmplat), nu ar putea avea vreun impact deosebit, dincolo de interesul academic.

Entuziasmul individual pentru taducerea lui Eminescu în engleză s-a cam oprit de fapt în România la sfârşitul anilor '70, (poate că anii '80 au fost mult prea chinuiţi de mizeria economică internă), după "revoluţie" retipărin­du-se doar traducerile mai vechi din Eminescu. Oricum, deschiderea către Occident şi Internetul au facilitat contactul străinilor cu patrimoniul românesc. Apariţia variantelor eminesciene ale Brendei Walker (în ciuda abordării neprozodice) este rezultatul salutar al contactelor culturale devenite acum posibile. Nu am întrebat-o ce a determinat-o să creeze propriile versiuni, dar traducerile sale par să îndrepte răstălmăcirile de sens din variantele româneşti existente, vocabularul ales de ea fiind mult mai apropiat de firescul limbii simple din original.

Este important de subliniat că, pe tot parcursul anilor comunişti, competenţa englezească a românului obişnuit a fost la nivel "urechist" - tipizat de comentarii precum "fata mea ştie engleza la perfecţie... nu ştiu de ce au picat-o la facultate!". Situaţia nu s-a schimbat radical, chiar dacă noua generaţie cunoaşte infinit mai bine engleza tehnică, economică şi politică, iar Internetul şi televiziunea au introdus anglicisme şi sintagme care au ridicat nevelul general "de conversaţie". Din cauza acestei înţelegeri limitate, în media românească continuă exaltarea vechilor traduceri - în lipsa feedback-ul necesar din partea nativilor. "La aniversară", se invocă reflex numele lui C. M. Popescu (moartea sa tragică în adolescenţă predispunând spre idealizări), fără o înţelegere obiectivă a calităţilor şi defectelor tălmăcirilor sale. Din păcate, variantele sale sunt cele mai pline de malapropisme hilare şi sintaxe forţate, dacă nu chiar negramaticale.

Lipsa de înţelegere subtilă a englezei perpetuează şi un tip de proiecţie deformată şi de aşteptări nerealiste asupra impactului ofertelor existente. Iniţiativele bine-intenţionate (desigur, individuale!), avansate în ultimii 15 ani şi prin Internet, suferă de aceeaşi pricepere limitată.

Un exemplu edificator, site-ul Discovering Eminescu, este realizat din iniţiativa lăudabilă a unui profesor de engleză dintr-un liceu moldovean cu ajutorul elevilor săi. Site-ul fetişizează traducerile C. M. Popescu, excluzând însă orice altă referinţă, cu iluzia că se spune astfel ultimul cuvânt. (Invit cititorul pe situl meu, www.luceafarul.com, unde se pot citi variante englezeşti ale tuturor traducătorilor menţionaţi mai sus). Mult mai numeroase sunt însă site-urile ce se laudă cu poetul naţional, răspândind fără discriminare orice traducere la îndemână, ca să nu mai vorbesc de traducerile neavenite făcute de adolescenţi infatuaţi şi sfertodocţi, sau chiar de plagiatele frecvente ce reciclează variante vechi (că, deh, cine le-ar recunoaşte?)

Mai putem adăuga şi neînţelegerea la nivel transcultural a mesajelor subliminale: am primit recent un document electronic cu îndemnul expres că poate fi distribuit fără copyright. Fişierul conţinea traducerea în engleză a lucrării Da! Sunt reacţionar! de Radu Mihai Crişan, eseu bine documentat ce doreşte să explice reacţionarismul politic din jurnalistica lui Emenescu, justificându-i naţionalismul "în context". Din păcate, adus în atenţia lumii cu sloganul Yes! I am a reactionary!, titlul îi face un imens deserviciu lui Eminescu. în engleză, el conotă de fapt "da, sunt extremist, ba chiar fudul de atitudinea mea". După această primă impresie, câţi vor ajunge să citească lucarea? Conotaţia negativă rămâne însă în mintea tuturor!

Eminescu va continua să rămână cel mai necunoscut mare poet naţional atâta vreme cât traducerile oferite nu vor fi cu adevăat reprezentative, iar răspândirea lor susţinută sistematic de guvernul poporului său. Astăzi, o colaborare între traducători români şi literaţi nativi ar fi mult mai uşor de realizat şi ar putea genera traduceri valoroase in extenso, mult peste relativ puţinele mostre de calitate existente.


Promovarea internaţională a "poetului naţional"

În segmentul anterior am argumentat că situaţia traducerilor eminesciene englezeşti este mult mai rea decât se crede, pledând pentru o strategie culturală la nivel guvernamental pentru obţinerea unor traduceri cu adevărat reprezentative, mult mai uşor de realizat în zilele noastre prin colaborări internaţionale între traducători români şi literaţi nativi. Mai spuneam că, pentru a primi recunoaşterea meritată, Eminescu ar trebui tradus nu numai bine, ci şi extensiv. (Chiar dacă traducerile mele au primit o anume recunoaştere internaţională, ele reprezintă totuşi o foarte mică parte din opera poetului, mai mult un fel de mostră a valorii sale).

Dar, în ultimă instanţă, în lipsa unei promovări susţinute de guvernul român, orice efort individual dedicat lui Eminescu - ca acela pe care îl întreprind de peste un deceniu, inclusiv prin înfiinţarea organizaţiei non-profit Global Arts - nu poate avea impactul mult mai larg de care este nevoie.

Din păcate, la nivelul factorilor de decizie, pare să existe nu numai indiferenţa, ci şi convingerea inutilităţii unui asemenea demers. Iată răspunsul primit la nivel de... Secretar de Stat, în 2006: "în urma proiectelor pe care le-am derulat (nota mea: unde? când?) am remarcat că spaţiul american... nu este foarte interesat de lirica eminesciană, şi, în general, de un poet din sec. XIX, efectele promovării României în spaţiul american în acest mod neputând fi decât minore."

Argumentul inactualităţii lui Eminescu pare să fi fost preluat "din auzite" şi se combină absurd cu cel mercantil de "cerere şi ofertă" într-o totală ignoranţă privind cererea şi oferta serioasă sau rolul mediatizării adecvate. Pentru MAE nu mai există scriitori universali, clasici studiaţi în universităţi, accesaţi prin biblioteci şi librării... Ca să nu vorbim că "proiectele derulate" s-au rezumat la aniversări făcute de către români, pentru români, în cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR), cu participare explicabil minimă din partea americanilor!

Apariţia unui volum de autor ca acela scos de mine acum doi ani în câteva sute de exemplare (Eminescu - Eternal Longing, Impossible Love/ Eternul Dor, Imposibila Iubire) are o pilduitoare istorie de luptă cu morile de vânt pentru obţinerea unui minim sprjin.

Pachetul multi-media Eminescu (plachetă bilingvă/ CD cu versiunile englezeşti citite de un cunoscut actor american) a fost propus rând pe rând MAE-ului şi Fundaţiei Culturale Române (2003); Ministerului Culturii şi Preşedintelui Iliescu (2004); Institutului Cultural Român (2005); din nou MAE-ului/ DRRR I Direcţia pentru Relaţiile cu Românii din Diaspora (2006). "Pachetul" avea desigur formatul ideal pentru popularizare, iar CD-ul, rezultatul câtorva ani de lucru, era (şi este) o ofertă unică pentru lumea anglofonă. Munca era făcută, traducerile primiseră deja validări internaţionale, era nevoie doar de sprijin pentru producţia şi distribuirea lui. N-am găsit însă nici urechi care să audă, nici ochi care să vadă.

Miopia birocraţilor a împiedicat MAE să remarce măcar PR-ul pozitiv adus României de spectacolul The Legend of the Evening Star pus în scenă în 2005 de un regizor american în "buricul" Manhattan-ului. A fost ignorat ca importanţă şi de către ICR, care l-a menţionat printr-un email colectiv trimis românilor, în româneşte (sic!) cu doar 3 zile înainte de premieră (unde nu a venit nici un oficial!).

Spectacolul a fost reluat în iunie 2008 tot în Manhattan (subliniez, fără sprijin românesc). De data asta, a fost menţionat de ICR-NY cu câteva zile înaintea premierei, dar pe pagina a 7-a a site-lui său, la rubrica "spectacole realizate de alţi artişti români în SUA" (unele deja trecute!). La protestul meu faţă de aşa "reclamă" (promisă), mi s-a explicat că ICR-ul are sarcina să promoveze cu prioritate acţiunile iniţiate de institut (s-a trimis în cele din urmă totuşi un anunţ). Dacă explicaţia este de înţeles din perspectiva funcţionării interne a ICR-ului, ea este inacceptabilă dintr-o perspectivă mai largă.

În februarie 2008, m-am deplasat la Washington pentru a pleda personal în faţa Secretarului de Stat (altul decât cel din 2006) cauza lui Eminescu. Am fost încurajat să reiau cererea, răspunzându-mi-se abia în toamnă, în limbaj de lemn, că DRRP-ul nu are buget pentru un "proiect de traduceri din texte de Eminescu"! Ulterior, am primit scuze pentru formularea respectivă cu menţiunea că oricum bugetul pe 2008 este epuizat... dar că proiectul va fi reconsiderat în 2009... Desigur, n-am mai auzit nimic, între timp, s-a schimbat şi "echipa" de conducere... a morilor de vânt...

Nici iniţiativa pozitivă a unor funcţionari de stat români ce lucrează în SUA nu pare să ajungă până la nivelurile de decizie. în decembrie trecut am fost invitat de Consulul General din Los Angeles să ţin o serie de prezentări/ recitări Eminescu pe coasta de vest. Aşa am ajuns la universităţile din Arizona şi Portland... "Pe drum" însă, fiind în zonă, am primit o invitaţie neaşteptată din partea Centrului de Studii Est-Europene de la universitatea Berkley de a prezenta albumul The Merry Cemetery on Sapanta (apărut anul trecut, colaborare cu fotograful american Peter Kayafas),

Am suplimentat programul cu un moment Eminescu, recitând Glossa în varianta mea englezească (care, în treacăt fie spus, a inspirat cu câţiva ani în urmă pe compozitorul american William Toutant să scrie o piesă pentru bariton şi pian - prezentată deja la câteva festivaluri internaţionale). Am prezentat Glossa în comparaţie cu celebrul If a lui Rudyard Kipling şi Desiderata americanului Max Ehrmann (1928), poeme similare prin oferirea unor precepte existenţiale. (Faptul că Desiderata a ajuns în topul... muzical prin anii '60, recitată pe fundalul unui cor bisericesc, arată că recunoaşterea nu se face exclusiv ex catedra. în mod similar, If este acum cunoscut publicului larg şi pentru că o strofă cheie este încrustată la intrarea pe terenul central de la Wimbledon şi a fost mediatizată... ad nauseam). Glossa a fost primită, ca de obicei, cum se poate mai bine... unii minunându-se că e scrisă acum 125 de ani, iar alţii întrebându-mă... de ce nu este cunoscută... (sic!)


Un scenariu ipotetic de marketing necostisitor

Refuzul oricărui ajutor relevă cu prisosinţă nu doar lipsa de perspectivă culturală ci şi miopia legată de "PR management", căci adesea nici măcar nu e vorba de bani.

Dacă ICR-NY (sau cele de pretutindeni) s-ar numi "Institutul Cultural Român Eminescu", numele poetului - fiind astfel legat de România - nu s-ar instala în mintea localnicilor măcar prin... asociere?

Dacă acest "Institut Eminescu" ar fi invitat expres personalităţi culturale pentru producţia The Legend of the Evening Star, mediatizând-o drept o capodoperă a celui care a dat numele instituţiei, PR-ul pozitiv pentru Eminescu nu ar fi semnificativ? Dacă, aşa cum am propus DRRP-ului, s-ar trimite universităţilor, centrelor de lingvistică şi literatură comparată, centrelor de studii est-europeene, precum şi bibliotecilor importante americane (sau de limba engleză din întreaga lume), pachete Eminescu multi-media, nu l-am aşeza pe marele nostru poet în rândul universalilor, acolo unde merită?

Când s-ar putea realiza atât de mult cu mijloace relativ modeste, concluzia logică este că... nu există dorinţă sau interes de a face ceva în această direcţie.


Notă finală

În prezent, în afară de a le cere anglofonilor să ne creadă pe cuvânt, nu le putem oferi decât foarte puţin pentru credibilitatea lui Eminescu drept "ultimul mare poet romantic". Recunoaşterea lui ca valoare fundamentală a României este datoria românilor, şi nu se poate realiza decât printr-o strategie guvernamentală. Lăsat la voia iniţiativelor individuale (indiferent cât de bine intenţionate sau de reuşite) sau la voia cererii şi ofertei de piaţă, Eminescu va rămâne în continuare necunoscut, sau va intra în atenţia publicului străin doar prin teme senzaţionaliste, nesemnificative în raport cu imensa sale dimensiune culturală.

Intervenţia instituţiilor culturale şi a guvernului este absolut imperativă dacă Eminescu mai înseamnă ceva pentru români. Mi-e teamă însă că mentalitatea "globalistă" - ce a democratizat accesul la informaţie, dar a redus simţitor discernământul şi importanţa tradiţiilor literare - cât şi criza economică mondială vor fi scuze suficiente ca românii să nu facă nimic. Sau cum zice Creangă: până acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum înainte tot aşa o să ne fie!

Am ajuns la întrebarea de început, ce (ne) facem cu Eminescu? Poate că, de fapt, întrebarea a devenit inutilă, poate că între timp românii au acceptat absurdul argument al irelevanţei sale iar Eminescu a devenit irelevant şi pentru cei mai mulţi dintre noi. Personal, am avut des sentimentul că mă zbat inutil. Desigur, eu mă voi lupta şi pe viitor, că aşa mi-e menirea (sau împătimirea). Nu aş fi scris însă rândurile de faţă dacă nu i-aş fi păstrat o anumită speranţă.