Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Ce este muzica ţigănească de Clemansca Firca


Titlul cărţii Speranţei Rădulescu este nu numai unul "bine găsit" în raport cu scrierea ce îi urmează; el este, văzut din perspectiva potenţialilor cititori, şi un titlu ademenitor în formularea lui relaxată şi relaxantă, făcut să trezească interesul sau măcar curiozitatea unor largi categorii de public, pentru că " arată autoarea în "Cuvântul lămuritor" al cărţii sale - " "muzica ţigănească" este un subiect preocupant pentru oameni cu formaţii foarte diverse". E drept că pe măsură ce e parcursă, cartea îşi antrenează cititorii pe terenul nu întotdeauna confortabil al unei relativităţi cronice, al contururilor mereu schimbătoare, al îndoielilor, al întrebărilor nedezlegate"; căci " ne avertizează de la bun început Speranţa Rădulescu " "nu există încă un consens unanim sau măcar suficient de larg asupra înţelesului acestei sintagme ["muzica ţigănească"]".

Dacă tema cărţii este, după ştiinţa mea, una încă neabordată frontal cel puţin în peisajul etnomuzicologic românesc, nu tot astfel stau lucrurile în ce priveşte formula ei de abordare. "Taifasurile despre muzica ţigănească" se aşează pe o tradiţie solidă şi pe deasupra prestigioasă, dacă ne gândim că iniţiatorul ei a fost, prin anii "3o ai secolului trecut, Constantin Brăiloiu, anume tradiţia anchetei etnologice " acest instrument de "radiografiere" din chiar interiorul lor a realităţilor oricărei culturi orale. (Considerate din acest unghi, "Taifasurile"" alcătuiesc incontestabil un preţios "corpus de documente etnologice orale", cum le recomandă autoarea.) Să mai adaug că în calitate de etnomuzicolog, Speranţa Rădulescu este o eminentă cunoscătoare/cercetătoare a muzicii lăutăreşti din România, munca asiduă de teren, studiile numeroase şi de ţinută (volumul Taraful şi acompaniamenul armonic în muzica de joc este un monument în domeniu), antologările de muzică lăutărească românească pe discuri apărute inclusiv în colecţii străine de profil consacrând-o de mulţi ani încoace ca specialist în această direcţie. De altfel, în chiar preambulul teoretic al noii sale cărţi, cercetătoarea face la un moment dat precizarea binevenită: în carte va fi vorba numai despre "muzica ţigănească" executată de lăutari şi nu despre "muzica ţigănească" în totalitatea ei".

Mă întorc la chestiunea "taifasurilor" ca anchete etnologice. Desigur că faţă de "chestionarele" din anii interbelici ale lui Brăiloiu, "taifasurile" pe care Speranţa Rădulescu împreună cu un grup de etnomuzicologi români şi străini le poartă cu subiecţii " muzicanţi profesionişti şi semi-profesionişti, români şi ţigani, din diferite zone ale ţării " se diferenţiază semnificativ, în primul rând prin cursul mult mai liber, mai lax, mai capricios al convorbirilor. Farmecul "taifasurilor" îl constituie între altele faptul că participanţii la ele navighează nestingherit de la un subiect la altul (muzică, dar şi viaţa profesională şi viaţa de fiecare zi, familia, relaţiile sociale, socio-profesionale, inter-etnice etc.), dar această libertate nu trebuie să ne înşele căci încrustate în substanţa dialogurilor reapar mereu, cu insistenţă, întrebările-cheie legate de tema cărţii. Cu diferite variante şi derivaţii, acestea ar fi, în esenţă: "există o muzică ţigănească?", "ce credeţi că o defineşte?", "care credeţi că e diferenţa între românesc şi ţigănesc în melodii, tipul de repertoriu, maniera de execuţie?", ""muzică ţigănească" e acelaşi lucru cu "muzică lăutărească". Autoarea îşi adresează ei înseşi, "în avalanşă", un şir de interogaţii în introducerea cărţii, din care citez: "Ce se înţelege la urma urmei prin "muzică ţigănească"? Muzica creată de romi? Muzica vehiculată de romi? Muzica de care romii se simt ataşaţi, cu care se identifică şi pe care o socotesc "a lor"? ş...ţ Muzica pe care romii-muzicanţi profesionişti o cântă pentru ei înşişi?" sau pentru alţii?" etc.

Să nu ne aşteptăm să găsim în paginile cărţii " atât în suita de "taifasuri" cât şi în interesanta expunere teoretică ce le premerge " răspunsuri tranşante (adeseori nici chiar răspunsuri pur şi simplu) la întrebările pe care tocmai le-am înşiruit. Ezitări, contradicţii, răspunsuri vagi, clişee, termeni sau noţiuni înţelese sau explicate variabil de unul sau altul dintre cei interogaţi întreţes aproape toate convorbirile. Astfel că, cel puţin pentru moment, încercerea de a defini "muzica ţigănească" din perspectiva insider-ilor se sprijină pe relativ puţine certitudini, pe care autoarea le creionează atent într-un subcapitol final al expunerii sale teoretice. Citind aceste "însemnări finale", apoi recitindu-le după ce te-ai lăsat purtat pe nisipurile mişcătoare ale "taifasurilor" nu-ţi poţi reprezenta "muzica ţigănească" altfel decât ca pe o realitate proteică, multiplu şi instabil ipostaziată, scăpând oricăror analize după criterii apriorice. " "Adevărurile" referitoare la "muzica ţigănească", oricare ar fi ele, sunt circumstanţiale", scrie Speranţa Rădulescu, unele dintre ele fac parte, mai notează ea, "din categoria celor etern provizorii şi conjuncturale".

Pentru specialişti " etnologi, etnomuzicologi, muzicologi (cercul lor este extensibil în unele domenii umaniste conexe) " "Taifasuri despre muzica ţigănească" va apărea probabil ca o carte-provocare nu numai prin tema ei ("chestiunea atât de sensibilă, îndeosebi în România, a "muzicii ţigăneşti", cum spune autoarea) ci şi prin îndrăzneala şi neconformismul unui demers teoretic clădit pe multe necunoscute, pe care autoarea are puterea de a le asuma: adevărul e că nu prea ştiu ce e "muzica ţigănească". Aceasta este una din raţiunile pentru care m-am apucat să scriu cartea sună o mărturisire a Speranţei Rădulescu. E oare o dovadă a vulnerabilităţii demersului (cum se vor grăbi mulţi să o considere) sau o dezarmantă recunoaştere a dificultăţilor acestuia, inseparabilă de hotărârea de a-l continua şi adânci?

Pentru publicul obişnuit, în schmb, şi în general pentru toţi cei dispuşi să-şi depăşească măcar în parte barajele interioare, "taifasurile" propriu-zise sunt deschiderea spre o lume, o lume îndeobşte puţin, superficial sau deloc cunoscută. Prin desfăşurarea lor niciodată previzibilă, prin firescul atitudinilor şi prin spusele pline de culoare şi haz ale "subiecţilor", prin amestecul savuros de spontaneitate şi clişee al acestor spuse (printre care străbat nu o dată fulgurante adevăruri), prin descrierile de cadru şi consemnările diferitor amănunte de "scenariu" realizate cu talent de autoarea cărţii, "taifasurile" cuceresc şi desfată, sunt " cred " lectura pe care mulţi dintre noi o vom face şi o vom încheia cu zâmbetul pe buze.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara