Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Ce este identitatea naţională? de Nicolae Manolescu


Despre identitate naţională începe să se vorbească în Europa ca urmare a constituirii statelor naţionale în secolul XIX. Ideea însăşi de naţiune nu e mult mai veche. Europa medievală, preburgheză, era un stat global, fără frontiere precise şi care, în orice caz, separau comunităţi mai degrabă religioase decât etnice. Identitatea naţională a fost definită prima oară în mod polemic în Franţa o dată cu afacerea Dreyfus şi cu crearea ligilor reunite în "Action française" a lui Charles Maurras. O definiţie care a făcut o lungă carieră internaţională, bazată pe excluderea a patru "inamici interni": protestanţii, evreii, masonii şi metecii. Cel puţin aşa îi sistematizează Michel Winock, autor al mai multor studii pe această temă. În fond, neidentitarii se reduc la o singură categorie: străinii. Fie de neam, fie de religie. Evreul devine ţinta principală a excluderii fiindcă e considerat străin din ambele perspective. Astfel definită, identitatea naţională dă naştere rasismului şi antisemitismului. Înainte, doar religia provocase discriminări. Războaiele religioase nu fuseseră şi războaie naţionale. În această accepţie postromantică, naţionalismul apare la noi sub pana lui Eminescu, aproape cu un deceniu înaintea maurrasismului în Franţa. Un rol îl joacă şi factorul economic: evreilor li se refuză cetăţenia pentru "vina" de a încerca să acapareze comerţul şi, în general, mediul de afaceri. Un secol şi jumătate va fi traversat de cometa naţionalistă, care va îmbrăca formele cele mai variate, de la fascism la comunism (internaţionalismul era exclusiv proletar) şi de la tradiţionalismele interbelice (românismul, autohtonismul) la protocronismul postbelic. Să ne amintim că Nicolae Iorga nega "Istoriei" lui Lovinescu din 1937 calitatea de a fi una a literaturii române, pe considerentul că mulţi dintre autorii comentaţi erau evrei. Şi tot atunci lui Sebastian i se lua dreptul de semnătură.

Odată cu diversitatea, metisajul şi globalizarea din zilele noastre, identitatea naţională se vede paradoxal întărită ca reacţie. În Italia sau în Franţa, ea a devenit preocupare legislativă, menită a stopa imigraţia masivă de după naşterea UE. Căutând o definiţie pentru un fenomen pe cât de răspândit, pe atât de agresiv, Winock merge pe urmele celor care resping raportarea identităţii naţionale la o origine comună (pământul, sângele), preferând raportarea la voinţa oamenilor de a trăi împreună, pe care Ernest Renan o numea " plebiscit permanent". Aşa­dar, nu un concept biologic ( Renan îi zicea zoologic), ci unul politic. Aici mă despart de profesorul de la Sciences-Po: identitatea naţională este un concept cultural, care se constituie în istorie. Şi nu este un dat, ci o opţiune. Naţionalitatea nu trebuie confundată cu cetăţenia, care este, ea, politică şi administrativă. Drepturile acordate prin Constituţia statului naţional se referă de fapt la cetăţeni. Drepturile civice decurg din cetăţenie, nu din naţionalitate, care nu poate fi nici acordată, nici refuzată: ea este, ca şi libertatea, liber consimţită.