Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Ce bine că Turnul Babel s-a prăbuşit!“ de ---

– discursul lui YVES BONNEFOY la primirea Premiului FIL de la Guadalajara 2013 –

Am fost invitată, la sfîrşitul acestui an, în juriul unui prestigios premiu internaţional, Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice, care se decernează de 23 de ani încoace în deschiderea Tîrgului Internaţional de Carte de la Guadalajara (Mexic). Este un premiu important pentru literele latino-americane (dotat cu 150.000 de dolari) însă, începînd cu 2013, prin cîştigarea lui de către un mare poet francez, el s-a deschis – nu doar în intenţii – şi către Europa. Parcursul poetic şi cultural al lui Yves Bonnefoy (n. 1923), laureatul premiului din acest an, acoperă o mare parte a secolului al XX-lea, de la avangarde pînă la regîndirea actuală a modernităţii. Poetica sa – a considerat nu doar juriul Premiului FIL – este „una sofisticată, în contrast cu forma simplă pe care o adoptă, renovînd limbajul artelor contemporane, cărora le-a dedicat titluri fundamentale“. Discursul ţinut de Yves Bonnefoy la primirea premiului, tradus mai jos în româneşte, a electrizat la propriu sala în faţa căreia a fost rostit pentru că vorbea, cu modestie şi convingere, despre sensul pe care îl mai pot avea azi scrierea şi citirea literaturii. (Simona Sora)
Aş vrea, înainte de orice, să mulţumesc juriului care mi-a decernat anul acesta Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice. Cunoscînd operele scriitorilor care au primit acest premiu în anii trecuţi, nu pot să nu simt oprirea juriului asupra operei mele ca fiind o mare onoare, de care sper că sînt demn. Aş mai vrea însă să le mulţumesc şi tuturor acelora care, prin iniţiativele lor, prin sprijinul lor activ, prin munca lor, asigură existenţa acestui premiu, permiţîndu-i acestuia să ocupe locul important pe care îl are pe scena internaţională. Sînt gînduri de suflet, provocate poate şi de bucuria de a mă afla acum în Mexic, unde am buni prieteni, unii dintre ei aici, de faţă.
Acestea fiind spuse, aş vrea acum să reflectez puţin, în faţa dumneavoastră, la ceea ce justifică existenţa unui premiu care, consacrat fiind literaturii, are prin chiar acest fapt puterea de a atrage atenţia asupra acestei forme particulare de interogare a lumii şi existenţei, pe care o numim poezie. A te gîndi la acest lucru nu mai este, în zilele noastre, ceva natural şi simplu. Nu am nici o îndoială că poezia este în continuare recunoscută, iubită şi practicată din plin în ţara dumneavoastră, ca şi în celelalte ţări ale Americii Latine. Există încă în societatea mexicană, ancorată într-un bogat trecut prehispanic, o frumoasă continuitate între cultura populară şi preocupările intelectuale, acea parte a spiritului din care poezia se nutreşte în modul cel mai viguros. Văd adesea mari opere literare apărînd şi reţinînd atenţia multora dintre dumneavoastră. În alte colţuri de lume însă, privirea pe care tehnologia şi întrebuinţările ei comerciale ne incită să o aruncăm asupra realităţii naturale şi sociale prejudiciază întrucîtva sensibilitatea poetică şi acea inteligenţă a vieţii pe care ea o conţine. În Franţa, de pildă, universităţile noastre au tendinţa să plaseze ştiinţele umane şi dezbaterea ideilor în prim-planul intereselor lor, iar acest lucru se face în detrimentul poeziei, a cărei fundamentală necesitate nu mai este resimţită ca atare. E bine, aşadar, că premiul care îmi este acordat astăzi pune accentul pe această necesitate. Şi că puterea lui de iradiere permite acestui adevăr să fie auzit şi dincolo de graniţele Mexicului.
De ce este însă atît de necesar să ne gîndim la poezie? Poate pentru că există în ea viziuni asupra condiţiei umane mai numeroase şi mai importante decît acelea pe care le pot recunoaşte filozofiile existenţei? Sau poate pentru că ele ar fi formulate în poezie cu mai multă imaginaţie sau mai multă elocvenţă decît în acele scrieri pe care le numim proză? Da, fără îndoială, este foarte adevărat că marile opere poetice – care nu sînt doar poeme, mă gîndesc aici, în primul rînd, la un Shakespeare sau un Cervantes – se hazardează foarte departe în labirinturile conştiinţei de sine. Modernitatea spiritului a găsit în ezitările angoasate ale lui Hamlet sau în reveriile generoase ale lui Don Quijote solul său cel mai fertil. Şi există, fără îndoială, în fiecare dintre noi o relaţie cu sine care nu se eliberează de iluziile existenţei ordinare decît atunci cînd ascultăm un ritm ce captează silabele scurte şi lungi ale cuvintelor limbii noastre natale.
Asta nu înseamnă, evident, că nu trebuie să ne păzim de exaltările facile ale muzicii verbale. Ritmul din cuvinte se poate pune în slujba elocinţei pur şi simplu. Minciuna poate folosi acest ritm. În acelaşi timp însă, e vorba de un apel care ne atinge în profunzime, adresîndu-se emoţiilor noastre şi busculîndu-ne lenevoasele convingeri. Prin această reînflăcărare a cuvîntului reîncepem să existăm, pe această cale pot reapărea – printre nu puţine amăgiri – necesităţi şi intuiţii care reprezintă adevărata noastră natură, adevărul nostru esenţial. Pentru că existenţa – această viaţă umană care se naşte şi trebuie să moară, care înseamnă finitudine, care se loveşte fără încetare de neprevăzutul hazardului – este, înainte de orice, o relaţie cu timpul; şi cum să ajungi la înţelegerea timpului dacă nu ascultînd ritmurile, această memorie a timpului, acţionînd asupra cuvintelor fundamentale ale limbii?
Există în poezie o relaţie specifică şi fundamentală cu timpul, iar acest lucru face din ea calea cea mai directă spre adevărul vieţii. În franceză, de pildă, datorăm lui Villon, lui Racine, lui Baudelaire perceperea unor aspecte ale condiţiei umane pe care nimeni în afara lor nu s-a priceput să le recunoască. Rolul decisiv al relaţiei cu celălalt în trezirea eului, în gîndirea a ceea ce eul este sau nu este, nu a fost niciodată experimentat cu mai mare intensitate decît în cîteva poeme din Florile răului. Totuşi, esenţialul poeziei nu se află la acest nivel unde se degajă şi se manifestă adevărul omenescului. El se află dedesubt, în însăşi viaţa cuvintelor, şi în această profunzime a cuvîntului trebuie să ştim să regăsim acţiunea poeziei şi, pornind de aici, să-i înţelegem importanţa. Să înţelegem că poezia este baza vieţii în societate. Să înţelegem că societatea va pieri dacă poezia se stinge, încetul cu încetul, în relaţia noastră cu lumea.
Să fie oare esenţa poeziei această relaţie cu cuvintele? Da, şi mă voi explica de îndată. Ce sînt cuvintele? Ceea ce ne permite să gîndim lucrurile, să le analizăm natura, să desprindem de aici nişte legi pe care să le enunţăm – pe scurt, ceea ce ne permite să elaborăm cunoaşterea lumii şi să ne organizăm acţiunile în cadrul ei? Da, cuvintele înseamnă acest lucru, le ştim purtătoare ale unor concepte care construiesc ceea ce numim realitate şi care ne-o explică. Dar oare această realitate pe care o datorăm gîndirii conceptuale este ea cu adevărat, este ea cu desăvîrşire ceea ce există în afara noastră şi înăuntrul nostru, în intimitatea vieţilor noastre? Nu cumva este şi ea o imagine pe cît de schematică, pe atît de parţială, şi poate chiar afectată de o carenţă fundamentală? Gîndirea conceptuală ţine, în fond, de generalitate, ţine de intemporal; prin urmare, ea nu poate percepe în noi această experienţă a timpului care, aşa cum spuneam, este chiar fiinţa noastră. Nu cumva cuvintele ne trădează?
Să ascultăm însă cîteva dintre ele, să le ascultăm în ele însele, fără vreun efort de gîndire. Să pronunţă cuvîntul „copac”, sau cuvîntul „fluviu”, sau, odată cu Mallarmé, cuvîntul „floare”, sau acele alte cuvinte care evocă fiinţe, nu lucruri, şi pe care le numim substantive proprii. Ce văd cînd spun „copac” sau „fluviu”? În nici un caz o reprezentare bine definită, de găsit în dicţionar. Mă gîndesc la copac aşa cum există el, cu toate ramurile sale, cu toate frunzele sale, dar şi cu amplasarea sa pe marginea drumului, cu locul său posibil în viaţa mea. Iar această idee pe care mi-o fac este, evident, neclară, însă, în orice caz, ceea ce ştiu, ceea ce simt în străfundul meu e că acest copac, oricare ar fi el, se găseşte într-un loc pe care l-aş putea străbate şi eu, că este, la fel ca mine, la fel ca fiecare dintre noi, pradă timpului ce aduce naşterea şi moartea.
Or, iată că un cuvînt, un simplu cuvînt, mi-a prilejuit această întîlnire cu o realitate vie. Cuvîntul care enunţă legile poate fi, de asemenea, cel care revelă existenţe. El poate servi astfel cauza acestei memorii a existenţei şi a adevărului său propriu pe care eu o numesc poezie. Iar aceasta, la rîndul său, poate merge mai departe decît cuvintele, le poate elibera din închisoarea lor conceptuală, le poate reda vocaţia desemnării. Cum? Tocmai prin aceste ritmuri pe care cuvintele le ţes. Sprijinindu- se pe sunete lungi şi scurte, pe asonanţe, ritmurile poemului deschid cuvintele înspre o altă direcţie decît cea a conceptelor, împiedicînd spiritul să se închidă în ele. În poem, cuvîntul îşi recîştigă capacitatea de a arăta, de a restitui lucrurilor deplina şi imediata lor evidenţă.
Poezia iubeşte cuvintele, ea trebuie să le iubească, ea trebuie să recunoască şi să regăsească în ele memoria deplinei realităţi existenţiale. Şi, ca o consecinţă a acestei prime evidenţe, o a doua observaţie: cuvintele, carevasăzică, ele sînt locul poeticului din poem. Ce sînt însă aceste cuvinte care nu pot fi reduse la conţinutul lor conceptual? Nişte vieţi întregi care, de-a lungul secolelor, au însoţit bărbaţii şi femeile în împrejurările particulare ale limbii lor, printre care datele geografice şi climatice, evenimentele istorice, gînduri măreţe, dar, uneori, şi clipe de orbire. Cuvintele nu sînt simplul reflex al unei naturi identice în toate colţurile lumii, ele au lucrat în diferite părţi în chipuri diferite, ele au, în fiecare limbă, o istorie care le face să întîmpine lumea fundamentală cu o optică diferită, aşadar, de la o limbă la alta. Eu spun în franceză „soleil”, „pierre”, iar asta nu e exact ceea ce dumneavoastră aveţi în vedere cînd spuneţi „sol” sau „piedra”.
Rezultă de aici că e important pentru poezie, pentru poezia fiecărei naţiuni, pentru poezia fiecărei limbi, să ştie că există şi alte limbi în afara limbii sale. Prin aceste vocabule fundamentale, o limbă înseamnă o abordare particulară a realităţii, cu intuiţii ce pot ajunge ţintă la adevărul vieţii, dar care, de asemenea, se pot lăsa obnubilate de amăgiri; prin urmare, orice limbă dintre cele care există poate constitui, pentru oricare alta, un termen de comparaţie, aceasta însemnînd conştientizarea propriilor insuficienţe şi, astfel, posibilitatea de a accede la o mai bună înţelegere a vieţii. Ce bine că Turnul Babel s-a prăbuşit! Am fi rămas prizonieri pe tărîmul unei limbi unice, al uneia care n-ar fi putut niciodată să devină conştientă de propriile limite la contactul cu o altă limbă. În mod fatal, această limbă unică n-ar fi fost decît un mare vis închis într- o ideologie.
Să ne ascultăm, aşadar, unii pe alţii, noi cei care vorbim limbi diferite. Şi, înainte de toate, să ne traducem. Atenţie, însă! Interesul pentru traducere, care este, din fericire, definitoriu pentru poezie astăzi – în Franţa, cel puţin –, nu trebuie să ascundă faptul că a traduce este o misiune tot atît de dificilă ca invenţia poetică propriu-zisă. A transpune în propria-ţi limbă semnificaţiile unui text scris într-o altă limbă înseamnă a trece pe lîngă poezie, întrucît poezia este tocmai transgresiunea semnificaţiei conceptuale. La trecerea unui poem dintr-o limbă într-alta, trebuie retrăită lupta pe care autorul său a trebuit s-o poarte cu şi împotriva propriilor sale cuvinte. Iar cum aceste cuvinte ale poetului vorbesc în el atît cu trecutul lor, cît şi cu viaţa lor prezentă, trebuie ca traducerea operei sale să dea seama de întreaga istorie a acestei limbi, ceea ce nu este, evident, nici posibil şi nici benefic, dacă nu avem şansa să iubim acea limbă.
Să iubim, aşadar, celelalte limbi. Să le iubim astăzi, în acest secol în care, de altfel, ele ne sînt mai accesibile ca oricînd: iubirea aceasta pentru limbi aşa-zis străine este una dintre ultimele resurse importante ce ne mai rămîn. În ce mă priveşte, în orice caz, întotdeauna mi-am dorit să fac din traducerea poeziei o activitate strîns complementară scrisului poetic propriu-zis. Şi credeţ i-mă că unul dintre marile mele regrete este că nu am putut merge destul de departe în învăţarea limbii spaniole. Înainte ca hazardurile vieţii să mă fi îndreptat înspre cu totul alte opţiuni, apucasem să citesc, pe la sfîrşitul războiului, şi cu mare emoţie, Cante Jondo de Federico García Lorca, în versiunea sa originală, care pune puţine probleme de vocabular sau de sintaxă. M-am apropiat după aceea de Góngora, de poeţii Secolului de Aur, apoi de poemele şi de persoana lui Octavio Paz – prin urmare, chiar dacă nu am destulă spaniolă în mine, datorez totuşi foarte mult limbii dumneavoastră în relaţia mea cu poezia.
Ce anume îi datorez spaniolei? Ei bine, o bună parte din această perspectivă asupra importanţei cuvintelor, pe care tocmai am formulat-o în faţa domniilor voastre. Ce m-a frapat de la bun început la limba dumneavoastră a fost frumuseţea marilor vocabule, la piedra, el viento, el fuego, la sierra, sau soledad, sau dolor, ca să reiau termenii unui faimos sonet din Secolul de Aur despre ruinele anticei Italica. Eu simt ca pe poezia însăşi aceste cuvinte ce par a face corp comun cu pămîntul şi cu cerul. Iubesc nespus cuvintele spaniole. În acei ani de demult cînd citeam Lorca sau Góngora, ele m-au ajutat să mă întorc la practica versului, după cîteva sezoane de proză suprarealistă.
După aceea, prietenia cu Octavio Paz, apoi cea cu Homero Aridjis şi cu alţi poeţi au îndreptat acest interes instinctiv înspre Mexic. De ce? Deoarece, aşa cum spuneam, cuvintele poeziei nu au ca primă menire să formuleze adevărul, ele urmăresc înainte de orice să întrunească, pentru fiecare dintre noi, caracteristicile fundamentale ale unui tărîm care să fie în sfîrşit – omeneşte, poeticeşte – locuibil. Or, poeţii din ţara dumneavoastră n-au încetat o clipă să pună marile cuvinte ale limbii spaniole în slujba unui asemenea tărîm, iar asta pe toate planurile cu putinţă, dar mai ales pe cel al justiţiei sociale şi al prezervării mediului planetar. Asta mă confirmă în ideea că invenţia poetică şi grija pentru societate sînt unul şi acelaşi lucru. O învăţătură a civilizaţiei dumneavoastră, la care oamenii de pretutindeni ar trebui să mediteze.

Vă mulţumesc.

Yves Bonnefoy

(Traducere de Simona Sora şi Claudiu Constantinescu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara