Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Ce a fost şi ce este Uniunea Scriitorilor de Nicolae Manolescu

Circulă de oarece vreme în mass-media şi, mai de curând, în mediul virtual tot felul de caracterizări ale Uniunii Scriitorilor din România, ca, de altfel, şi ale celorlalte asociaţii de breaslă grupate în ANUC. Unele dintre aceste caracterizări, destule, denotă o rea-voinţă evidentă.

A le explica promotorilor lor ce şi cum este absolut inutil. Ce-i poţi replica unui scriitor care repetă la nesfârşit ideea că USR are o conducere ilegitimă, deşi e greu de presupus că nu ştie că lucrurile nu stau aşa? (A se vedea o notă de la Ochiul magic de săptămâna trecută.) Sau unui fost ministru al Culturii, al cărui nume nu doresc să-l aştern pe hârtie, fie şi numai din preţuire faţă de pădurile ţării transformate în celuloză, care nu s-a sfiit să aducă USR acuzaţii grave, fără a avea informaţii elementare despre structura şi funcţionarea ei. Dar să ne referim la cei de bună- credinţă, care îşi pun şi ei întrebări şi care aşteaptă, sper, răspunsuri.

E la modă în timpul din urmă să afirmi că în toate domeniile sunt necesare reforme. Aşadar, implicit, şi în USR. Scriu aceste rânduri nu pentru a respinge această cerinţă, absolut valabilă în principiu şi în destule cazuri particulare, ci pentru a explica un fapt neluat în considerare de către nedumeriţii noştri critici, şi anume că USR din 2016 nu mai este USR din 1989, ca urmare tocmai a reformării ei, şi nu o dată, în cadrul unui proces continuu de la revoluţie încoace, în pas cu schimbările din întreaga societate. Cine îşi închipuie că USR a rămas (ar fi putut rămâne!) aceeaşi instituţie din urmă cu un sfert de secol, nu-i cunoaşte, nu doar istoria recentă, dar nici pe cea trecută.

Sunt unul dintre cei mai vechi membri în viaţă ai USR, mai exact, din 1963. Am fost membru în Consiliu din 1972. Am participat la numeroase alegeri. Începând din 1968, alegerile erau democratice, chiar dacă doar până la nivelul Comitetului Director, unde ultimul cuvânt îl avea conducerea superioară a PCR. În 1981, au dispărut listele de propuneri, scoase de obicei din buzunar de preşedintele în funcţie, înlocuite fiind cu propuneri din sală. Atât la USR, cât şi la Asociaţia Bucureşti. Preşedintele Asociaţiei Bucureşti propus de foruri trebuia să fie, în 1977, Constantin Chiriţă, ca şi în legislatura precedentă. Am cerut în Comitetul nou ales, din care făceam parte, să votăm. La vot a ieşit Constantin Ţoiu. Acelaşi procedeu democratic a permis ca membrii Consiliului USR să treacă prin sita a cinci tururi de scrutin. Rezultatul n-a plăcut conducerii PCR, care ne-a invitat, nu în Sala Oglinzilor din Casa Sadoveanu (Monteoru), cum era cutuma, ca să alegem Comitetul Director, ci în sediul Academiei Mihnea Gheorghiu, cum o numeam noi în glumă, de pe strada Oneşti, unde se va afla după 1989 sediul PSDR al lui Sergiu Cunescu, şi asta, pentru a putea exercita o presiune mai puternică decât la noi acasă. Nu puţini membri ai Consiliului deja ales au fost convocaţi în dimineaţa cu pricina la CC al PCR şi „instruiţi”. Printre ei, Octavian Paler, singurul care m-a prevenit înaintea şedinţei de ce se pune la cale, E. Jebeleanu, Şt. Aug. Doinaş, aflaţi în „disidenţă”, nu şi Dorin Tudoran, care a demisionat pe loc, Ileana Mălăncioiu sau eu însumi, care am încercat să intervenim în timpul şedinţei. (Întreaga scenă a fost relatată de regretatul Ion Ianoşi în memoriile sale, inclusiv schimbul de opinii dintre mine şi Dăscălescu, primul ministru, delegat în locul secretarului de resort, un oarecare Năstase, socotit, probabil, incapabil să ne facă faţă.) Despre spiritul în care se discuta în Consiliu după 1977, există nenumărate mărturii. Şi nu doar în cazuri excepţionale, cum ar fi acela al plagiatului lui E. Barbu, care era membru în CC şi în Marea Adunare Naţională, dar de fiecare dată când ne reuneam, până când Ceauşescu a decis că e mai bine să nu ne mai reunim deloc, aşa că aproape zece ani Consiliul n-a mai fost convocat. Nu cred să fi existat în epocă un organ conducător al unei instituţii în care să se fi discutat, în prezenţa stupefiată şi neputincioasă a reprezentanţilor PCR de toate gradele, atât de liber şi de responsabil. Vă rog frumos, oameni buni, nu-mi spuneţi că USR era o organizaţie stalinistă în deceniile din urmă ale Epocii de Aur!

Şi, cu atât mai puţin, că USR de după 1989 este o fosilă stalinistă, defazată şi nefolositoare. Chiar dacă atare susţineri n-au nici o bază reală, trebuie spus că USR din trecutul regim e despărţită de USR de astăzi printr-o schimbare radicală în natura şi în funcţionarea ei, datorată, sigur, conducerilor democratic alese, în frunte cu preşedinţii succesivi, Mircea Dinescu, Laurenţiu Ulici, Eugen Uricaru şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Nicolae Manolescu, dar, totodată, reformei la fel de radicale a societăţii româneşti. Ce naivitate să-şi închipuie cineva că USR se putea sustrage timpului istoric!

Prima deosebire remarcabilă este că USR este o asociaţie de utilitate publică susţinută din fonduri proprii sau atrase. Nu de Stat, ca înainte de 1989. Indemnizaţiile de merit şi suplimentul de pensie îi privesc exclusiv pe scriitori, ca individualităţi creatoare, nu privesc nicidecum USR, ca organizaţie de breaslă. Până la actuala Lege a finanţării revistelor culturale, USR n-a datorat Statului nici un leu, cu excepţia ajutoarelor ocazionale din fondul de rezervă al guvernelor Boc şi Ponta din perioada crizei. Dintre toate Uniunile de Creatori, doar USR şi UAP nu s-au bucurat de bani de la buget. USR a stat (şi stă!) la mâna editorilor (mulţi, colegi ai noştri!) ca să încaseze taxa de timbru prevăzută de lege şi a fost obligată să se lupte în justiţie cu tot soiul de rău-platnici. Chiar şi în aceste condiţii, neîncasând sute de mii de euro, da, cum citiţi, cuvenite prin lege sau prin contracte, USR a ieşit din criză fără nici o datorie. Cu ce preţ? Cu ce eforturi? Chiar vreţi să vă spun?

Deşi este şi un sindicat de breaslă, USR nu primeşte în rândurile sale decât scriitori, în urma unui proces de selecţie devenit, prin noul Statut, extrem de exigent. Există trei filtre: Comitetele de Filială, Comisia de Validare şi Consiliul Naţional. Şi nu mai des decât o dată pe an. Am înlocuit recomandările colegiale, adesea simple acte de complezenţă, prevăzute de vechile Statute, cu existenţa unor cronici şi recenzii din publicaţii care contează şi semnate de critici cunoscuţi. Ni s-a părut mai obiectiv aşa. Conducerea operativă n-are nici un cuvânt de spus în materie de primiri. Dacă înainte de 1989, mai exact, în anii 1950-1970, existau şi criterii social-politice, astăzi nu poate fi vorba de aşa ceva, dacă mai e cazul s-o spun. Au fost unii critici ai noştri care ne-au acuzat că USR ar fi plină de non-talente. E adevărat că nu toţi membrii USR sunt geniali, cum ar dori, între alţii, unul dintre foştii candidaţi la preşedinţie, în anii 2005 şi 2009, care se consideră pe sine genial, nu chiar fără o anume îndreptăţire, dar să nu ne grăbim: USR e o asociaţie de scriitori de toată mâna, despre care normal este să spunem doar atât: unul mai bun ca altul.

USR este organizatoarea unor proiecte (în 1990, nu ştiam încă ce înseamnă acest cuvânt), despre a căror existenţă informăm periodic pe site şi în publicaţiile noastre. Am constatat deseori cu surprindere că până şi unii dintre membrii noştri n-au decât o idee vagă despre aceste proiecte. Iar fostul ministru al Culturii, al cărui nume îl omit a doua oară, ne pretindea transparenţă, fără să fi băgat de seamă, de exemplu, că, în biroul de la secretariatul ministerului, revista noastră zăcea în pachetul, expediat personal prin curier, nedesfăcut. Nu mai devreme decât în numărul de săptămâna trecută, anunţam proiectele toamnei, ale USR şi ale Filialelor din ţară. Pe cont propriu sau în colaborare, subvenţionate ori sponsorizate, unele având o lungă tradiţie, altele, inventate de noi, în Capitală, la Bistriţa, la Cluj, la Alba- Iulia, la Iaşi, peste tot în ţară. Se poate constata că nu stăm degeaba, nici noi, nici colegii noştri din Filiale. Aşa cum am afirmat chiar din programul echipei actuale de conducere, scopul principal al USR este creşterea vizibilităţii publice a scriitorului român contemporan şi încercarea de a stopa procesul prin care literatura tinde să ocupe, şi nu doar în România, un loc de nişă în societate. Lecturi publice, întâlniri cu cititorii, cu elevi şi studenţi, simpozioane, un turnir internaţional de poezie, lansări de carte, iată formatul manifestărilor prin care încercăm să punem într-o lumină cât mai vie literatura română şi viaţa literară de astăzi.

Un proiect care ne stă la inimă, şi pe drept cuvânt, este acela de a ţine în viaţă şi de a asigura o distribuţie largă, revistelor literare, nouă la număr, ceea ce face din USR un mare holding de presă. În lipsa de criterii din massmedia, singura şansă este de a încerca să pătrundem cu publicaţiile noastre cât mai departe şi mai profund în societate. Fără reviste, literatura însăşi, cartea, ar deveni peste noapte o „afacere”, capabilă să-l transforme pe cititor într-un consumator neînstare să deosebească valoarea de succes. Printre cei care ne contestă în justiţie, se numără un poet, în prezent exclus din USR, care mi-a fost contracandidat în alegerile din 2013, şi împreună cu care am participat la alegerile din toate Filialele, ţinându-ne discursurile care ne lămureau programul. Ei, bine, nici o singură dată, în discursurile sale electorale, poetul cu pricina nu s-a referit la revistele USR sau ale Filialelor; părea jurat să tacă în privinţa lor, deşi i-am atras public atenţia că în absenţa revistelor, USR nu e, nu are cum promova cartea literară şi pe autorii ei. Abia după ce a început să ne conteste în justiţie, după mai bine de doi ani, am înţeles, naivul de mine, de ce: fiindcă revistele reprezentau o sită prin care „opera” lui şi a amicilor lui nu trecea. Aşa că, dacă devenea preşedinte, desfiinţa sita, adică, revistele. Ceea ce ar fi transformat USR într-o organizaţie de amatori. Toţi, „geniali”, fireşte!

În fine, citiţi Statutul în vigoare! El respectă regulile democratice ad litteram. Alegerile din 2013 au avut loc, conform Statutului amendat, în cadrul Adunărilor Generale ale Filialelor, la vot participând toţi membrii care doreau s-o facă, nu doar, ca de fiecare dată în trecut, delegaţii Filialelor în raport de numărul membrilor. Din nefericire, acest mod de a proceda ne-a atras procese în justiţie, atacuri ad personam şi înjurături ca la uşa cortului. Şi bineînţeles, nici un profit personal pentru conducătorii aleşi. În ce mă priveşte, n-am indemnizaţie de conducere, cum nu are nici primvicepreş edintele, n-am acceptat nici un premiu al USR sau altele. Vicepreşedintele Gabriel Chifu a fost terfelit pentru că a primit Premiul „Mihai Eminescu” de la Botoşani, care nu are absolut nici o legătură cu USR, eu însumi, preşedinte de 20 de ani al juriului din oraşul nord-estic, având un vot din şapte. Culmea, terfelit de către cine? De către nişte scriitori care se numără printre cei care au inversat anul trecut ordinea premiaţilor stabilită de liceenii din Iaşi, numai pentru a nu fi acordat premiul cuiva nedorit de ei. (Dragi liceeni, de ce tăceţi? Daţimi voie să vă spun că nu e sănătos să ascundeţi matrapazlâcurile mai marilor voştri. Nu începeţi bine! Şi, apoi, unde sunteţi voi, furioşii de acum doi ani, când cu Botoşaniul, de nu vi se aude glăsciorul?)

O bună parte din toate acestea este cunoscută cititorilor României literare şi membrilor USR. Le-am scris şi rescris. Şi le vom aşterne pe hârtie sau pe site de câte ori va fi necesar, nu spre a ne împăuna cu „realizările” noastre, ci din obligaţia de a-i informa pe toţi oamenii de bună-credinţă, spunându-le adevărul despre ce a fost şi ce este USR.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara