Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ce-am învăţat de la drumul care mă povăţuieşte în şoaptă? de Angela Furtună

1. sunt o mumie cât se poate de vie
supravieţuiesc ciugulind din alte mumii
şi mă simt bine
în secţiunea scriitorilor
uitaţi, interzişi, vânaţi sau marginalizaţi
…………………………………………………………………………
2. îmi aud inima
cum se adună încet la baza clepsidrei
praf de solzi sub soarele aprig
cuibărit în burta unui dragon
ce locuieşte în vitrina magazinului de antichităţi
printre unghiile şi vechiturile de lux ale prinţesei
Cleopatra Trubetzkoi
din Calea Victoriei nr. 194

dacă inima ar fi făcută numai din litere, îmi spun,
atunci e sigur că sufletul s-ar poticni mereu
novice silabisind
chiar şi atunci când
îşi ştie pe de rost cuvintele
şi adâncimea cicatricilor –
dar inima atinsă de nebunia prinţesei
e făcută din scorburi
umplute cu bâlbâieli?

dacă inima ar fi făcută din spaima celor care
au atins-o, la fel cum dă bruma peste vie
după o zi blândă de toamnă,
atunci e sigur că sufletul e o licoare
ce potoleşte o anumită formă de cruzime
căreia mulţi îi mai spun şi sete

de fapt, mă gândeam la felul în care
se despart generaţiile, cu o îmbrânceală,
cei tineri surpându-i pe cei bătrâni,
iar cei epuizaţi sorbind vlaga celor proaspeţi –
oh, cât de aprig îşi calcă pe urme vânătorul şi vânatul
unul pe celălalt urmărindu-l
cu pumnalul aceluiaşi suflet –
aceasta este problema, totuşi:
dacă nu cumva inima e alcătuită din litere
care îngheaţă în clipa îmbrăţişării
cât scrâşnetul morii în deşert noaptea
pentru ca nisipul fin să poată trece
prin himenul clepsidrei
………………………………………………………………………
3. dintr-o dată, drumul mă părăseşte
se îngustează
şi mă îngurgitează cu poftă
interiorizându-se
precum o axă a lumii mele,
sunet stors în pizzicato pe o coardă
între suiş şi prăbuşire –

mai apoi, drumul trece odată cu mine prin
cei ce rămân fără
propriul lor sens,
smulgându-i din vedenia iluziilor,
icon de iluminare –
la fel cum firul de oţel când despică
în două ţeasta unei fiinţe nemaivăzute:
jumătate pentru cochilia primului copil
cealaltă jumătate pentru masca mortuară –

de fapt, eu nu am călătorit niciodată, ci drumul
s-a agăţat de mine bătrâneşte,
s-a zvârcolit ca un bolnav de parkinson în sevraj
şi a alunecat din minte
în inima mea
bucuros să nu rămână singur

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara