Numărul curent: 32

Literatură:
Căderea Elsinore-ului de Cosmin Ciotloş

Ceea ce ameninţa să devină o "trilogie artistică" autohtonă - după modelul aceleia academice a lui David Lodge - a fost deturnat la timp şi în chip fericit. După ce, în Căderea Bastiliei, Horia Gârbea compunea mici şarade (nostime, ce-i drept) pornind de la lumea literară bucureşteană, promisiunea unui roman cu subiect desprins din culisele teatrului părea să dubleze miza, cu şanse, însă, înjumătăţite. În cele din urmă, recentul său volum (Crime la Elsinore, Editura Cartea Românească, 2006) nu mai urmează reţeta tentantă şi destul de facilă a personajelor cu mască, a întâmplărilor indiscrete cu scriitori. Mutare cu atât mai inspirată cu cât o asemenea deconspirare a mediului actoricesc ar putea lesne aluneca în vodevil. Şi, în fond, cu ce folos?

Aşadar, amatorii de filiaţii sau de identificări vor avea surpriza de a rămâne blocaţi în ipoteze. Teatrul Naţional "Străbunul Dromichetes" din Călăraşi, în care se petrec toate intrigile volumului, e impenetrabil cu instrumentele versatilelor mondenităţi. Numele actorilor şi ale notabilităţilor locale se pretează mai greu anagramărilor. Poate ceva-ceva din biografiile personajelor să-i mai edifice pe curioşi. În tot cazul, eliberat de interpretările contextuale exersate în lectura de tabloide, romanul are numai de câştigat. Să vedem cât de mult.

Calitatea indiscutabilă a prozatorului Horia Gârbea e mobilitatea inteligenţei cu care-şi administrează umorul. Iar aceasta nefiind decât accidental un umorist. Scoase din paginile cărţii (şi din marginile stilului), fragmentele pline de haz nu pot funcţiona ca anecdote. Iar a le păstra şi a le reproduce verbatim din memorie se arată la fel de incomod, din pricina aceloraşi restricţii de stil. Mai apropiat, din acest punct de vedere, de Al. O. Teodoreanu cel din Hronicul măscăriciului Vălătuc decât de I. L. Caragiale, Gârbea nu poate pătrunde în permisivul folclor umoristic. Iată de ce orice încercare de repovestire a cărţilor lui cedează, fără cale de întors, locul citatului. De obicei, suficient de amplu. Numai un caz, minimal, din care şi meritele, şi excesele se deduc fără efort: "Străpungând pe careva cu spada, moment obligatoriu în scenarile sud-estice de la ŤStrăbunul Dromichetesť, Motancea avea să urle: - Crapă, bestie ! ş...ţ Din păcate, calităţile artistice ale lui Motancea erau mai vizibile în particular. Pe scenă avea trac, se împotmolea ca un bivol în noroi. Apropierea silabelor Pă-Be îl încurca şi-l făcea să stropşească. La prima repetiţie, avea să şuiere neconcludent: - Papă, beşşşttt! La următoarele, după vocalize de încălzire, izbuti să urle: - Crapă, peşti! spărgându-şi vocea pentru o durere de gât de trei zile. Cosma voise atunci să-i taie replica, dar nenoricitul îl rugase în genunchi să nu i-o reteze. Scenariul se modifică pe loc şi asasinul zbiera acum mulţumitor: - Crapă, băăăă !"

Dovada cea mai limpede a acestei metode vine din necesitatea gloselor. Pe care, am senzaţia, Gârbea o resimte în mai mare măsură decât cititorii săi. Captivat - şi deplin conştient de o slăbiciune ca aceasta - de expresivităţi improvizate, autorul se grăbeşte să se explice. Apoi să se scuze, cu sinceritatea celui prins (îmi permit să spun) cu stilu-n sac. Astfel rezultă, ca apendice al Crimelor la Elsinore, un glosar nici prea ipocrit, nici prea întins, dar nici chiar indispensabil: "În text, autorul, dornic de expresivitate, a folosit unele cuvinte mai rare, fără să ţină seama că unii cititori contemporani pot avea un vocabular mai sărac decât al său. ş...ţ Cititorii care se simt jigniţi de presupunerea că ar avea un vocabular precar pot să nu îl citească."

Pornind de aici, posibila discuţie a romanului ca frescă parodică a teatrului românesc (sugestie de care autorul însuşi nu e tocmai străin) aproape că se invalidează de la sine. Teatrul e o temă, nu o ţintă sau o carne de tun. Provincia în care spectacolul mărunt al vieţii e concurat de snobismul unor montări monumentale, în care destinele obscurilor actori se intersectează cum nu se poate mai trist cu acelea ale unor fotbalişti condamnaţi să joace la cluburi anonime e pur şi simplu un alt spaţiu decât acela detectabil pe hărţi. Faptul că un anost regizor decide să pună laolaltă întreaga cruzime a pieselor lui Shakespeare într-o singură, ameţitoare, reprezentaţie (lasă că nu l-a citit pe autorul lui Hamlet) sau că unui timid politician al urbei i se descoperă peste noapte o vocaţie certă de actor sunt - nu mă îndoiesc - exemple absolut amuzante.

Însă imposibil de extins sociologic sau de conectat la vreo realitate. Nu din vreo restricţie morală sau de dragul obiectivităţii pozitiviste, ci - mult mai semnificativ- din raţiuni strict textuale. Crime la Elsinore rămâne, din orice abordare, un roman suficient sieşi: coerent până la virgulă, constant ca scriitură, cu referenţi trasaţi dintr-o fandare rapidă, evident indispus de eventualele fisuri sau zgârieturi. O carte cu porţile închise. Pe care nici alegorizarea, nici punerea în abis, nici recitirea în diverse grile nu o pot scoate din lumea ei. M-am întrebat, de-a lungul lecturii binedispuse, ce subterfugiu va găsi Horia Gârbea pentru a oferi adâncimi sau răsturnări aglomerărilor de pasaje care stârnesc în mod natural râsul. Unde va detecta şi unde va amplasa contrafortul umorului. Lucru într-adevăr dificil, pentru că, principial, un volum care nu-şi schimbă, măcar în glumă, tonalitatea nu are cum să ducă prea departe. Soluţia aleasă de autor, care încheie întreaga poveste într-o acalmie neverosimilă şi puţin suspectă, confirmă din nefericire precaritatea aceasta compoziţională. Chiar şi aşa, dezavantajat de a doua lectură, nepărăsind graniţele cetăţii daneze fie şi doar pentru a-şi reîntâlni cititorul, opul înseamnă, repet, în scrisul lui Horia Gârbea, o importantă miş­care strategică: retragerea din teritoriile prea uşor iden­tificabile.

Bizar şi oarecum simptomatic, nu-mi pot imagina o eventuală dramatizare a unui asemenea roman. Scris cu gândul la scenă şi cu ochii la cuvinte, Crime la Elsinore îşi păstrează prospeţimea şi galanteriile la suprafaţa paginii. Fără să leviteze şi fără să se scufunde. O carte perfectă în felul ei, dar departe de perfecţiune în felul nostru.