Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Ccredință lirică de Gabriel Coşoveanu

Cu suflet de homo viator, dar și cu solide ancore oltenești, adaptat la stilul de viață occidental, în speță german, și sentimental, totuși, structural, Constantin Urucu are o psihologie funciarmente lirică. Și nu pendularea între matcă și alteritate îi alimentează trăirile, pentru că, aici, nu există vreo rețetă a desțăratului care să devină brusc inspirat când intră în scenariul nostos-ului. Trăirea religioasă este, însă, de rigoare, transpusă în veșnica balansare între ridicarea privirii spre Divinitate și contestarea abia frânată de natura pudică, în fond, a autorului. Descoperim lesne, căci răspândite mai peste tot, fie și difuz (atunci se elogiază un colț de natură miraculos tihnită), semne ale expresiei imperative demne să călăuzească șovăitorii pași umani: „Să nu mă lași, Părinte, furat de întunerec”; „mai dă- mi încredințare”; „cât de frumos ești, Doamne, și eu cât de urât”. Alteori, temerile în fața relei alcătuiri a lumii se împletesc, indiscriminabil, cu sentimentul solitudinii neostoite: „unde sunt pacea și dragostea făgăduite?”. Flacăra elanului iritat nu se întinde prea departe, pentru că vine mereu câte o făptură fragilă, precum melcul, somnoros, luminiscent și mut, uneori de sticlă, și preia, ca într-o reprezentare animistă, sensurile și căile acestei lumi. Apare, de asemenea, la răstimpuri, orbul, pacifistul lucid într-o lume densă în vânzători și oamenimască.
Trimiterile la universul credinței, preponderent veterotestamentar, sunt numeroase, cât să susțină titlul volumului, dar figurația biblică, de la Adam și Lot până la David sau Lazăr, servește drept contrafort pentru un vis etic al poetului, în care îngerii justițiari refac armonia inițială, nu înainte de lupte teribile, care-l țin pe muritor încordat, deopotrivă temător și plin de speranță. Din atare unghi, Cânturi semite reprezintă o proiecție eleată, o arhitectură dezirabilă a constanței și necesității vectorului moral. Pietatea filială este, astfel, privilegiată în gândurile exilatului, ca o garanție a continuității umanului, în genere: „Ce mai faci, mamă, ce-ți mai fac mâinile,/ ce-ți face părul,/ce- ți fac pleoapele?/ mai plânge vocea, chemând, în noapte,/ băiatul de care te despart apele?!/.../ Altceva ce să-ți mai scriu despre mine,/ doar că aștept să-ți sărut, în genunchi, mâinile. CONSTANTIN”. Luna care sălășluiește în celulele sale nu-l atrage într-un vortex suficient de „romantic” încât să iasă din pravile și din gesturile simple, cutumiare. Închinarea la panteonul familial, spre deosebire de fervoarea zelotului, are avantajul că nici nu se consumă, nici nu fluctuează în intensitate.
Nedorind, pe de altă parte, cu nici un chip, să devină declamatoriu sau demonstrativ, dependent de pilde, stihuitorul își ia măsuri de siguranță, asociindu-se unei conduite ironice și auto-ironice: „Evitați poeții retorici,/ fabricați de gazetele de perete,/ evitați discursul poetic/ (adică tocmai ce fac eu acum/ când vă întrebați cu sufletul la gură/ dacă sunt sau nu poet)./ Ei bine, domnilor,/ POEZIA ESTE UN CONDAMNAT/ căruia, cu câți ani îi dai mai mult,/ cu atât e mai bine”. Pe cât de sangvinar-vorace se dovedește nesățioasa artă, vampirizând nonșalant, într-o slavă stătătoare, pe atât de friabil e slujitorul ei, victimă fericită a curajului de a se apropia de lumina creației/ Creațiunii, care nu crește, nu scade, ținând făpturile atrase de ea într-o absolut fragilă stază. Elogierea prizonieratului benefic revine pe traseu până la statuarea tăcerii drept o „șansă” pentru vocea supramundană: „Când omul tace,/ Dumnezeu cântă”. De unde sentimentul apăsător, ca al oricărui ins dubitativ în privința vinovăției sale – este ea imanentă? e de altă natură, oricum invizibilă pentru om? – că logos-ul e forma coruptă a cântului originar, indiscernabil și inconturnabil.
Sonurile originare răspund și de ciclurile vieții, ca în rod nou, un bun exemplu pentru resursele poeziei chtonice, actuale ca în vremurile vergiliene: „cum fierul greu despică pământu-n brazde, aud/ și seara se prelinge ca un izvor subțire./ să crească grâul verde sub ochiul lunii crud,/.../ tropotul cosmic bate de-acum în firul ierbii/ pe-ntinderea fertilă revăd sămânța lumii/.../ plesnește clorofila încercuită-n muguri,/ o, delirând alunec prin ploi de primăvară!/ cu tâmpla în azur, rod nou sub alte pluguri,/ aud copii: sufletul îmi ară...”. Legătura strânsă cu pământul viu e nucleul germinator al mai multor simili-pasteluri, dar și baza pentru un état d’âme mai degrabă stenică. Încă puțin și găseam că avem de-a face cu un panteist, dacă nu ar exista și niște conectori la persoane și fapte recognoscibile din imediata contemporaneitate, cu simbolicul lor ductus social cu tot. Se observă, în acest fel, deschiderea „democratică” pentru amorse lirice diverse, de la motivul agnus dei la marotele mondene ale Cetății de astăzi. Nu se poate contesta faptul că actul creator se instituie, aici, nu doar ca responsabilitate personală, ci și civică, antrenând sensibilitățile spre lectură, spre internalizarea ei și, în cele din urmă, spre concordie.
Așadar, deloc surprinzător motto-ul ales (din Dagmar Nick) ca discurs liminar pentru anunțarea stării de cântec: „Propriu-zis mă gândeam că pacea ar fi fericire/ și nu numai o vorbă./ Totuși, porumbeii se întorc încă/ fără ramura de măslin în cioc”. Aproape toate versurile sunt închinate, de altfel, ipostazei de grație a ființei, când aceasta locuia într-un doar ghicit paradis, acum pierdut. Fiorul se insinuează, timid, adică tipic, întro întrebare nerostită: e posibilă, cumva, în condiț iile aspre ale redemp- țiunii, revenirea la acea situație inițială? O chestiune de demnitate, de temperată voință a saltului peste limitări și determinații: cât ne este dat să îndurăm, cum putem spera, din postura de Iov, la un orizont vecin cu armonia celestă? Ambițiile de tip luciferic nu îi sunt constitutive autorului – el se simte „confortabil”, respectiv bizar și durerosinspirat, în locul numit camera poetului (care este și titlul unuia dintre poemele memorabile): „începuturi de genul/«în sobă arde focul, miroase a mere coapte»/ sunt cu atât mai nepoetice, pe cât de neadevărate// nu rar vin și plâng aici CEL-CU-PENEL/ (cel fără o ureche),/ CEL-CU ARPEGII (cel fără ambele urechi)/ și întotdeauna CINEVA/ DESPRE CARE NU SE ȘTIE NIMIC, NICIODATĂ…/ (doar minunata pasăre neagră/ atârnă de umărul său ca întrun muzeu)/ de somn nu se știe între pleoapele cui să se spânzure…”.
În Cânturi semite, Constantin Urucu deține arta decupajului lingvistic fin, fără sforțări întru efecte, dar atestă și profunzimea unui suflet muncit, fără răgaz, de problematica eventualei sale culpe ontice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara