Numărul curent: 32

Istorie Literară:
Cazul Paul Sterian - Ortodox şi futurist de Victor Durnea

Paul Sterian s-a născut la 1 mai 1904, în Bucureşti, în familia doctorului Eraclie Sterian. Mai avea patru fraţi şi surori, dintre care ne e cunoscut numele unuia singur, Constantin. Tătăl, precum aflăm dintr-un articol scris de poet, în colaborare (Paul Sterian, Aurel Morărescu, Manole Florescu, Doctorul Eraclie Sterian. 1872-1948, în Din tradiţiile medicinii şi ale educaţiei sanitare, Studii şi note, sub redacţia dr. G. Brătescu, Bucureşti, Ed. Medicală, 1978, p. 395-402), era fiul ofiţerului Dimitrie Sterian, participant la războiul de la 1877, ca şi soţia sa, Maria, aceasta în calitate de soră de caritate. Dimitrie Sterian era frate cu actriţa Aristizza Romanescu, la rîndul ei soră vitregă cu actorul C. Demetriade, iar Maria Sterian pare să fi fost soră cu mama viitorului profesor universitar C. Levaditi. Eraclie Sterian a văzut lumina zilei la 23 noiembrie 1872, în Galaţi, dar a făcut cursul secundar în oraşul părinţilor, Craiova, la Liceul "Carol I", absolvit în 1891. A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti între 1891 şi 1897. S-a căsătorit cu Alexandrina, fiica florarului piteştean C. Gulimănescu. În lunga sa carieră, medicul va publica numeroase articole, broşuri şi volume, unele de popularizare a igienei ori de educaţie sexuală (acestea într-un număr impresionant de ediţii), altele reflectînd propriile cercetări în combaterea bolilor venerice, a tuberculozei şi a tifosului. A participat la războiul mondial (1916-1918) în calitate de medic (la sfîrşit, cu grad de colonel), la un moment dat fiind el însuşi bolnav de tifos. Într-o vreme, se ocupase şi de teatru, o piesă, Tout pour l'enfant!, fiindu-i pusă în scenă la Théâtre "Antoine" din Paris, în 1913, apoi tipărită şi în româneşte, în 1915, sub titlul Copilul, împreună cu o altă comedie, O invenţie ciudată (Luneta magnetică). Tîrziu, prin 1939-1940, dădea la lumină, sub pseudonimul Ave Caesar, broşura Încercări de etimologie. Lucrarea nu e pomenită în articolul mai sus citat, pentru bunul motiv că e de un diletantism evident, cu soluţii nu o dată rizibile.
Paul Sterian urmează cursul primar la Şcoala de Aplicaţii a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, iar cel secundar la Liceul "Gh. Lazăr". După absolvire, în 1921, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie şi, concomitent, la cea de Drept, la care îşi susţine examenul de licenţă în 1924. Îşi va continua studiile la Paris, între 1926 şi 1928, obţinînd doctoratul în Drept şi Ştiinţe economice cu teza La Roumanie et la réparation des dommages de guerre (1928).
Debutul său literar se produce, relativ devreme, cu "adaptarea" în foileton Minunata călătorie a isteţului Ionică "în ţara de dincolo de neguri", în toamna anului 1918, în revista "Biblioteca copiilor şi a tinerimei". Semnătura îi apare, apoi, în 1923 în "Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini". Aici, pînă în 1928, inserează articole despre rostul asociaţiei, despre un congres al acesteia, despre cîţiva mistici străini, "scrisori din Paris", precum şi poeme. După întoarcerea în ţară, numele i se regăseşte, în 1928, mai întîi în "Gîndirea", căreia va continua să-i dea, pînă în 1933, versuri, cronici literare, dramatice şi plastice, precum şi în "Convorbiri literare" şi "Curentul". În ianuarie 1929 începe să publice în "Cuvîntul", intervenind în polemica iscată în jurul datei sărbătorii pascale. Devenit, probabil, redactor al ziarului condus de Nae Ionescu, inserează în paginile lui versuri, proză, eseuri, reportaje, comentarii asupra unor cărţi de literatură, de filosofie şi de religie, precum şi numeroase articole economice. În acelaşi timp, semna manifestul avangardist Poezia agresivă sau poemul reportaj, în revista "unu" (1931), un "pretext teatral", Hérode, în limba franceză, în "Contimporanul" (1932), o proză cu aspect modernist, D-l Vam Ex-Înger, şi eseuri în "Floarea de foc" (1932). Sporadic, mai colaborează la "Vremea", "Vitrina literară", "Calendarul", "Credinţa" şi "Azi", în ultima dînd la iveală un ciclu liric, intitulat Contingent 1916.
Prieten cu Mircea Vulcănescu încă din epoca primilor ani de facultate (îi botezase, de altfel, fiica, Vivi, căreia îi dedică versuri), dar şi cu Mircea Eliade, Mihail Sebastian şi Petru Comarnescu, căsătorit o vreme cu pictoriţa Margareta Sterian, ulterior cu actriţa Sanda (Alexandrina) Dorobanţu, poetul participă la întemeierea grupării Criterion, în cadrul căreia ţine mai multe conferinţe (Acţiune şi contemplaţie, 1932; Poezia română actuală, 1932; o a treia în 1933). Altele (se pare în număr de 13), dintre care trei despre "mistica nouă" (Léon Bloy, Jacques Maritain şi Paul Tilich), le rosteşte la microfonul Societăţii Române de Radiodifuziune. În interval, mai participă la campaniile sociologice ale lui Dimitrie Gusti, fiind, împreună cu N. Argintescu-Amza, regizor al filmului Drăguş (1929).
În 1931 Paul Sterian obţine o bursă Rockefeller, pentru pregătirea unui doctorat în Statele Unite, trebuind însă, din motive de sănătate, să renunţe după trei luni. Îşi va lua al doilea doctorat, în sociologie, la Universitatea din Bucureşti, în 1933, cu teza Elemente de metodologie politică. (Curios este că, în prealabil, nu şi-a luat totuşi licenţa nici în litere, nici în filosofie.)
De sub tipar îi ies plachetele Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist (1931), Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932) şi Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una (1933), acestea din urmă în colecţia "Carte cu semne", precum şi romanul Prinţesa Dactilo (1932), iscălit cu pseudonimul Allan Lee. Un alt roman, Fata Morgana, din care apar fragmente în "Cuvîntul", era anunţat de o editură pentru sfîrşitul anului 1933. (Să menţionăm că pe coperta Pregătirilor... se anunţa, în aceeaşi colecţie, volumul Tratat erotic. E însă posibil să fie vorba tocmai de cel apărut sub titlul Poeme arabe.)
Ulterior, energia lui Paul Sterian se canalizează preponderent în domeniul economiei. Scoate revista "Index", colaborează pe teme specifice la ziarele "Prezentul" şi "Voinţa", este referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe, administrator al pavilionului românesc de la Expoziţia Universală de la Paris (1937), consilier economic şi şef al legaţiei române din Washington (1938), mai tîrziu, în timpul războiului, îndeplinind înalte atribuţii (pînă la funcţia de secretar general) în ministerele Economiei Naţionale, de Finanţe şi de Externe. Anunţă totuşi, în 1942, un volum de versuri, intitulat Mînăstiri bucureştene, ilustrat cu 60 de heliogravuri proprii, iar în primăvara lui 1944 i se editează volumul Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfîntului părintelui nostru Paisie cel Mare.
Eliminat din guvern, dar neinclus în succesivele "loturi" de "criminali de război", cel puţin o vreme, Paul Sterian este director al întreprinderii "Textila Română", pînă la naţionalizare, ulterior lucrînd ca zilier, contabil, inspector de credite, vînzător la "Aprozar", şef al relaţiilor externe la Uniunea Compozitorilor, statistician la Institutul de Geriatrie. Probabil pe la sfîrşitulul anilor '50, a fost arestat şi închis la Aiud. E posibil ca motivul să fi fost nu prezenţa sa în guvernul antonescian, ci legăturile cu cercul "Rugului Aprins", el făcînd donaţii Mănăstirii Antim şi conferenţiind acolo în 1948-1949, cînd a şi încercat să-şi editeze albumul Xilografii, pe teme religioase.
În urma amnistierii de la începutul anilor '60, i se mai publică sporadic cronici, eseuri, comentarii, articole în "Viaţa românească", "Luceafărul", "Steaua" ş.a. Ar fi făcut demersuri pentru a tipări un volum, depunând chiar manuscrisul la o editură, şi fusese primit în Uniunea Scriitorilor din România. A murit la 16 septembrie 1984, în Bucureşti După 1989, în revistele "Jurnalul literar" şi în "Viaţa românească" i se tipăresc cîteva dintre conferinţele ţinute la Radio, precum şi poezii din ciclul Acatiste şi madrigale, datat 1941.

La mijlocul anilor '70 ai secolului trecut, doi istorici literari, Ovid S. Crohmălniceanu1 şi D. Micu2, operau, printre altele, o "revalorificare" remarcabilă - aceea a poeziei "ortodoxiste" a lui Paul Sterian. O calificăm ca atare, dat fiind că ea nu se definea în raport numai cu contextul epocii, cu ierarhia impusă de regimul la putere, ci şi cu unul mai larg, urcînd pînă în anii de dinaintea instalării lui în ţara noastră. Mai precis, şi în raport cu poziţia luată de G. Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent. Marele critic, precum se ştie, îl încadrase într-adevăr pe poetul respectiv la capitolul Ortodoxişti, dar prin chiar prima frază a paragrafului - "Evreu, Paul Sterian parodiază cu maliţiozitate ortodoxismul în versuri dadaiste şi nu fără talent... " - îl excludea din grup şi îi recunoştea o valoare relativ modestă3.
"Revalorificarea" despre care vorbim se întemeia pe cîteva analize mai detaliate, dar omitea (strategic, desigur) suficiente aspecte. (Întrucîtva la fel proceda un deceniu mai tîrziu, în lumea liberă, şi Virgil Ierunca, al cărui text, din păcate, nu a putut pătrunde la noi în acel moment4.) Oricum, în ce-l priveşte pe Paul Sterian, lucrurile păreau intrate pe un făgaş normal5, pe care ar fi trebuit să înainteze şi după evenimentele din 1989.
Nu s-a întîmplat însă deloc aşa. De atunci, lui Paul Sterian i-au acordat o atenţie deosebită doi cercetători. Cronologic, cel dintîi a făcut-o, probabil, Dan C. Mihăilescu, în articolul consacrat poetului în Dicţionarul scriitorilor români 6 (text redactat în chip vădit cu mult înainte de apariţia volumului şi neactualizat), apoi, Marin Diaconu, prin mai multe note şi articole, date la lumină între 1993 şi 20017.
Într-adevăr, Dan C. Mihăilescu susţine, la sfîrşitul paragrafului biografic (bazat pe informaţii bogate, procurate, credem, de la familia scriitorului), că "a acordat un spaţiu exagerat sinuoasei evoluţii biografice a lui S. [...] cu gîndul de a demonstra, implicit, importanţa covîrşitoare a tribulaţiilor existenţiale asupra creaţiei literare în cazul de faţă", "caz similar, de altfel, cu atîtea altele din cadrul generaţiei intelectuale interbelice, unde spiritul versatil şi diletantismul (fie şi în sensul superior acordat uneori termenului de către M. Eliade) au făcut multe victime" şi, în acord cu această perspectivă, recunoaşte poeziei lui Sterian o valoare mai curînd mediocră ("... amplele alcătuiri religioase fiind subminate de un "fond nelatin" covîrşitor prin virilitatea tonurilor, deservit însă de o retorică grandilocventă, plină de emfaze sterile, angoase contrafăcute şi aluviuni imagistice, a căror alambicată finalitate spiritualistă sufocă firescul emoţional...") şsubl. n.ţ.
Dimpotrivă, Marin Diaconu afirmă în 1993 că "Poet, prozator, eseist, economist şi sociolog, Paul Sterian face parte dintre puţinii noştri oameni de cultură care au ştiut să îmbine în chip armonios seriozitatea şi umorul, spiritul şi sufletul, raţiunea şi credinţa, occidentalismul şi orientalismul imanente firii românului" şsubl. n.ţ. Exegetul revine în 2001 precizînd chiar în incipitul articolului său că "Deschiderea către absolutul divin prin poezie creştin-ortodoxă a fost cea dintîi şi definitorie cale, care l-a orientat din prima tinereţe pînă la cei 80 de ani trecuţi, cînd tot meşterea ceva la un amplu poem", dar adaugă: "Deocamdată, istoricii literari, pe urmele lui G. Călinescu, îl aşază între poeţi ortodocşi ai revistei "Gîndirea". Deocamdată, întrucît Sterian este încă superficial cunoscut..."8 Se subînţelege că încadrarea respectivă e doar parţial corectă, ca şi judecata de valoare.
Cei doi exegeţi propun, prin urmare, două viziuni asupra personalităţii respective, implicit două judecăţi de valoare, ce diferă mult, dacă nu sînt chiar diametral opuse. Şi amîndoi se opun părerilor formulate de Ovid S. Crohmălniceanu, D. Micu şi Virgil Ierunca, apropiindu-se în anumite puncte de poziţia călinesciană, pe care n-o acceptă nici unul în totalitate. Extrem de derutantă, această divergenţă face necesar un studiu mai îndeaproape al cazului Paul Sterian, mai ales că informaţiile noi acumulate sînt suficient de multe9.
Pentru început, vom reveni şi noi la aserţiunea călinesciană din Istoria literaturii..., nu însă pentru a o respinge, precum predecesorii noştri, întrucît falsitatea ei este evidentă. Paul Sterian nu era evreu şi nimic din poezia lui de pînă atunci nu justifica încadrarea ei în compartimentul parodiei. (De prisos să mai spunem că nici un critic nu a mai semnalat nici cel mai mic indiciu în acest sens.) Nici "maliţiozitatea" nu-şi găsea acoperire în fapte.
Injustă, fraza este, pe de altă parte, dintre cele ce debuşează uşor în domeniul extra-literar, provocînd judecata morală. Iar în condiţiile legislaţiei rasiale în vigoare în 1941, putea şi a fost cît pe ce să aibă consecinţe foarte grave. Ea şi altele de aceeaşi factură au făcut ca în fişa alcătuită lui Paul Sterian de serviciul mobilizării din Ministerul Economiei Naţionale (la care lucra atunci) să se menţioneze "originea etnică evreiască", ceea ce, va mărturisi poetul, a putut fi anulat doar prin strădanii mari, "producînd actele oficiale şi documente istorice vechi de mai multe secole"10.
G. Călinescu se pronunţase însă şi cu un deceniu mai înainte asupra versurilor lui Paul Sterian, în cronica (din "Adevărul literar şi artistic") la placheta Pregătiri pentru călătoria din urmă. Acolo, se mărginise să pună sub semnul îndoielii ortodoxismul poetului, să exprime dificultatea de a crede, "oricît am vrea noi să despărţim sinceritatea artistică de cea psihologică, [...] în valoarea artistică a unor producţiuni mistice din care lipseşte adevărata edificare creştină", apreciase "fondul sincer contemplativ" drept "foarte puţin", dar admisese totuşi că "poetul a prins nota de elegie arhaică a sufletelor evlavioase înfricate de moarte şi jălalnice de viaţă", că "tot aşa de poetic simulată e voluptatea morţii creştine, de o mişcare litanică de mistic trecentist" şi că, iarăşi, "cîte o ingenuitate, cîte o notă de franciscanism aruncă graţii de-a lungul acestor pagini pline în genere de impertinenţe stil unu"11.
Sînt aici lucruri afirmate în polemică (tacită) cu unii confraţi (Perpessicius, Emil Gulian, de pildă), dar şi în acord (tot nedivulgat) cu alţii. Între cei din urmă, primul, în ordine cronologică, a fost, se pare, Alexandru Sahia. Oricum, el a pus problema în chipul cel mai direct şi lui îi va răspunde "acuzatul". De la poziţia acestuia deci se cuvine să înceapă discuţia.
Tînărul redactor al gazetei "Rampa" îşi începe articolul12 cu constatarea că există "oameni cari pentru a părea extraordinari depun toate eforturile". Un exemplu elocvent în acest sens ar fi fost Paul Sterian, care tipărise anterior o carte de versuri - Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist - ce "îl prezintă ca pe un poet lipsit de talent". Mărturisind că a crezut, la un moment dat, că autorul "se poate întîmpla să fie pătruns de ortodoxismul pe care îl împarte pe toate cărările, dar lipsa lui de talent l-a făcut să se exprime ciung", Sahia declară că nu a scris despre carte pentru "a nu izbi un om şlaţ care poate în adîncul sufletului lui se păstrează curăţenia adevărului". Între timp, însă, cel în cauză "publică într-o revistă modernistă un manifest ditirambic intitulat Poezia agresivă sau despre poemul reportaj13". După citarea mai multor pasaje, publicistul întreabă retoric: "d-le Paul Sterian, cum rămînem cu ortodoxia, cu acatistul făcut preacuvioasei Paraschiva cea nouă?" Răspunsul îl va da tot el: "Un singur lucru îţi rămîne de făcut. [...] reneagă-ţi calitatea de ortodox." În sensul acesta este şi constatarea finală cu valoare de concluzie: "şi iată cum, în fauna literelor româneşti, s-a petrecut o minune spirituală: Un ortodox a devenit futurist!"
Înainte de a vedea răspunsul poetului, e util desigur să examinăm afirmaţia făcută de Sahia, după care Paul Sterian "împarte ortodoxismul pe toate cărările". Mai exact, să vedem cînd a devenit cel în cauză ortodoxist şi care i-au fost faptele.
Într-un articolaş publicat la începutul lunii decembrie 1929, referitor la o reuniune a Asociaţiei Creştine a Studenţilor din Bucureşti14, proaspătul redactor al "Cuvîntului" rememora începuturile acesteia declarînd: "Noi ne-am angajat în mişcare cu liberă voie, fără ca o constrîngere obiectivă să fi lucrat asupra noastră. Am nemerit, mai curînd, ca orbii calea mîntuirii noastre. Nimic nu era care să ne angajeze prin vreo autoritate spirituală..."15
A mai fost, totuşi, ceva cu mult înainte, dacă dăm crezare mărturisirii dintr-un articol dat la iveală peste două săptămîni, un episod întîmplat pe la 14 ani. "A fost odată - relatează de astă dată Paul Sterian - un băiat de patrusprezece ani. Din rafturile bibliotecii părinteşti a smuls într-o bună zi din acel fericit an o carte. Conţinutul ei: doctrina materialismului. Autorul: Büchner. Adolescentul a luat-o în mînă cu multă curiozitate. A cîntărit-o: era groasă şi grea. A suflat praful de pe ea. A deschis cu sfială prima pagină. A citit două rînduri. A închis-o la loc şi a pornit razna pe stradă, spunînd cu voce tare, de se uitau trecătorii uimiţi: "Am să scriu eu o carte în care să dovedesc că Dumnezeu există"."16 Evenimentul nu e altceva decît "întîlnirea cu zeul", miraculoasă ("fiindcă acest adolescent nu s-a bucurat de o creştere creştină; părinţii erau prea ocupaţi ca să se ocupe de asemenea fleacuri altcîndva decît din Paşti în Crăciun", iar şcoala nici atît), dar şi cumva generală ("asemenea s-a întîlnit zeul [...] cu toţi cari au încercat o experienţă similară"). Neprovocat de nimic, gîndul - conchide autorul - era "mărturia pentru zeu şi venea de la zeu."
De pe această poziţie, Paul Sterian îşi spunea, mai departe, cuvîntul în polemica tocmai atunci deschisă între "mistici" şi "intelectualişti", mai exact, refuza să se angajeze "în cearta culturală", refuza "dialectica", "silogismele înşiruite ca nişte covrigi apetisanţi" şi "batalioanele de citate din cei mai iluştri cugetători ai secolului prezent". Refuz împotriva căruia însă a pledat cu tărie, printr-o "scrisoare deschisă", tot în paginile "Cuvîntului", nu un "intelectualist", ci un prieten şi un tovarăş de idei - Mircea Vulcănescu17.
Reţinînd, deocamdată, vechimea ortodoxismului lui Paul Sterian, se cuvine să adăugăm aici şi un cuvînt despre profunzimea lui. În Memoriile sale, Mircea Eliade mărturiseşte: "Abia stînd de vorbă cu Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian, am înţeles cît eram de ignorant în ce priveşte creştinismul răsăritean şi tradiţiile religioase româneşti..."18
Să fi avut loc aceste discuţii în intervalul dintre întoarcerea celor doi de la studii şi plecarea lui Eliade în India ori după revenirea acestuia în ţară? Cert este că Paul Sterian publica în noiembrie 1928 (aşadar, tocmai cînd prietenul pleca în marea sa călătorie) în paginile "Gîndirii" articolul O călătorie fantastică prin Siberia inimii. (O metodă strictă de exerciţiu mistic), în fond o foarte detaliată prezentare a lucrării Povestirile pelerinului rus19. Multă competenţă este, de asemenea, în articolele iscălite între 1923 şi 1928, în "Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini", apoi, în participarea sa la campania de combatere a deciziei sinodale în legătură cu data sărbătorii pascale, o serie de articole, cu care debutează, de altminteri, la "Cuvîntul"20. La fel, în cronicile plastice (de pildă, cele consacrate lui Brâncuşi şi lui Mac Constantinescu21), literare şi dramatice (îndeosebi în cele dedicate volumului Joc secund, al lui Ion Barbu, pieselor Cruciada copiilor, a lui Lucian Blaga, şi Fata ursului, a lui Vasile Voiculescu), în conferinţele rostite la Radio, religiosul, în genere, şi ortodoxia, în particular, sînt mult şi în chip original aprofundate.
Pe această linie se înscriu cu siguranţă şi versurile date la iveală de Paul Sterian. în "Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini Români" (Pîinea Ta cea spre Fiinţă, Căinţă), în "Gîndirea" (grupajul din iulie 1928 şi Predica pentru Vivi, din martie 1929), "misterul pascal" Emaus, tot din "Gîndirea", precum şi Al Sfintei Cuvioase Sf. Paraschiva cea Nouă Acatist 22.
Cu privire la placheta din urmă, să reţinem aprecierea pe care i-o dăduse Perpessicius (ce-i drept, un judecător îndeobşte generos cu autorul la care se opreşte, care, de data asta, în plus, îi este coleg de redacţie). "Dl Paul Sterian - observase criticul - reînvie în poemul său acatist, o prea venerabilă tradiţie a bisericii şi a literaturii religioase [...] reuşita d-sale şse vede şi într-un pasaj luat dintr-un icosţ împletit în imagini autohtonizate [...] poemul continuă în această adorare enumerantă [...] o susţinută revărsare de poezie devotă"23.
În acest context, o parte dintre afirmaţiile lui Sahia se vădesc pripite, injuste. Impulsiv, poetul va răspunde înmuindu-şi pana în cerneala pamfletului: el îşi minimalizează preopinentul, numindu-l "criticuş", "băieţaş", iar în încheiere afirmă că "domnişorul ne-a arătat că nu ştie nici ce e ortodoxie, nici futurism şi mai ales în ce constă sudoarea de sînge a lui Hristos în Getsemani". Ceea interesează, însă, este "catilinada" adresată propriului său duh, precum şi "apărarea". Aceasta este implicită într-una dintre întrebările retorice puse sieşi: "Va fi fiind adevărat că în forma canonului pe care după strălucitul exemplu al lui Sandu Tudor, cel ce, după atîtea veacuri de uitare, a reînnoit cîntarea ce se recită în picioare, "acatistul", ai încercat exaltarea extatică, după cum încerci să descoperi în banalul fapt divers, în metoda reportajului, atît de dispreţuită, metafizica faptului divers, aceeaşi exaltare a duhului, aceeaşi încontinuă mirare şi proslăvire a vieţii şi a cosmosului?" "Apărarea" e dezvoltată mai departe astfel: "Domnule Duh, să am iertare, dar dacă recunoşti unitatea metafizică a inspiraţiei noastre literare, nu înţeleg cum nu poţi vedea obiectiv, unitatea spiritului modern al poeziei aşa-zis futuriste cu tradiţia milenară a creştinismului. Ce altceva înseamnă paradoxul liniei simple, primitivismul unui suflet complicat, patriarhalismul şi liniştea unui suflet în vecinic război cu lumea, naturaleţea prăpastiei înfiorătoare, jocul şi candoarea unui suflet aspru, tensiunea tăcută, dar teribilă metafizică, halucinaţia obiectivă a duhului, apocalispul într-un cuvînt, extazul este caracteristica amînduror tendinţe, care nu sunt decît una şi aceeaşi, căutarea patetică a eului?"24
Credinţa aceasta, în unitatea ortodoxismului şi modernismului, i-a justificat, prin urmare, lui Paul Sterian manifestările din anii 1930-1933. Justeţea ei poate fi pusă la îndoială, nu însă şi "sinceritatea" ortodoxismului şi a modernismului practicate de poet acum.
În afară de manifestul pomenit, Poezia agresivă sau despre poemul reportaj, nelipsit din antologiile mişcării, mai stau sub semnul avangardismului "pretextul teatral" Hérode (tipărit în "Contimporanul"), poemul Reportaj assirian (din "Cuvîntul", 1932), fragmentele din Romanul tînărului Anadam, D-l Vam Ex-Înger, Fata Morgana. Li se poate alătura Prinţesa Dactilo, în care însă jocul cu tot ce e convenţie literară se mulează prea mult pe calapodul romanului poliţist de serie. De avangardism ţine întrucîtva, de asemenea, larga întrebuinţare a versului liber, precum şi violenţa erotismului şi senzualismul potenţat al unora dintre Poemele arabe. Hedonismul lor, patent, face greu acceptabilă motivaţia dată de autor, anume că versurile din O mie şi una de nopţi ar fi o ipostază a poeziei înseşi, dar şi un model de exprimare a credinţei religioase şi a patriotismului naţiei care le-a creat.
Un anume spirit modernist se află infuzat chiar Acatistului... - recurgerea la virtuţile poliritmiei (alternanţa dactilicului şi trohaicului), ale unei imagistici de o abundenţă extraordinară, şocînd deseori prin noutate sau prin autohtonizare. Mult mai substanţial este efortul de a fuziona tradiţionalismul şi modernismul în volumul Pregătiri pentru călătoria din urmă.

Năzuind să fie un îndreptar de edificare creştină, cartea e structurată (şi sugestia unei arhitecturi precise venea, poate, şi de la Baudelaire, considerat odată de autor drept "răscruce a veacului modern"25) pe o schemă ascensională, cu patru trepte: "pregătirile şi îndoielile", "ispitirile şi păcătuirile", "căirile şi rodirile", "canonirile şi fericirile". Experienţa este a eului liric, dar, totodată, una generică, în măsura în care cel dintîi îşi asumă şi însumează trăirile semenilor din epoci anterioare sau contemporani. Evlavia medievală este prinsă, de pildă, într-un discurs ce transpune în cuvinte un portret de ctitor valah, într-o predică franciscană adresată păsărilor ori în imaginarea "părerilor de rău" ale asinului ce l-a purtat pe Hristos, a "cîntării" Pămîntului sau a "glasului" Crucii pe care a fost răstignit Mîntuitorul. Alături stă pietatea împletită cu simţ gospodăresc a omului de rînd (sursa de inspiraţie fiind probabil "diata" lui Anton Pann), pentru ca, apoi, să vină la rînd sfîşierea modernă, alternînd îndoielile, negaţiile, "demistificările", anxietăţile şi freneticele elanuri26. Inegal în plan estetic, mizînd prea mult pe efectul contrastului, al paradoxalului, volumul cuprinde şi cîteva pasaje ce vexează bunul gust.
Şi ţelul duhovnicesc este doar în parte atins. Mai mult chiar, după analiza făcută de prietenul poetului, a cărui competenţă în materie era incontestabilă. Despre Pregătiri..., Mircea Vulcănescu a scris mai întîi în revista "Azi"27, apoi, mult mai detaliat, poate pentru vreun alt periodic, poate pentru volumul proiectat28. Studiul din urmă debutează cu precizarea că Paul Sterian face parte dintre oamenii care "nu pot fi cuprinşi în nici unul din cadrele formelor de viaţă existente [...] care îşi revarsă, în toate domeniile culturii unei vremi, conţinutul unei personalităţi luxuriante", oameni numiţi cînd "universali", cînd "diletanţi". Ultima desemnare ar fi greşită, căci un asemenea om, deci şi prietenul analizat, "e întreg în fiecare din creaţiile sale, întreg în greşelile, ca şi în scăpărările lui de geniu". Paul Sterian poate fi, deci, în acelaşi timp, om ce aspiră la viaţa duhovnicească, poet, economist şi sociolog, om de afaceri etc., fără să fie diletant, în sens propriu, în vreuna dintre ipostaze.
În fapt, însă, procedînd la analiza volumului, Mircea Vulcănescu sfîrşeşte prin a afirma existenţa între ipostaze a unor relaţii, a unor condiţionări sau ajustări reciproce. Autorul Pregătirilor... se manifestă ca poet religios, cartea năzuind să fie "un itinerar spiritual", o călăuză întru edificarea creştină, dar comite greşeli "duhovniceşti", "ajungînd să mărturisească, iudaic, mîntuirea prin nădejde", cedînd "ispitei creaturalului", "luînd în deşert numele Domnului" etc. Aşa se explică şi "măsluirea" experienţei spirituale trăite, "organizarea" ei în funcţie de criterii estetice sau, pur şi simplu, de succesul imediat (de modă).
În Concluzii, Mircea Vulcănescu sintetizează: "Paul Sterian a avut odată dar şi a cedat "ispitei literare", pîngărind "darul", simulînd meşteşugul şi substituindu-se creatural, pe sine, viziunii pentru care era pus să mărturisească"; el "aduce totuşi istoriei spirituale a generaţiei din care face parte o dovadă [...] anume că aceasta a trăit, la un moment dat, o experienţă duhovnicească autentică".
Aici, însă, ar mai trebui adăugat - credem - avertismentul dat încă în "capitolul" II (Funcţiunea biologică a poeziei): "În lume aparţii unei singure familii. În lumea spirituală, de asemenea, nu poţi fi, mai ales cînd eşti întreg, în două tabere. Chiar dacă, om fiind, "nimic din cele omeneşti nu-ţi este străin", creaţia, în măsura în care se încheagă unitară, te trădează."
În acest avertisment, Mircea Vulcănescu se întîlneşte negreşit cu Alexandru Sahia şi cu G. Călinescu, de care îl desparte preţuirea "dovezii" menţionate, existente în Pregătiri... şi poate că tocmai reiterarea acestui avertisment l-a făcut pe Paul Sterian să conştientizeze imposibilitatea apartenenţei sale concomitent la două "familii". El nu "şi-a renegat ortodoxia", cum l-a sfătuit gazetarul "Rampei", ci pornirile avangardiste. Şi acest lucru îl vom pune în lumină în partea a doua a prezentului studiu.

____________
1 Ovid S. Crohmălniceanu, Istoria literaturii române dintre cele două războaie mondiale, vol. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1974, p. 322-327.
2 D. Micu, Gîndirea şi gîndirismul, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, p. 646-653.
3 Bucureşti, Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, p. 800 (ed. 1982, p. 884).
4 Un estet ortodox: Paul Sterian, în vol. Subiect şi predicat, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993, p. 83-88.
5 Chiar în condiţiile în care poetul fusese "revalorificat" întrucîtva şi în ipostaza sa de avangardist, un text fiindu-i inclus în Avangarda literară românească (antologie de Marin Mincu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983, p. 601-602).
6 Dicţionarul scriitorilor români, vol. şIVţ, R-Z, Bucureşti, Ed. Albatros, 2002, 383-384.
7 Marin Diaconu, Fişă pentru un profil spiritual: Paul Sterian, "Jurnalul literar", anul IV, 1993, nr. 23-26; Marin Diaconu, Paul Sterian - o personalitate plurivalentă, "Jurnalul literar", anul IV, 1993, nr. 45-48; Marin Diaconu, Paul Sterian - publicist, "Viaţa Românească", nr. 7-8, iulie-august 2001. De asemenea, în notele incluse la ediţia Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, II. Chipuri spirituale, Bucureşti, Ed. Minerva, 1996, 135-157, 271-276.
8 Vezi nota 6.
9 Vezi biografia scriitorului de la începutul articolului.
10 Doctorul Eraclie Sterian (vezi nota 9). G. Călinescu, probabil, n-a luat în calcul posibilele consecinţe ale "denunţului" său, fiind întrucîtva orbit de un puternic resentiment, ale cărui rădăcini urcau mult în timp, pînă la cursivul intitulat Fals articol de critică ("Cuvîntul", anul VIII, nr. 2648, din 5 septembrie 1932, p. 3), în care Paul Sterian, nemulţumit de o cronică a criticului, vindicativ, luase în derîdere proza acestuia. De pildă, se spunea acolo: "L-am prins. Asupra faptului. Domnul Critic, chiar dumnealui, în flagrant delict. Mai mult; incest. D. Georgică Călinescu a violat. Biată muză, tristă muză, fiică a lui Clio... Domnul de Sainte-Beuve era un om de onoare. După încercări neizbutite în literatură, omul de fin gust a lăsat finele compoziţii pentru lupa zelosului critic. Domnul de Sainte-Beuve era un gentilom. Călinescu nu."
11 În G. Călinescu, Cronici şi recenzii literare, Bucureşti, Ed. Minerva, 1992, vol. II, p. 34; textul apăruse în magazinul citat la 5 iunie 1932.
12 Alexandru Sahia, Ortodox şi futurist, în "Rampa", anul XVI, nr. 3985, p. 1-2; reprodus în volumul Scrieri, ed., pref., tabel cronologic şi bibliografie de Valentina Marin Curticeanu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 230-234.
13 În "unu", anul IV, nr. 35, mai 1931.
14 Iniţial (vezi nota 9), Asociaţia Studenţilor Creştini din România.
15 Un eveniment în subsolul Universităţii, în "Cuvîntul", anul VI, nr. 1661, din 4 decembrie 1929, p. 1.
16 Întîlnirea cu zeul, în "Cuvîntul", anul VI, nr. 1675, din 18 decembrie 1929, p. 2.
17 Vezi Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 140-142.
18 Mircea Eliade, Memorii (1907 - 1960), ed. şi pref. de Mircea Handoca, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991, p. 145.
19 Articolul constituie un prilej pentru Tudor Arghezi să dea curs causticei sale verve antimistice şi antigîndiriste. Vezi Treptele imbecilităţii, în Scrieri, vol. XXV, Bucureşti, Ed. Minerva, p. 229-230.
20 Inclusiv cu un interviu luat unei somităţi în materie, prof. Florovski, de la Academia Rusă de Teologie Ortodoxă din Paris, în "Cuvîntul", anul V, nr. 1441, din 24 aprilie 1929.
21 La duhul apelor adînci (Brâncuşi), Un prieten al omului (Mac Constantinescu), în "Gîndirea", anul IX, nr. 6-7, iunie-iulie 1929.
22 Sandu Tudor publicase în "Gîndirea" (1927) Acatistul Sfîntului Dimitrie cel Nou Bessarabov, pe care îl va tipări în volum tîrziu, în 1940.
23 Perpessicius, Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist, în "Cuvîntul", anul VII, nr. 2179, din 18 mai 1931, reprodus în Menţiuni critice, vol IV, Bucureşti, Fundaţia Regele Carol II, 1938, p. 89-91.
24 Contra domo, în "Cuvîntul", anul VIII, nr. 2176, din 14 mai 1931, p. 1.
25 In solitudine chordis, în "Cuvîntul", anul VIII, nr. 2275, din 21 august 1931.
26 Precum în deseori citatele: "da! dumnezeu vreau/ dumnezeu, dumnezeu/ dumnezeu senzaţie tare/ dumnezeu dinamită/ dumnezeu ghilotină/ dumnezeu fără hotare" sau "mă-mbăt mereu/ cu vin ameţitor şi greu/ mă-mbăt cu dumnezeu!// dumnezeu cîrciumar/ dumnezeu vin/ dumnezeu tovarăş la băut."
27 Triptic de cărţi şi de semne, în "Azi", anul I, nr. 3-4, mai-iunie 1932, p. 336-340; reprodus în Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei. II. Chipuri spirituale, ediţie Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996, p. 135-137.
28 Poezia lui Paul Sterian. Gînduri despre "Pregătiri pentru călătoria din urmă", în volumul citat mai sus, p. 143-157.