Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
„Cazul” Mircea Cărtărescu de Adrian Alui Gheorghe

Mircea Cărtărescu este un scriitor român. Poet, prozator, eseist, publicist. S-a născut în Bucureşti, a fost între membrii importanţ i ai „Cenaclului de luni”, reprezentant (de seamă, dacă îmi este permis să spun!) al „generaţiei 80” din literatura română. E prezent în manualele şcolare cu cîteva texte, şcolarii „de la vîrsta liceului” îşi încearcă astfel dinţii în tăria literaturii române actuale.
Depinde de calitatea profesorilor dacă această literatură prinde la minţile necoapte, sau va fi privită ca pe o trăsnaie, o ciudăţenie, un lucru exotic peste care trec oarecum deranjaţi (plictisiţi), ca să se întoarcă la ce ştiu ei mai bine. Eventual să se mai şi amuze de ce l-a dus mintea pe autor...! Dar nu despre asta vreau să vorbim, ci despre faptul că scriitorul Mircea Cărtărescu a ajuns pe lista lungă/ scurtă a propunerilor pentru cîştigarea Premiului Nobel pentru literatură. Să fie aceasta o bilă albă pentru literatura română actuală? Sau pentru Mircea Cărtărescu? S-ar părea că nu. Dimpotrivă....!
În zilele în care Fundaţia Alfred Nobel şi juriul aferent discutau candidaturile pentru prestigiosul premiu, iar numele lui Mircea Cărtărescu a fost anunţat între cele posibil cîştigătoare, nu mai contează la ce poziţie în estimări, în ţară a început un freamăt. S-a plecat de la întrebarea „cine e acest Cărtărescu” şi cum de a ajuns aşa de departe? Prin ce „învîrteli”? Cine îl susţine? Imediat a fost descoperit faptul că Institutul Cultural Român i-a finanţat (parţial) cîteva traduceri în limbi de circulaţie europeană, traduceri care l-au adus, firesc, în postura de a fi pe „lista Nobel”.
Tot felul de „şoumeni”, ziarişti, băgători de seamă, figuri jalnice care se perindă pe la televiziuni, precum nişte „călugări trăistari”, dintre cei care trăiesc din mila publică, au început să-şi dea cu părerea. Cu una, două zile înainte de a se pronunţa „juriul Nobel”, Mircea Cărtărescu era „un caz” de cum se cheltuie „bănişorii noştri” pentru traduceri, în loc să facem încă vreo zece, douăzeci de centimetri (!) de autostradă, echivalentul bugetului anual alocat promovării culturii româneşti în afară....! Oameni care se întîlnesc cu cartea doar dacă se adăpostesc de ploaie într-o librărie, se dădeau experţi în cultură, în „politici culturale externe”, îl urau la comandă pe Mircea Cărtărescu, în conformitate cu „comanda” postului de televiziune, a moderatorului. Cît de jos poate să decadă o naţie, un individ, ca să judece murdar un artist în chiar momentul în care acesta îl reprezintă la nivel planetar? Cît de netrebnici pot fi nişte indivizi-redactori de televiziune ca să îşi dea cu părerea despre calitatea literaturii unui autor român, în unul din momentele faste ale acesteia?
M-am uitat la acele emisiuni cu sentimentul că turpitudinea a atins limita maximă. Dacă participanţii la acele discuţii publice de la televiziuni (dar şi din presa scrisă, plus comentariile de pe internet, anonime) l-ar fi urît sincer pe Mircea Cărtărescu şi i-ar fi dispreţuit literatura, poate că ar fi fost un tip de atitudine, bazat pe o cunoaştere atît a autorului, cît şi a operei. Dar era limpede că acei indivizi care „îl discutau” habar nu aveau despre ce vorbeau, ei ar fi putut la fel de bine să discute (pălăvrăgească) despre „moda la cercopiteci” sau despre nunta (spectaculoasă, uau!) vreunei beizadele de politician petrecută în subsolul Casei Poporului.
E un caz simptomatic pentru mentalitatea românească. Ţara în care plagiatele sînt considerate nişte „mofturi” oarecare, necondamnabile, e o ţară în care mediocritatea şi prostia au ocupat faţa şi interfaţa. La singura vizită la Neamţ a cuplului Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, din anul 1993, ca invitaţi ai mei, un jurnalist de la un ziar central, care se tot învîrtea pe lîngă noi, a extras în cele cîteva zile de urmărire o singură ştire bombă cu care a împodobit prima pagină a imundei sale publicaţii: cazată la o mănăstire de maici din Neamţ, Monica Lovinescu şi-a permis să fumeze pe ceardacul cămăruţei din incinta mănăstirii...! Atîta a înţeles infantilul jurnalist din cele cîteva zile în care cei doi mari intelectuali români „recucereau spaţiul memoriei”. Şi acum: atîta au înţeles acei redactori (alfabetizaţi? români? întregi la cap) din prezenţa pe „o listă Nobel” a unui scriitor român, că acesta a beneficiat de fonduri publice pentru traducerea operei în limbi străine. De ce nu am trimis cu acele fonduri nişte parlamentari români să prospecteze calitatea nisipului de la Monte Carlo? Sau alţii să se convingă, în Laponia, că Moş Crăciun există...! Dar cum să deschizi calea spre Europa unei culturi mici, dacă nu aloci nişte bani? Cultura e un ambasador, alături de sport, poate cel mai eficient, ca să te faci cunoscut în lume. În sport nu se alocă bani? Participarea la competiţii europene, mondiale, zonale, regionale nu se face cu aport de bani? De ce nu s-ar investi şi în cultură?
Şi apoi, literatura, arta nu se judecă „democratic”. Adică orice neavenit îşi dă cu părerea, cu presupusul despre calitatea unei opere, în funcţie de cine ştie ce comenzi primeşte, în funcţie de capacitatea insului de a înţelege. Doar în comunism „omul muncii” era chemat să judece opera scriitorului, a pictorului, a muzicianului în funcţie de încărcătura ideologică. Au fost cazuri în care muncitorii înfierau cu mînie proletară cărţi, opere, autori. Îmi vin în minte acum execuţiile publice, în medii muncitoreşti, uzine şi şantiere, a romanului Bunavestire, a lui Nicolae Breban sau Viaţa pe un peron a lui Octavian Paler. Cine sînt activiştii şi securiştii de atunci, cei care înscenau acele adunări? Sînt mari capitalişti români de azi, patroni de trusturi de presă, milionari în euro, politicieni care fac jocuri în societate şi în economie, cei care „comandă şi plătesc” comportamentul unor mercenari de presă care nu s-au întîlnit nici măcar întîmplător cu bunul simţ şi cu ruşinea în viaţa şi în evoluţia lor.
Nu contează cît de mare e Mircea Cărtărescu, cît e de citibil, cît e de „nemuritor”. Va da seama, peste o vreme, opera lui. Eu, personal, îl prefer pe poetul Mircea Cărtărescu, în detrimentul prozatorului. Poate că e genial în ambele genuri, poate că nu e în niciunul. Dar cine decide acest lucru? Timpul, piaţa de carte, critica literară, istoria literară. Deocamdată este validat de cititori din vreo douăzeci de ţări, acolo unde i s-au tradus cărţile. Din păcate prejudecăţile care însoţesc destinul actual al României se reflectă şi în slaba receptare culturală, economică, socială. Promovarea culturii, cu program, ar fi semnul că România e capabilă şi de civilizaţie, nu numai de incoerenţe de adaptare la societatea europeană a secolului XXI.
Nu sînt din cercul de amici ai lui Mircea Cărtărescu, nici al fostului „Cenaclul de luni”, de asta îmi este străină orice idee de partizanat. Pe Mircea Cărtărescu l-am întîlnit doar de cîteva ori în viaţa asta şi am schimbat ceva amabilităţi. I-am amendat şi eu, în spiritul polemicii, de cîteva ori, în articole sau în interviuri, unele abordări sau poziţionări, în relaţie cu literatura română actuală. Habar nu am, nici acum, cine avea dreptate. Dar îmi este limpede că o literatură se prezintă în faţa lumii nu prin deziderate şi declaraţii de bună intenţie, ci prin autori şi cărţi. Cărtărescu poate fi unul dintre autori, cărţile lui au atras atenţia unor traducători, a unor cititori. Mai pot fi propuşi şi alţii scriitori români „la export”, din păcate nu sînt prea mulţi. Şi în loc să milităm ca lîngă Mircea Cărtărescu, în atenţie europeană, să apară şi alte nume şi opere, preocuparea noastră pare să fie aceea de a-l scoate din atenţie şi pe acesta.
M-aş fi aşteptat ca o mulţime de confraţi de-ai lui Mircea Cărtărescu să ia atitudine împotriva canibalismului cultural exercitat de mass-media românească, în momentul în care numele acestuia era pe o onorantă „listă Nobel”. Reacţiile au fost, din păcate, palide, inconsistente. În istoria noastră mistificările şi tendinţa de a coborî de pe soclu valorile sînt vechi. Mihai Eminescu a fost judecat pentru nişte nenorocite de scaune care ar fi lipsit din biblioteca pe care o administra, scaune pe care, se zice, că fiind o iarnă grea poetul lear fi pus pe foc. Cel care a stîrnit scandalul era un confrate frustrat. După un proces mediatizat, totul s-a dovedit o intoxicare făcută de inamici. Caragiale, după ce un oarecare Caion l-a acuzat de plagiat, fără nici o umbră de dreptate, supunîndu-l oprobiului opiniei publice, a plecat dezgustat din ţară.
Ce s-ar fi întîmplat dacă, prin vot şi prin hazard, Mircea Cărtărescu ar fi luat, totuşi, Premiul Nobel? Poate că ar fi fost linşat...! Spuneam altă dată, răspunzînd isteriei iscate în jurul adjudecării unui Premiu Nobel, că noi nu am lua acest rîvnit premiu pentru literatură nici dacă juriul ar fi format numai din români. Atitudinea în faţa candidaturii lui Mircea Cărtărescu, din acest an, pare să-mi dea dreptate.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara