Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Caut luna pe cerul de la Bogota de Marina Constantinescu


Există o clipă în jurul căreia se va ordona o poveste. O capsulă de mătase din care fluturele îşi desface aripile şi zboară. Centrul lumii teatrului este spaţiul în care facerea se frămîntă, îşi caută formele, sensurile, chipurile, tărîmul acela al începutului, al necunoscutului, al îndoielilor şi fricilor absolute, ancestrale, tărîmul albului virgin.

Ca şi laboratorul unui alchimist. Cauţi elixirul tinereţii în teatru. Miracolul. Intervalul repetiţiilor pentru o punere în scenă ţine şi de o natură misterioasă a felului în care cîţiva oameni hotărăsc să convieţuiască o vreme. Să locuiască spiritual împreună. Perioada repetiţiilor este, pentru fiecare artist, pentru fiecare creator, una de rupere de ce îi este obişnuit sau la îndemînă. Este o îndepărtare temporară de tine ca apoi, la sfîrşit, să te regăseşti, redescoperindu-te. Pe tine şi pe cei din jur. Este o experienţă majoră. Este un fel de suspendare temporară de tot ce ţine de diurn, de cotidian, de rutină, de arderi, de toleranţă, de reacţia la nou. Sau aşa ar trebui să fie. Este ca şi cum ai locui o vreme pe o insulă. Magică. Repetiţia în teatru nu este doar mecanismul reluării unor replici, unor intrări, ieşiri, unor gesturi, mişcări. Este taina drumului de a ajunge acolo. Este chiar taina felului în care ritmul tău interior trebuie să se armonizeze cu al celuilalt, trupul tău trebuie să-l caute şi să-l recunoască pe celălalt, simţurile, mirosurile, mintea trebuie să fie treze, suple, neobosite, deschise pentru întîlnire şi abandon. Întîlnire extraordinară pe care un maestru o provoacă şi pe care încearcă să o orchestreze, făcînd din fiecare instrumentist cîte un solist. Un protagonist.
Am înţeles adevărul acesta cînd am acceptat că întîlnirea cu Silviu Purcărete este, în ceea ce mă priveşte, una semnificativă. Am înţeles adevărul despre teatru şi iraţionalul său, desluşindu-mă, în acelaşi timp, şi pe mine însămi, cînd am acceptat că Silviu Purcărete este, pentru o vreme, călăuza mea.

Sînt la Bogota, la Festivalul de teatru. Mi se pare că mai am puţin şi cad de pe pămînt, atît de departe mă simt de tot ce îmi este aproape, de cultura europeană, de cei dragi. E noapte bine, iar la Bucureşti ziua a început de mult. Nu pot să dorm. Am văzut Aşteptîndu-l pe Godot, spectacol atipic, aş spune, al lui Silviu Purcărete, pus în scenă, de ceva vreme, la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Ca un dar pentru actorii Virgil Flonda şi Constantin Chiriac. Ca un manifest pentru ideea de prietenie. Virgil nu mai este… mi s-a părut minunat cînd Chiriac a insistat ca Purcărete să facă înlocuirea şi spectacolul să meargă mai departe, cu Virgil Flonda topit în simţuri, în cuvînt. Nu am avut puterea, însă, pînă în această seară, să mă întîlnesc, emoţional, cu noua variantă. A fost să se întîmple peste mări şi peste ţări. Constantin Chiriac- Estragon, Marian Râlea-Vladimir. Gogo şi Didi ţin cu sufletul la gură un public extrem de cultivat. Se reacţionează formidabil la nuanţe, la relaţia dintre cuvînt şi sensul unui gest, al unei tăceri. Fantastic! Mă întorc discret, din cînd în cînd, şi mă uit la spectatori. Ştiu unde au venit, cunosc textul bine, sînt eleganţi şi foarte deschişi. De multe ori nu mai urmăresc supratitrarea. Doar pe Gogo şi pe Didi. Ca şi cum doar ei mai sînt pe lumea asta. Şi neliniştile lor, şi naivitatea lor. Extraordinar ce rol face Marian Râlea… sînt aceleaşi gînduri şi indicaţii regizorale, dar este alt spectacol. Pe alte registre, poate mai raţionale, mai filosofice, cu o emoţie puternică, dar nu sentimental ca celălalt. Şi în alt spaţiu, mult mai mic aici, la Bogota, la Casa del teatro nacional. Mi se pare că se creează o intimitate specială, mai aproape de spiritul acestui spectacol. Este cel mai solicitat şi mai bine vîndut din Festival. Şi asta nu doar pentru că sala are puţine locuri, ci, pur şi simplu, pentru că a stîrnit vîlvă. În două zile la rînd, din cauza suprasolicitării cererilor de bilete, actorii au acceptat să joace cîte două reprezentaţii, una după cealaltă, cu o mică pauză între ele, pe gratis. Un gest superb, o nebunie totală a întregii trupe, a lui Cristian Stanca (Pozzo), a lui Pali Vecsei (Lucky), a tehnicienilor, maşiniştilor, muzicienilor, a tuturor! Îi privesc pe cei doi protagonişti. Sînt desprinşi de ei înşişi, de limitele fizice sau psihice, de oboseală, de tot ce îi solicită. Sînt Gogo şi Didi. Constantin Chiriac şi Marian Râlea. Performanţă pură.

Îmi amintesc o zi de duminică pustie de la începutul anilor nouăzeci, cînd mi-am dat rendezvous cu Silviu Purcărete în faţa Teatrului Mic. Urma să-i iau un interviu. Mi s-a părut că ieşirea lui lentă din maşină, o dacie autohtonă, va dura un veac de singurătate pentru mine. Un veac în care mă voi dezintegra aşteptînd să-l cunosc, să trec, cumva, dincolo de ce se vede, de ce este un spectacol al lui, de ce înţeleg şi de ce îmi scapă. Un veac în care eu-l meu îşi simţea aripile cum se desfac şi se pregătesc pentru zbor. Îmi venea să fug şi îmi venea să stau. Tatonarea reciprocă a fost, cîteva minute mai tîrziu, ca în Baal, filmul lui Passolini. Habar n-aveam că vom intra pe ring, că paşii vor merge, cîndva, împreună, pe un drum fabulos pentru mine. Tatonarea avea ceva şi din ritmul unui alt început. Acela al democraţiei, al iniţierii într-un limbaj complet nou, un limbaj pe care urma să-l exersăm, învăţînd drumul de la întuneric spre lumină: limbajul libertăţii. Cortina de fier nu mai exista. Aşa cum n-am mai întîlnit cortina de teatru, pe urmă, în nici unul dintre spectacolele lui Purcărete. Doar în Godot. Drumul către miracolul actului teatral este întotdeauna invers, este acela dinspre lumină spre întuneric. Un întuneric tainic al aventurii, al căutării, al libertăţii absolute în care mintea, cunoscînd lumina, se joacă cu umbrele fanteziei. Am înţeles, mai tîrziu, că fiecare moment de început de lucru la un spectacol de-al lui se derulează, păstrînd proporţiile, ca întîlnirea noastră. Aceea dintr-o zi sfîntă de duminică de pe o stradă goală, pe care am regăsit-o, la sfîrşit, populată cu ficţiunile noastre.
Mi s-a părut un vis, mai tîrziu cînd, coborînd pe peronul gării din Craiova, am dat nas în nas cu el. Purcărete îl aştepta emoţionat pe Ştefan Iordache. Fuma neliniştit şi se plimba în sus şi-n jos. Mi-am reglat paşii în cadenţa lui. S-a alăturat Ştefan Ioradche. Cu tot firescul din lume. M-au invitat a doua zi la teatru. Începeau repetiţiile pentru Titus Andronicus. Am stat ore bune. Am ascultat povestea lui Purcărete despre povestea lui Shakespeare, despre fiecare personaj, despre cum relaţiile lor trebuie sau nu dezvăluite pînă la capăt, despre miile de feluri de violenţă şi de cinism, de grotesc şi abominabil. Stăteam toţi cu gurile căscate. Cuvintele se dilatau, ritmul, gestul, corpul. Sau, dimpotrivă, se comprimau. Intrau la apă, păreau gnomul cu toba de tinichea ascuns pe sub fustele întîmplărilor. De cîte ori cum mă înghite gura imensă şi hulpavă a devoratorului Titus, simt cum devin prizoniera unui gigant talent, Ştefan Iordache, şi cum mă scufund, iarăşi şi iarăşi, în oceanul minţii lui Purcărete. Titus Andronicus a fost oglinda fermecată prin care am intrat, ca Alice, în lumea minunilor, în lumea de dincolo, în lumea facerii creaţiei lui Purcărete.
Jocul acesta este făcut de regizor plecînd, mereu şi mereu, de la cuvînt. Cultul lui pentru cuvînt are în spate respectul pentru începutul lumii. Pentru straturile civilizaţiei, pentru transformările limbii, pentru fenomenul acesta viu, dinamic, în mişcare. Cuvîntul populează mintea lui Purcărete cu imagini. Cuvîntul îi pune accentele pe ce simte că este important pentru el într-un text, cuvîntul însufleţeşte iraţionalul, bîntuirea halucinaţiilor. Tot ce face Silviu Purcărete pleacă de la cuvînt şi de la căderea lui în interiorul lumilor pe care regizorul le poartă. În obsesii, în bucurii, în tristeţi imense. Şi totul se întoarce la cuvînt, la sensuri la care nu te-ai fi gîndit, îmbogăţindu-ţi universul. Cuvîntul este acela care pune la cale exerciţiile lui care preced, ca un prolog magic, orice act de creaţie. Ca în iubire, jocul acesta dezinhibă, descătuşează, eliberează, surprinde. Cele trei luni pe care le-am stat la Craiova în anul 1994 pentru repetiţiile la Danaidele m-au transformat nu doar într-un martor la istoria unui spectacol, ci într-un fel de Vineri care învaţă să anuleze prezentul, rutina, cotidianul, cunoscutul şi să înveţe să privească. Inocent. Povestea celor cincezeci de danaide şi cincizeci de egipteni. O energie fantastică trepida la fiecare repetiţie şi venea, peste noi, în sală. Un tip de senzualitate şi de erotism plutea mereu în aer. Tensiunea confruntărilor conţinea tensiunea corpurilor unor tineri, a limbajului pe care îl inventau, împreună cu regizorul şi fiecare în parte, ca să vorbească, astăzi, despre cutume, despre iubirea interzisă, despre dorinţă, despre răzbunare şi revoltă, despre democraţie şi război, despre ei înşişi, la urma urmelor, care învăţau să-şi abandoneze identitatea, să se raporteze la celălalt, la ceilalţi. Uniformizîndu-i, punîndu-i să poarte aceleaşi costume multiplicate parcă la infinit, obligîndu-i pe băieţi să se radă în cap, iar pe fete să se învăluie în veşminte în care trupul nu există, regizorul încerca, de fapt, cel mai dificil exerciţiu. Încerca să descopere, cot la cot cu ei, drumul către individ, către fiinţa particulară, către energia ei singulară, către miracolul unicităţii, pierdut, aparent, într-o imagine ce se repetă. Iarăşi şi iarăşi. Fiecare, dar absolut fiecare trebuia să-şi descopere fiinţa şi să înveţe să şi-o pună în valoare dincolo de costum, de o tradiţie sau alta. Faptul că păreau identici şi trebuiau să se lepede de uniformă şi să-şi poarte pe scenă identitatea, particularităţile, ceea ce-i deosebeşte, mi s-a părut pariul spectacolului. Purcărete este unul dintre cei mai mari povestitori. Povestea are secrete, are şoapte, are ipostaze pentru fiecare personaj. Am tras cu urechea odată cum îl descria regizorul pe Danaos actriţei ce îl interpreta, Coca Bloos. Era ca o călătorie prin basme, cu obstacole, cu vrăjitoare care ridică munţi şi revarsă ape, cu focul care mistuie şi cu acest bătrîn androgin, nici femeie, nici bărbat, care vine de nicăieri şi de pretutindeni. Care apare, ca într-un hocus-pocus, dintr-o valiză, ca dintr-o cutie ce-şi revarsă magia poveştii pe scenă. Cînd Danaos desface capacul, păcatul, vraja, iubirea şi moartea păşesc pe scenă odată cu el. Purcărete este bîntuit de ce aude el în text, de muzicalitatea care îi vibrează în auz şi în simţuri, de un dramatism pe care anumite accente îl dau unor anumite cuvinte. Este un devorator. Se încarcă de tot ce este în jur, banalul se dă de trei ori peste cap şi străluceşte în sensuri incredibile, imaginile îl urmăresc cu tot ce au ele rudimentar sau, dimpotrivă, extrem de sofisticat. Silviu Purcărete are o voluptate în a se lăsa chemat de părţile fierbinţi ale unui text, de multe ori ocolite de alţii. Cercetează, pur şi simplu, acele pasaje excitante, virgine, misterioase în care se găseşte cheia unei interpretări neaşteptate. Cheia universului unui spectacol, spune Purcărete, stă în forţa cu care cuvîntul ţi se dăruieşte. El naşte imaginile din text şi din tine însuţi.

L-am urmărit, la Limoges, cum îşi pregătea scenariul pentru un spectacol de o profundă provocare spirituală:de Sade. Avea variante şi variante strînse în ani, traduceri consacrate şi versiuni personale, fişe, notiţe, materiale care construiau un spectacol în sine. Un spectacol al minţii. Un spectacol al culturii autentice. Am stat la Sibiu la cîteva repetiţii la Cumnata lui Pantagruel. Minţile mi-au fost luate de nebunia debordantă dintr-o sumă de vise din cea mai fantastică pledoarie pentru forţa cuvîntului, în absenţa rostirii lui pe scenă. Delirul verbal al lui Rabelais se reface din delirul fiecărei poveşti, din fiecare scenă, din ritmurile îndrăcite ale mişcărilor, din sonorităţi ce vin din foşnetul unor paşi, al sutelor de furculiţe prăvălite din cer, din mugetul unui buhai imens, din respiraţiile din somn, din frămîntatul pîinii. Aşa s-a născut acest spectacol. Ca un aluat în care se pun ingredientele cunoscute şi, după dospit, fără să priceapă nimeni ce şi cum, iese cel mai simplu şi, în acelaşi timp, cel mai elaborat lucru: pîinea noastră cea de toate zilele. Cuvintele au dirijat un balet, un zbor, o pîine uriaşă cît universul lui Rabelais şi Purcărete la un loc.
Experienţele lui depăşesc cetatea. Oraşul ştie, pe-nserat, să primească visul lui Purcărete. Aşa mi s-a părut timpul petrecut de mine tot la Sibiu, de data asta la Aşteptîndu-l pe Godot. Ca un miracol al şoaptelor. Ca un miracol care defineşte prietenia concret, dureros de concret. Mă uitam cu coada ochiului cum îi priveşte el pe Virgil Flonda şi pe Constantin Chiriac. Cum se transferă anii şi amintirile în masivitatea unuia sau în pălăria jerpelită a celuilalt, a uscatului. Cum detaliul susţine toată pledoaria unei uriaşe lecţii de actorie şi de viaţă. Cum apasă experienţele comune, şi fidelităţile, şi trădările pe ochi, pe cuvînt, pe ghete, pe jobene, pe rîs, pe plîns. Cum Beckett tace împreună cu Purcărete, cu Chiriac, cu Flonda, cu mine. Cum pianul cîntă tristeţea absurdului sau, dimpotrivă, pune pe clape cea mai reală dintre ficţiuni, aceea a cuplului. De orice fel. Purcărete vorbea despre prelungirea şi topirea unuia în celălalt. Despre dispariţia graniţelor, despre alungarea limitelor, despre ce mai poate fi, încă, necunoscut, în tot ceea ce ţi se pare atît de cunoscut. În acele foarte puţine repetiţii la care am stat mi-am permis să rătăcesc prin melancolii care aduc la suprafaţă exerciţiul meu de admiraţie. De uluială continuă faţă de curiozitatea neostenită pe care Silviu Purcărete o are faţă de lume, de artişti, de muzică, de fanta de lumină pe care Luna o proiectează, uneori, pe pămînt. Atracţie magică. Am plecat într-o noapte, amîndoi, după ultima repetiţie la Godot, mergînd pe dîra de lumină. Eu aveam un baston în mînă şi Laudate a lui Mozart în cap. Mă ajutau, fiecare altfel, să ţin pasul cu El. Eram singuri în mijlocul oraşului. În mijlocul universului. În centrul visului. Două siluete pe drumul Lunii, păşind uşor, ca să nu tulbure liniştea oraşului. Ca Gogo şi Didi. Caut Luna pe cerul de la Bogota. E altfel. Cerul e mai aproape şi Luna mai singură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara