Numărul curent: 29

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
"Causeries du lundi" de Geo Şerban


- episod uitat cu Henriette Yvonne Stahl -

Văzută de Cella Delavrancea

...Capul ei, fin tăiat peste umeri largi, este strâns deşirat, ca de leoaică. Vorbeşte încet, parcă-şi priveşte gândul înainte să-l suprime şi se duce departe, în adâncul sufletului ei, unde vibrează forţa îngăduitoare a simpatiei...
Vorbeşte de ea, cu o curiozitate de botanist - se mărturiseşte cu o libertate pe care femeile, de obicei, nu vor s-o aibă. Ele învăluie în iluzii capitolul cel mai valabil al unei confesiuni. Şi e păcat. Femeia deşteaptă are o subtilitate pe care niciun bărbat de geniu nu o atinge şi o intuieşte pentru simboluri cu care ţese pînza de păianjen a viitorului, în ciuda adevărurilor materiale.
Orgoliul domnişoarei Stahl îi îngăduie simplicitatea sincerităţii absolute - şi aristocraţia înnăscută în ea, care luminează graţia trupului lung cu mâini de arhanghel, ridică ordinul discuţiunilor pe deasupra vulgarităţii spovedaniilor omeneşti...
Cei care au avut cinstea s-o cunoască nu uită paloarea siderală a feţei, nici armonia care se desprinde din gesturile ei. Bunătatea unui suflet, într-adevăr artistic, scânteie în toate reacţiunile ei, şi când ţi-a dăruit prietenia, te simţi întărit de personalitatea ei originală cu care poţi totdeauna evada într-un climat superior, unde găseşti motive de perfecţionare sufletească şi căldura unei bucurii spirituale desăvârşite". ("Timpul" 1 aprilie 1937)
La capătul unui experiment prelungit de a intra în competiţia hebdomadarelor, "Facla" revenea, spre finele verii lui 1932, la statutul care o consacrase între cotidienele de atitudine. Ritmul zilnic convenea cum nu se putea mai bine directorului său, Ion Vinea, pasionat observator al fenomenului socio-politic, fost ani la rând reporter al vieţii parlamentare, iniţiat în culisele partidelor, de unde îşi alimenta temperamentul polemic. Pe lângă echipa de rutină oarecum (N. Carandino, H.St. Streitman, N. Davidescu, Sergiu Dan, Sandu Eliad, Ion Călugăru), paginile se deschideau condeielor mai de curând lansate în publicistică (un Cicerone Theodorescu, un V. Cristian, un Matei Alexandrescu). Dar noul nume cu adevărat de rezonanţă era al prozatoarei Henriette Yvonne Stahl, căreia i se încredinţa foiletonul literar al ziarului, de regulă inserat în fiecare număr de luni.
Era o noutate şi pentru prozatoare, această postură de comentator pe margini de cărţi, nu numai româneşti, ci şi străine, nu numai ale unor autori consacraţi, ci şi debutanţi. Chiar cu romanul unui începător - C. Fântâneru, brusc impus atenţiei pentru incursiunile din Interior în zonele psihologiei abisale - îşi inaugura seria coseriilor, în gazeta cu data de luni 5 decembrie 1932. Câteva bune luni de zile, cititorii "Faclei" au avut parte, cu regularitate, de opiniile Henriettei Yvonne Stahl despre volume şi autori din cele mai diverse categorii, de la Portrete şi controverse de I.G. Duca la consideraţiile de specialitate ale arhitectului G.M. Cantacuzino din Arcade, firide şi lespezi, ca să se ajungă la Sadoveanu, la Constantin Stere, intercalaţi între Merejkovski, Montherlant, Proust sau Huxley. Relativ repede însă, suflul foiletonistei va diminua, acordându-şi lungi pauze. Printre cei dintâi în presa bucureşteană, recenzenta se ocupa, la finele lui 1933, de André Malraux şi recentele lui succese de rezonanţă internaţională: Condiţia umană şi Cuceritorii. Apoi, din ce în ce mai sporadic, va comenta pe criterii vizibil dictate de relaţii personale, când o expoziţie a Miliţei Petraşcu ("Facla", 11 iunie 1934), când memoriile Reginei Maria ("Facla", 25 ian. 1935), cu care avea ocazia a se întâlni în cercurile mondene frecventate. În cele din urmă, trecerea pe la Facla a rămas episodică. Episodul are, totuşi, relevanţa sa de netăgăduit, dacă n-ar fi decât proba voinţei Henriettei Yvonne Stahl de a demonstra, şi în acest mod, că a depăşit vechile sale dileme şi ezitări între teatru şi literatură.
Când ieşea în lume cu Voica (1924) şi înregistra acea fulminantă izbândă literară parafată de autoritatea lui Ibrăileanu, autoarea mai audia cursurile Conservatorului de Artă Dramatică. Abia peste un an îşi trecea examenul de absolvire la clasa maestrului Ion Livescu, distribuită într-un rol din piesa Instinctul de Keestenmarker, montată pe scena Naţionalului bucureştean. Cronicarul dramatic al "Rampei" nu se sfia să remarce: "halucinantă apariţie", iar Camil Petrescu era gata să garanteze absolventei un viitor actoricesc: "...deşi a fost imposibilă în a doua parte a rolului, a vădit la începutul scenei însuşiri atât de mari că nici o îndoială nu mai încape asupra posibilităţilor d-sale artistice" ("Argus", 14 iunie 1925). Impresia produsă lui Camil Petrescu se va dovedi de neşters, întrucât, peste mai mult de două decenii, având de gând să pună bazele unui teatru, în 1947, în asociaţie cu Fundaţia Regală, înscria pe lista potenţialilor colaboratori numele Henriettei Yvonne Stahl, cu toate că o serie întreagă de cărţi de proză îi pecetluiseră definitiv destinul (cf. Scrisori către Camil Petrescu, "Minerva", 1981, vol. I, p. 263, note de Florica Ichim).
Episodul temporar "Facla" a făcut cumva parte din procesul decantărilor şi precizării opţiunilor scriitoarei. E de observat că nu s-a lăsat, cu una cu două, dusă de valurile bunei primiri iniţiale. Un premiu din partea Societăţii Scriitorilor, pentru Voica, putea îndemna la perseverenţă, al cărei efect va fi fost proza de mai reduse dimensiuni La bătălia de la Port Arthur, încredinţată tot "Vieţii româneşti" (nr. 2-3/1926). Totuşi considera necesare alte verificări, tocmai în vederea precizării potenţialului creator propriu. Practic, H.Y. Stahl înţelegea să ia distanţă, pentru un timp, de viaţa literară autohtonă şi întreprinde o călătorie cu mai lungi escale la Paris şi Berlin. Sejurul în metropola germană pare, cu deosebire, prolific. Lumea frecventată numără, preponderent, refugiaţi ruşi iar pe unul dintre aceştia, actor de meserie, ajunge să-l convertească la patima scrisului. Amănuntele vor fi communicate la întoarcere, în interviul acordat lui Mihail Polihroniade ("Vremea", 18 ian. 1931). Încropiseră împreună un text dramatic şi chiar un roman sub formă epistolară. Printre acumulări înscria la activ şi un amplu studiu asupra lui Dostoievski, desigur consecinţă a impactului cu universul mental al exilaţilor. Explicaţii furniza lui Isaiia Răcăciuni: "E autorul meu favorit. Îl ştiu pe dinafară... Fireşte că, pentru a valorifica opera lui, vorbesc despre Proust, Pascal, France, Tolstoi. Nu e critică literară, ci critică psihologică. E critica lui Dostoievski prin prisma cărţilor şi nu invers. Volumele nu sunt analizate fiecare în parte ci toate sunt cuprinse într-o ideie sintetică, proiectate în lumina unei singure tendinţe" (interviu în "Facla", 12 ian. 1931). Exegeza fusese redactată în franceză, dar preşedintele scriitorilor germani de atunci, Ludwig Fulda, informat, ar fi insistat să fie tipărită în Germania. Dacă lucrurile n-au evoluat şi nu s-au împlinit astfel, cauza trebuie căutată în accidentatul traseu urmat de autoare.
Schimba Berlinul cu Bucureştii, însă privirile ei ţinteau către Iaşii întâielor satisfacţii, cunoscute în paginil "Vieţii româneşti". Încredinţează bătrânei reviste piesa Plumb, apărută în mai multe numere consecutive din iarna lui 1929 şi primăvara 1930. Gestul confirma public o fidelitate întărită de afecţiunea constant declarată lui Ibrăileanu, potrivit unei epistole datate 11 aprilie 1930: "...aş dori să vă mulţumesc pentru toate cuvintele bune ce le-aţi avut pentru mine; o fac din tot sufletul" (Scrisori către Ibrăileanu, III, Minerva, 1973, p. 395). Epistola vestea trimiterea unui nou manuscris (prin M. Ralea), o nuvelă de data aceasta - repede inclusă în numărul dublu, 4-5, al prestigiosului lunar; era Mătuşa Matilda, miezul apropiatului volum cu acelaşi titlu, reluat în repetate rânduri.
Concomitent, autoarea trecea, vrînd-nevrînd, printr-o fază a tatonărilor şi acomodărilor, deloc line după îndelunga absenţă din mediul autohton. Reaclimatizare însemna să facă faţă semnalelor variate venite din preajmă, sugestii şi, desigur, tentaţii legate de bursa imediată a notorietăţilor pe piaţa literară a momentului. La faţa locului, poziţia pontificală revenea cercului "Sburătorul"; de la oarecare altitudine, acesta încerca să dea tonul şi exercita oarecare magnetism, quasi-iniţiatic. Pe post de gùr, Lovinescu oficia sacerdoţiul, aparent desinteresat, dar ţinând strict evidenţa prozeliţilor, trecuţi prin filtrul variaţiilor de umoare, cum rezultă din Agendele sale. Circumspect, nota pe fila zilei de marţi 30 dec. 1930: "Camil Baltazar apărut cu Henriette Yvonne Stahl. Plăpândă: moravuri teatrale, declaraţii cinice, inoportune. Rămâne să vină dumineca viitoare". Vizitatoarea îşi respecta promisiunea şi pica într-o adunare pestriţă, eteroclită valoric, cu prezenţe în premieră (ca Isaiia Răcăiuni), cu dibuitori în ale scrisului, precum "ovreiaşul Leman" (transcris eronat, fiind în realitate Horia Liman, probabil, component al echipei ulterioare de la "Discobol") şi, ca de obicei, mult cuconet, doar în parte avizat. Consemnarea şedinţei în condica de prezenţe are accente burleşti: discuţiile sunt categorisite, în parte, "stridente", cutare text e taxat "imbecil", pur şi simplu, abia la urmă e lăsată să citească şi H.Y. Stahl din nuvela Prăbuşirea (catalogată ezitant) şi din Port Arthur (cu o caracterizare dubioasă, antinomică: "semănătorist, bun"), ca să se retragă, în final, scriitoarei minimul credit: "Lecturare mediocră - accent iudaic (?). Prezumţioasă" (Lovinescu: Agende, III, Minerva, 1999, p. 82). Idiosincrazia amfitrionului răzbate din epitetele brutale, ca şi din suspiciunea strecurată prin acel semn interogativ, provenit mai mult ca sigur din împrejurarea că prozatoarea se înfăţişase cenaclului dusă de mână de Camil Baltazar. Nici din partea oaspetei de ocazie, reacţiile nu vor fi fost calitativ diferite din privinţa ambianţei. Se cam întrevede ce putea simţi, rătăcită între animatoarele locale Pica Dona, Getta Cantuniari, Iza Sion, o persoană la curent cu cosmopolitismul berlinez ajuns la maxima efervescenţă a confruntărilor între tendinţe şi orientări intelectuale divergente, de la avangardism la extremisme de toate culorile (vezi surprinderea experienţei pe viu, trăită de Petre Pandrea şi tangenţial restituită în Jurnalul mandarinului valah). Din motive de lăuntrică incompatibilitate sau şi din alte nepotriviri, se va aşterne o pauză grăitoare până ce H.Y. Stahl să fie înregistrată, iarăşi, printre frecventatori, la 22 februarie, în capul unei liste cu nume mai mult sau mai puţin sonore, dar, din punct de vedere literar, cu totul figurative: Mia Frollo, Maura Prigor, Paula Petrea, Alice Sturdza. Inaderenţa se instalează de la sine. Reflexe de etichetă protocolară o mai îndemnau să justifice absenţa îndelungă, pe considerente medicale; o dată, la 28 iunie, altă dată la 14 noiembrie 1931. Ultima oară, sugera să se dea citire, în lipsa ei, textului dramatic Plumb, ceea ce-l determina pe Lovinescu să consemneze iritat: "Se refuză. Izmeneală" (loc. cit. p. 145). În for intim, pontiful putea să se considere ofensat, propunându-i-se o lucrare anterior tipărită în "Viaţa românească", unde avea parte, veşnic, de săgeţi şi tratamente în răspăr. În consecinţă, cădea implacabilă cortina despărţirii, înainte de a se fi produs o cât de notabilă joncţiune.
În timp ce Lovinescu rata înrolarea Henriettei Yvonne Stahl în cohorta "sburătoristă", scriitoarea descoperea farmecul irezistibil al lui Ion Vinea, incontestabil mai aproape de ea din multiple puncte de vedere, inclusiv al receptivităţii, având preferinţe şi repere în comun, culese, în egală măsură, din frecventarea mediilor occidentale. Odată stabilită lungimea undei de atracţie reciprocă, nu-i va fi fost deloc greu directorului "Faclei" s-o convingă a-l susţine în avantajul gazetei. Pentru a nu mai insista că însăşi prozatoarei, privită pieziş la "Sburătorul", îi venea ca o mănuşă ocazia de a da o replică elegantă, demonstrativă, prin uşurinţa mişcării sale în perimetrul ideilor, pricepere şi orizont modern, încât contracarau de la sine bizarele reticenţe din atitudinea lovinesciană. De conivenţă sau nu, redacţia lua o iniţiativă, cum s-ar zice azi, promoţională, făcând doritei colaboratoare publicitate în avans: "Doamna Henriette Yvonne Stahl a terminat un studiu despre Dostoievski, care va apare sub titlul Interpretări şi revede manuscrisul unui nou roman cu titlul Steaua robilor" ("Facla", 10 ian. 1932).
Cât de ciudat va fi părând, scriitoarea n-avea să mai sufle nici o vorbă cu privire la studiul în chestiune. Nici măcar târziu, în convorbirea retrospectivă, la provocarea Mihaelei Cristea. Singura urmă depistabilă ţine de repetatele referinţe dostoievskiene tocmai în foiletoanele din "Facla", cărora li s-ar putea spune, foarte bine, "interpretări".
Sub aparenţa cronicii curente de librărie, de fapt erau abordate aspecte literare cu bătaie mai lungă. Chiar în prima zi a anului 1933, comentatoarea de curând intrată în pâine îndrepta atenţia cititorilor spre recentul premiant "Goncourt", un oarecare Guy Mazeline, autor al romanului Les loups. Deloc inhibată de renumele tradiţionalului premiu, H.Y. Stahl întocmeşte un caustic rechizitoriu pe seama imposturii: "Totul în carte este dens de mediocritate. Mediocritate în subiect, mediocritate în elementele sufleteşti alese, mediocritate în inspiraţie, mediocritate în tratare şi până şi răbdarea bovină cu care este scrisă, tot mediocră..." Pentru a evita posibilele confuzii şi ca să nu se creadă că ar fi stigmatizată, în sine, încercarea de a zugrăvi o viaţă de familie copleşită de meschinării cotidiene, este oferit imediat exemplul contrar: "Sinclair Lewis în Babit tratează magistral tema mediocrităţii sau, mai bine zis, a unei mecanizări a vieţii burgheze. A descris această viaţă până la exasperarea sufletului, până când dorinţa de libertate capătă metalice destinderi de evadare. În Babit, mediocritatea este pusă în valoare cu o răbdare dureroasă şi inteligentă. Este un strigăt de pază pentru viitor şi, în nicio clipă, autorul nu cade el însuşi în mediocritate". Eşecul lui Mazeline îndeamnă la consideraţii dincolo de teritoriul strict artistic, în favoarea unei optici care atestă coincidenţe cu programul social susţinut de Ion Vinea la "Facla": "Azi nu ne mai interesează drama unei fete compromise sau dramele familiare pentru o moştenire, chiar dacă aceste drame îşi mai au protagonişti sinceri. Nu mai este timp să vărsăm lacrimi şi pentru aceste suferinţi. Azi lumea caută ori cea mai superficială distracţie ori subiecte universale de generozitate, de armonie, de speranţă, de viitor. Dar tocmai de la francezi, poporul care a ştiut întotdeauna să hotărască pentru omenirea întreagă, se aşteaptă o literatură generoasă, premergătoare iar nu de analize topografic-sufleteşti a unui teren intrat în putrefacţie. Autorul face un prost serviciu Franţei".
Noroc cu Malraux, intrat intempestiv pe scena literară parisiană şi impus definiv cu La condition humaine, după Les conquérants, de natură - ambele romane - a produce satisfacţii superioare scriitoarei bucureştene. Înaintea "fanilor" bineştiuţi ai lui Malraux, la noi, Miron Radu Paraschivescu şi Eugen Schileru, autoarea Stelei robilor încheia anul 1933 pe o notă optimistă, decretând Condiţia umană "cel mai bun roman al zilelor noastre" ("Facla", luni 25 decembrie). Frapează faptul că, în substanţă, interpretarea ţinea seama de obiecţiile formulate de Trotzki (în Revoluţia permanentă) la adresa Cuceritorilor. De data aceasta, consideră comentatoarea, Malraux oferă o replică imbatabilă acuzaţiei de "impermeabilitate" la problemele mulţimilor. Asocierea celor două personalităţi sugerează un adevărat simţ premonitoriu, după ce abia luni de zile mai târziu avea să se afle de întâlnirea romancierului cu protagonistul revoluţiei proletare, în miezul verii, chiar pe teritoriul Franţei (vezi Jean Lacouture: Malraux, une vie dans le siècle, Ed. du Seuil, 1973, p. 201 şi urm.). Dimensiunea entuziasmului pentru Malraux (de pus în legătură şi cu interesul pentru sfera problematicii din cartea lui Lucien Rossier, Si le capitalisme disparaissait, recenzată în săptămâna anterioară) capătă relief deosebit prin comparare cu "distanţa" adoptată faţă de Montherlant, bunăoară, cu toate că-i dedicase trei foiletoane în ianuarie-februarie, prilejuite de volumul Mors et vita. Nu numai cu această ocazie, H.Y. Stahl face proba unei depline capacităţi de a-şi păstra cumpătul. Luciditatea sa critică funcţionează impecabil, astfel că de pe malurile Dâmboviţei va diseca ce se întâmplă pe cheiurile Senei cu destul aplomb, detaşată de comoditatea superlativelor de-a gata. Însăşi gloria lui Proust, se arată dispusă s-o pună în discuţie, e drept la adăpostul iconoclastului Huxley. Un rafinat excurs paralel, pornit cu intenţia de a pune în evidenţă două modalităţi diferite ale romanului modern, debutează acid cu o remarcă ireverenţioasă la adresa "timpului regăsit", culeasă din Contrapunct: "O masturbaţie fără sfârşit este marea şi oribila carte a lui Proust". Restabilirea echilibrului - după citatul-şoc, parcă anume introdus spre a produce un efect uluitor - vine imediat printr-o remarcă la fel de "agresivă": Probabil că Huxley "şi-a văzut oglindită în imensa masă de sensibilitate fluidă a lui Proust propria lui uscăciune".În realitate, prozatoarea noastră distinge în cele două experienţe, extremele unui drum, indiscutabil prolific pentru roman şi caută să definească şi să delimiteze cât mai exact profitul ce se degajă, în continuare pentru arta romanului. Cascada distincţiilor trasate deschide o fertilă perspectivă: "Esenţa asemănării, care a fost purtată ca o datină între aceste două romane, à la recherche du temps perdu şi Contrepoint rămâne incontestabil, mania analizelor sufleteşti. La începutul ei, în plină sensibilitate turbure, sentimentală şi abundentă - la Proust - e întoarsă asupra lui însuşi; iar în cealaltă extremitate - la Huxley - desintoxicată de egocentrism până la secătuire a sensibilităţii, e întoarsă asupra celorlalţi toţi, într-o ironică postură de crudă obiectivizare. Bineînţeles, pentru că Proust este în extremitatea care deschide drumul, el este cel care a dominat întreaga epocă. O ceată de prozeliţi chiar din cei cari se refuzau unei influenţe, (practică) o risipă densă până la opacitate obositoare, epuizantă a acelor analize ale subconştientului, adică ale egoismului ascuns care se bate cu pumnul în piept demonstrându-şi sensibilitatea, uitând că dacă nu vor obosi ei, vor obosi însă cei din jurul lor în faţa acelor desfăşurări grandilocvente de neurastenie, ridicole la un moment dat şi sterile în măsura scenelor de remuşcare şi pocăire repetate în serie interminabilă. Huxley, prin revoltă, a reuşit să încheie şirul, transpunând bolile subconştiente pe planul sincerităţilor cinice, a vieţilor trăite fără sublimări psihanalitice" ("Facla", 27 martie 1933). Cascada nuanţelor este continuată la 16 aprilie, într-o radiografie pe tema "Huxley, oamenii, viaţa", cu elemente împrumutate practicii teatrale de odinioară. Romanul, îi apare analistei, ca un vast şi multiplu décor, pe fundalul căruia se proiectează reflexele, când reale, când iluzorii, ale comportamentelor umane: "Huxley îşi trădează actorii şi, în loc să ne lase să credem în veracitatea jocului lor, ne face farsa, nouă cetitorilor şi lor, eroilor, unor decoruri şi cortine transparente. Astfel asistăm la comedia actorului de după cortină, când, după ce a murit de dragoste sublimă, merge la cafenea, ca să pozeze, desfardat, în faţa unui public care i-a admirat moartea. Apoi, urmărindu-l până acasă, ni-l arată singur acum şi încercând să creadă încă în comedia imaginată de o vanitate speriată. Joc tot atât de greu ca cel jucat în faţa oamenilor. Aceste viziuni din dosul culiselor au dat romanului Contrepoint acea dureroasă şi impudică ironie".
Cum se observă lesne, aici nu mai e vorba de o curentă analiză critică. Cartea e disecată cu ochiul profesionistului de aceeaşi meserie. Unghiul de abordare aparţine propriului laborator de creaţie. Prozatoarea caută, unde i se pare profitabil, un istrumentar epic adecvat intenţiilor sale de creaţie, pe măsura unei viziuni narative cu ambiţii de originalitate. Implicarea personală o ajută să treacă peste diferenţe aparent insurmontabile şi, după aşii modernităţii, să se întoarcă în zonele calme ale tradiţiei, cu ajutorul lui Sadoveanu, dar tot pentru a descifra surse de împrospătare a eposului. Pe când abia de se întrevedea savanta ştiinţă a naratologiei, Henriette Yvonne Stahl avea intuiţii de precursor. La apariţia romanului sadovenian uvar ("Facla", 23 ian. 1933) pătrundea în ţesătura fină de relaţii dintre locul, orizontul naraţiunii şi timpul desfăşurării faptelor imaginate. "Nu e vorba - remarca prozatoarea, direct interesată - de ziua, de anul sau secolul în care se petrece o acţiune, ci de modul în care autorul îşi concepe subiectul, de situarea autorului faţă de subiect, pe care l-ar povesti fie ca o amintire răsărind din trecut, fie ca ceva ce se proiectează pe ecranul viitorului. Poţi prea bine să creiezi o povestire întâmplată, de pildă, în Cartagina, dar scrisă pentru a da loc la prevestiri, la aşteptări; sau poţi scrie o fantezie în care încerci să construieşti viaţa pe pământ aşa cum îţi închipui că va fi peste un secol, ca să faci să reiasă mai bine în evidenţă fapte de actualitate sau ale trecutului. Deci, timpul acţiunii e una, iar aşezarea autorului faţă de acel timp poate fi alta. Obişnuit, massa cărţilor sunt statice faţă de timp, adică sunt, clipă cu clipă, ale prezentului lor, povestite ca o oglindire a momentelor în care autorul este cel care reflectă întâmplările la care e martor. Aceste cărţi sunt de actualitate când apar - şi devin ale trecutului după câtăva vreme, oricât de interesante ar rămâne prin calităţile lor". Fireşte, secretul perenităţii trebuie căutat la marii maeştri, la Balzac, la Tolstoi, dar cu deosebire la Dostoievski. Materialitatea brută a operei (societatea, epoca) este transfigurată, înnobilată de acuitatea universal valabilă a psihologiilor exprimate. "Este evident că la Dostoievski problemele nu sunt puse prin acţiunea însăşi, ci rezultă din frământările intelectuale. Calitativ, frământările lui Dostoievski se apropie mai curând de cele ale lui Hamlet, decât de cele ale Învierii lui Tolstoi sau ale Annei Carenina". De aici, în ciuda zbaterilor teribile, atingerea unui nivel de calmă înţelepciune, ce îndreptăţeşte formula "literatura profetică". Cumulul de experienţe edificatoare pulsează şi în paginile lui Sadoveanu, evocator al unor fapte trecute, de mult rezolvate: "Deasupra celei mai violente întâmplări, timpul aşează o umbră de învăluită melancolie iertătoare". În ochii autoarei noastre, Sadoveanu rămâne maestrul desprinderilor de "frigurile unui prezent" acaparator şi uzurpator pentru reflecţie şi intuirea armoniei tainice vizibile în natura toată şi în veşnica rotire a stelelor. Fără ipocrită admiraţie, concluzia vizează zonele profunzimilor greu de concurat: "Domnul Sadoveanu ne-a dat nepieritoare icoane de înălţate viziuni. Proza dumisale, de un lirism profund, trece în literatura noastră ca o lumină curată, neatinsă de vreme şi oameni".