Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Cât de real este omul virtual de Vladimir SIMON


Nimeni nu e de neînlocuit

Nu sunt singurul care am constatat în ultima vreme în spaţiul public o desconsiderare crescândă faţă de valoarea unui om şi a calităţilor personale. Afirmaţia cinică cum că "doar cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit" se generalizează. Gândită, dar nerostită de jenă în societăţile democratice, explicită - în cele autoritare. Nu mai contează cine eşti şi ce-ai făcut. Forţa de a te impune, în dispreţul normelor morale sau raţionale, devine condiţie a succesului substituindu-se reputaţiei şi competenţelor. Meritocraţia s-a refugiat doar în zonele din ce în ce mai marginalizate ale societăţii, în artă şi ştiinţă. Stabilirea ierarhiilor contemporane contează nu pe biografie, ci doar pe conjunctură. Personalitatea devine ins, validat numai şi numai de noroc. Care ar fi cauzele acestei răsturnări de perspectivă? Este astfel afectată identitatea omului şi rostul său tradiţional în lume?


Asasinat şi măcel

În mileniile de istorie consemnată în scris, puţine elemente au modificat esenţial relaţia omului cu universul. Cam până pe la finele secolului al XIX-lea, schimbările au fost doar cantitative, şi nu calitative. Mai departe, mai repede, mai mult, mai sus. Erau schimbări subsumate aşa-zisului progres general, pe care fiecare le putea înţelege şi accepta. Iar întregul, perceput ca o extensie a umanităţii, a păstrat omul în centrul său, cu identitate distinctă şi descriptibilă. Realitatea înconjurătoare era aşezată în tipare fixate întru eternitate, deasupra căreia se ascundea atotputernic Dumnezeu. Catastrofele naturale, molimele erau trăite ca anomalii, excepţii de la regulă, moartea unui om - o pierdere imposibil de reparat, o fractură în ordinea firească a lucrurilor pe care cei apropiaţi o acceptau cu greu. Dispariţia unei făpturi atenta la integritatea vieţii în totalitatea ei. Ceea ce conta era afirmarea destinelor particulare, presupunerea, explicată filosofic, că fiecare existenţă are semnificaţia ei într-o construcţie universală, greu de lămurit până la capăt, dar neîndoielnică.

Situaţia se schimbă odată cu apariţia armelor de distrugere în masă. În 1888, cele cinci asasinate în serie atribuite lui Jack Spintecătorul au tulburat pentru multă vreme liniştea englezilor, semn că cinci asasinate la rând încă nu încăpeau în tiparele logicii secolului al XIX-lea. În schimb, în zilele noastre, atentatele aproape săptămânale din Irak, cu zeci şi sute de victime, mai provoacă doar când şi când un comunicat formal de condamnare. Secole de-a rândul, sabia, mai apoi glonţul şi, în fine, ghiuleaua au provocat victime bine definite, cu biografie şi chip ce puteau fi transformate în legende sau poeme epice şi înscrise succint în marmura monumentelor. Din momentul în care tehnologia războiului evoluează într-atât încât se pot elimina mai mult de o mie de oameni odată, iar cimitirele se umplu cu nenumărate morminte de eroi anonimi, perspectiva asupra identităţii, dar şi sensul existenţei umane se repun în discuţie radical.


Unicat şi multiplu

Posibilitatea exterminării colective consună în plan teoretic cu apariţia evaluării statistice a oamenilor. Această perspectivă, avansată pe la 1890, cam odată cu crimele lui Jack Spintecătorul, permite anticiparea comportamentului grupurilor de oameni prin calcule ale probabilităţilor bazate pe întrebări şi răspunsuri nediferenţiate. Accentul nu mai cade acum pe analiza liberului arbitru, ci pe ipoteza că, de la un număr suficient de mare în sus, reperele individuale se pierd în conduita majorităţii. Altfel spus, când e compusă din îndeajuns de multe elemente pentru ca să nu mai conteze unul, majoritatea se manifestă predictibil. În urma apariţiei teoriei statistice, singularitatea îşi pierde numele şi devine număr, topindu-se într-o colectivitate cuantificabilă matematic. Statistica generează viziuni globale asupra oamenilor scoţând în evidenţă numai culori dominante şi paste groase. În literatură, primul care exprimă această trecere de la psihologia individuală la cea colectivă este Franz Kafka. El ne propune personajul multiplu, compus din inşi care fac aceleaşi gesturi, sunt îmbrăcaţi la fel, rostesc aceleaşi cuvinte deodată. Comportamentul şi faptele lor par generate de cauze care transcend registrul individual şi de aceea încă ne sunt atât de stranii. O mie nouă sute optzeci şi patru a lui George Orwell desăvârşeşte abordarea iniţiată de Kafka. Văzută dinspre multitudine şi descrisă numeric, importanţa existenţelor particulare diminuează, până la anulare. Modificarea brutală a concepţiei despre oameni este fixată într-o formulare cinică, dar memorabilă, atribuită lui Stalin: "Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică" (răspuns probabil dat lui Churchill în timpul Conferinţei de la Potsdam în 1945). Am motive să cred că Stalin încerca să fie amabil cu Churchill: în fapt, dacă moartea a milioane de oameni este statistică, dispariţia unui om încetează de a mai fi percepută ca o tragedie. Devine fapt divers.


Deficit şi exces de informaţie

Întotdeauna comunicarea a reprezentat o modalitate de persuasiune, prin gest, cuvânt rostit ori scris sau imagine. Întotdeauna, comunicarea afirmă existenţa unei entităţi umane, publice sau private, îi defineşte identitatea. Îndărătul unei cronici, discurs, scrisoare, fotografie, pictură, povestire este cineva care încearcă să convingă pe altcineva despre adevărul existenţei sale, fie că este o realitate aparent obiectivă sau este transfigurată, ca în cazul comunicării prin artă. Multă vreme comunicările de la un om la altul s-au desfăşurat într-un timp rezonabil, oferind o cantitate de informaţii suportabilă pentru un intelect mediu, ceea ce permitea majorităţii destinatarilor să asimileze mesajul, să-l transforme în gânduri şi sentimente proprii. Vestea unei naşteri sau a unui deces generau comentarii ori, după caz, ode sau elegii. Un anunţ, o scrisoare, o cronică erau descompuse cu mare atenţie în cuvinte, cuvintele interpretate, scoase şi repuse în context, pentru că erau considerate indicii preţioase privind adevărul. Întotdeauna mesajele propuse reprezentau alternative ale realităţii, nu cutezau să se înfăţişeze drept realitatea însăşi. În Blow-up (1966), Michelangelo Antonioni încearcă să împingă investigaţia fotografică dincolo de aparenţe, pentru a descifra şi explica o realitate confuză. Eşecul pare a se datora unui deficit de informaţie. Adevărul ultim rămâne impenetrabil. La mai puţin de o jumătate de secol (2002), avem într-un film al lui Steven Spielberg, Minority Report, povestea cinematografică a unei tentative asemănătore, reluate însă cu asupra de măsură. Imaginea construită de astă dată, nu de fotograf, ci de vizionari (precogs), combinând toate informaţiile disponibile, nu se vrea doar înlocuitor de realitate, ci generator de realitate. Este vorba aici de un exces de informaţie. Rezultatul, însă, e acelaşi: adevărul ultim rămâne impenetrabil. Şi totuşi, procesul exprimat artistic în cele două filme nu poate fi oprit. În curând, informaţia transmisă de la unul la altul va deveni realitate, iar realitatea însăşi, cea pe care tradiţional o consideram obiectivă, se va opaciza, refuzând accesul la înţelesuri şi legături ascunse. Precedente sunt deja consemnate în istoria noastră recentă: aş menţiona marele reportaj televizat al revoluţiei de la '89 sau procesul şi moartea cuplului Ceauşescu, două exemple care atestă capacitatea mijloacelor de comunicare de a construi o realitate alternativă. Atunci era analogică. Acum este digitalizată, adică formată din biţi şi pixeli. Comunicarea concurează cu realitatea pentru ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să i se substituie. Deja vedem cu o zi înainte de a se întâmpla, ce se petrece într-o altă emisferă a globului. Suntem părtaşi la evenimente care nu ne privesc şi nu le pricepem. Ni se înfăţişează atâtea tragedii deodată, încât nimic nu ne mai impresionează. Mijloacele de comunicare azi nu mai încearcă să ne convingă, ci să ne învingă. Explozia simultană de mesaje vizuale, audio şi scrise compun o lume care ne înglobează pentru a ne anula. E o nouă lume şi aceasta aparent obiectivă.


Internetul ca ultim refugiu

Identitatea unică şi irepetabilă a omului este aşadar pierdută în calculul probabilităţilor, destrămată în tragedii colective şi anulată în fluxul comunicării globale. Civilizaţia numelor este înlocuită de civilizaţia codurilor numerice. Cantitatea uriaşă de informaţie nesolicitată, pe care intelectul nu o mai poate procesa, este resimţită ca o agresiune continuă la integritatea şi intimitatea existenţei. Reacţia? Asistăm la deplasarea stării civile din real în virtual. Altfel spus, omul migrează dintr-o lume reală agresivă, într-o lume virtuală prietenoasă. Ce faci aici, în această lume virtuală? Îţi schimbi după pofta inimii identitatea, cu una nouă, neştitută decât de corespondenţii virtuali. Sunt cel puţin 9 programe de socializare virtuală: LinkedIn, Pownce, Twitter, Facebook, Friendster, Hi5, Orkut, MySpace & Ryz. Descarci în computer un progrămel şi comunici ce vrei, cum vrei, când vrei, cu cine vrei. Iar relaţiile stabilite nu sunt întinate de contactul fizic. Vezi, vorbeşti cu imagini mişcătoare, îndărătul cărora se află alte identităţi ascunse. Lumea ta e numai a ta şi se află la discreţia unui buton. Îl apeşi şi lumea reală, ostilă, dispare. Aţi observat cum se comportă grupurile de adolescenţi când sunt constrânşi să stea împreună? Tac ce tac, apoi izbucnesc fără motiv în râs, se îmbrâncesc, strigă vorbe disparate. Nu se simt confortabil în societatea tradiţională. Începutul unei prietenii nu se mai traduce eventual prin rostirea numelui de buletin şi a unei strângeri de mână, ci prin dezvăluirea identităţii de messenger sau a adresei de skype care permite întâlnirea pe net. Momentul lor de umanizare se petrece în faţa computerului. Evoluăm către o lume a siguraticilor conectaţi digital. Când se vor putea transmite şi sentimentele dincolo de ecranului computerului, omul virtual va fi desăvârşit.