Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Casele memoriale de la bloc de Ioan Holban

Unii scriitori clasici şi moderni, cu puţină dare de mînă, au lăsat în urma lor nişte case, devenite, apoi, "memoriale"; acolo se vor fi născut sau vor fi trăit perioade din viaţa lor. Nu sînt prea multe asemenea case pentru că scriitorul român a fost dintotdeauna ceea ce G. Ibrăileanu numea proletar intelectual, n-a fost meşter la dat "tunuri", cînd a încercat să facă afaceri (cum Arghezi cu cireşe şi vişine, sau Rebreanu cu cartofi şi Ion Creangă cu tutun), a dat repede faliment, l-a mai salvat, uneori, cîte o căsătorie "cu zestre"; cel mai adesea, a fost un "chiriaş grăbit", cum zicea G. Topîrceanu, luînd în chirie şi casa dar şi viaţa. Sînt, totuşi, şi printre scriitori cîţiva "oligarhi", ca să folosesc un termen la modă azi, proprietari de case (încă) nerevendicate de te miri cine şi cum şi (încă) nevîndute la licitaţie pentru scopul nobil de a se face un mall, un casino, o parcare, un "rai verde", ceva de utilitate publică; dar timpul nu e pierdut, casele (încă) memoriale sînt în "locaţii" foarte bune (în zone altădată periferice, azi, rezidenţiale), memoria (chiar şi cea culturală) pare din ce în ce mai scurtă: şi, în fond, cine s-ar supăra, mă rog, dacă s-ar scoate la licitaţie casele memoriale şi terenul aferent, o povară din ce în ce mai grea pentru bugetele locale şi centrale, care numai de cultură n-au grijă - o Cenuşăreasă al cărei pantof pare să se fi pierdut pentru totdeauna? Cîţiva nostalgici, acolo, un posibil protest firav din partea unor tipi ciudaţi care n-au altă treabă mai păguboasă decît să citească şi să resusciteze un trecut uitat şi, oricum, neinteresant într-o vreme a tuturor afacerilor.

Să vedem cum stau cîţiva oligarhi. Ion Creangă are două case, la Humuleşti şi în }icăul Iaşului; e adevărat că sînt modeste, una la ţară, cu mîţe, motocei şi cuptor, fără utilităţi, alta la oraş, cu apă în curte, puţine camere, dar cu un cerdac de unde se vede dealul Şorogarilor. Tudor Arghezi are o casă cu grădină în Bucureşti, foarte bine plasată, numită "Mărţişor"; acolo sînt cireşi şi vişini "pe rod" şi se pot creşte albine, cum însuşi poetul mărturiseşte în volumul de versuri "copilăreşti" Prisaca. Lovineştii locuiesc la Fălticeni; sînt mulţi la număr într-un spaţiu restrîns (Eugen, Horia, Vasile şi familiile lor), dar, generoşi, găzduiesc azi în casa lor şi pe alţi colegi de breaslă născuţi ori trăitori pe malul Şomuzului. Vasile Pogor, boier, şi-a pus casa la dispoziţia "Junimii" şi aşa a rămas, deşi C. F. R.-ul o revendică. Mihail Sadoveanu a cumpărat sau a primit trei case (încît se poate spune, cu o vorbă de azi: "Sadoveanu - trei case"), în Bucureşti, pe Calea Victoriei, la Vînători, în Neamţ şi în Copoul Iaşului: un palat şi două conace. Mai amărîţi au fost Nicolae Iorga şi George Enescu: o căsuţă în Botoşani şi un bordei, acoperit pînă acum cîţiva ani cu stuf, în Liveni, lîngă Dorohoi. Ceva mai "încropit" a fost Eminescu; la Ipoteşti avea un domeniu, casă mare şi un lac în pădure (căruia i s-a spus "lacul codrilor albastru"), cu nuferi, barcă, lebădă... Otilia Cazimir are, şi ea, o căsuţă pitită într-o mahala ieşeană căreia i se spune Beilic. Casa de la Haimanale, lîngă Ploieşti, a familiei Caragiale nu mai e. în schimb, Vasile Alecsandri are un conac la Mirceşti; atît i-a rămas întrucît casele din Iaşi şi Bacău s-au restituit. Şi Negruzzi stă bine în conacul de la Hermeziu, pe malul Prutului. Coşbuc, la Hordou, e destul de prosper, dînd şi numele contemporan al satului cu Iarna pe uliţă. Chiar şi Hogaş locuieşte încă destul de bine într-o casă din Piatra-Neamţ. Lucian Blaga o duce mai rău; la Lancrăm s-a construit o sală de sport care i-a obturat priveliştea spre râpele roşii "formaţiuni geologice bizare ca o arhitectură de poveste, sau ca o aşezare de temple egiptene, cu columne de cremene şi foc" şi i-a înstrăinat zeităţile copilăriei: "Mai departe, pe rîu în sus, către miazăzi, se profilează Munţii albaştri, iar pe rîu în jos - spre miazănoapte, alţi munţi: Munţii Apuseni, în depărtarea cărora desluşeam două vîrfuri. Două vîrfuri: unul boltit, altul ascuţit. N-am aflat niciodată numele acestor zeităţi ce mi-au străjuit copilăria": Munţii albaştri şi Apuseni au dispărut după pereţii sălii de sport. Ca Blaga au păţit cei mai mulţi; nu mai au case, iar locul lor trebuie căutat altundeva, în cărţile pe care - slavă Domnului - nu le revendică nimeni. în rest, plăci de bronz sau de marmură pe case unde stau oameni de azi; şi străzi, şcoli, cartiere (cum Ovidius, în Constanţa), adesea doar cu firave, presupuse (sau deloc) legături cu biografia scriitorilor.

Modernii şi contemporanii s-au mutat la bloc. Tonul l-au dat interbelicii, iar contemporanii, aproape fără excepţie, îi urmează; de la Hortensia Papadat-Bengescu, trăitoare într-o garsonieră de pe strada Bărăţiei nr. 16, la Nichita Stănescu, cu apartamentul său de două camere, într-un bloc de lîngă Piaţa Amzei, în Bucureşti. Ei ar trebui să aibă, conform logicii lucrurilor, un bloc memorial, dar nu-l au din pricini lesne de înţeles. Singurii fericiţi sînt Ion Minulescu şi Liviu Rebreanu care, în 1934, au cumpărat apartamente în acelaşi bloc, pe lîngă Palatul Cotroceni (fatalitate!), pe strada Prof. dr. Gh. Marinescu la numărul 19. Cei doi au locuit alături: Minulescu în apartamentul 12, mare, cu cinci camere, iar Rebreanu într-unul mai mic, la numărul 11. Sînt fericiţi pentru că familiile au avut grijă să nu înstrăineze apartamentele; mai mult încă, Claudia Millian-Minulescu şi Mioara (soţie şi fiică), precum şi Fanny şi Puia Florica (fiica actriţei, adoptată, la căsătorie, de Rebreanu) au reuşit, în 1948, să transforme locuinţele în muzeu: închise temporar (cei doi au avut interdicţie asupra numelui şi operei, vreme de un deceniu de la moarte, pînă în 1954), cele două muzee de la bloc au fost redeschise în 2001. Viaţa la ţară sau în periferia oraşelor (la Mirceşti, Hermeziu, Hordou, Lancrăm, Vînători, Bucureşti, Humuleşti, Fălticeni, Piatra-Neamţ, Iaşi) are, cum se ştie, farmecul ei patriarhal; dar şi viaţa la bloc poate fi interesantă. Paraschiva Baranga povesteşte, de exemplu, că "nu trecea o zi fără ca Liviu Rebreanu să nu intre pe uşa cu numărul 11". Cum arăta o zi obişnuită din viaţa celebrilor locatari de la bloc? Iată pe boemul Minulescu: "La ora 7.00 se trezea, lua micul dejun şi îşi bea cafeaua. Apoi, pleca în oraş, unde se întîlnea cu scriitori, pictori şi prieteni-artişti. La ora 13.00, revenea acasă pentru prînz şi se odihnea o oră-două. în jurul orei 16.00, îşi lua pălăria şi bastonul şi ieşea din nou în oraş. Revenea seara la cină, cînd povestea familiei sale ce i s-a întîmplat în decursul zilei, apoi se retrăgea în camera sa, la biroul de scris, Ťca să nu le deranjeze pe feteť. Pînă aproape de dimineaţă se vedea lumina ieşind de sub uşa scriitorului".

Pentru cei de azi, vecinătatea de la bloc a celor doi poate naşte tot felul de reverii livreşti, începînd chiar cu reconstituirea zilelor obişnuite din viaţa lor. Sau imaginînd ce se întîmpla acolo, noaptea; în anii petrecuţi lîngă Ion Minulescu (1934-1944), Rebreanu a scris Jar, Gorila, Amîndoi, apoi Păcală şi Tîndală, Minunea minunilor şi Jurnal, rămase în manuscris, Trei povestiri şi Oameni de pe Someş, a devenit membru al Academiei şi a compus celebrul discurs de recepţie Lauda ţăranului român, a pregătit conferinţele ţinute în Germania, Croaţia, Italia, Austria, Ungaria, Polonia, Suedia, Finlanda, făcea macheta ziarului "Viaţa", se gîndea la repertoriul Teatrului Naţional, unde era director general: poate a făcut şi o petrecere specială cînd, în 1935, împlinea cincizeci de ani. Estimp, Ion Minulescu făcea rapoarte în calitate de director general în Ministerul Cultelor şi Artelor şi scria versuri, proză, teatru în volumele Nu sunt ce par a fi..., Nevasta lui Moş-Zaharia, Ciracul lui Hegesias, Versuri, Cînd doi se ceartă, Cine-i autorul acestui roman senzaţional? Cum se vor fi înţeles şi ce vor fi vorbit, la o cafea, zilnic (cum ne asigură Paraschiva Baranga), boemul Minulescu şi ursuzul Rebreanu? Autorul Romanţelor pentru mai tîrziu anima cafenelele bucureştene, Oteteleşanu şi Kübler, la începutul secolului trecut, Capşa, mai tîrziu; autorul lui Ion era, în acel timp, un "oficial", un personaj important, demnitar şi conducător al unui ziar pro-antonescian: un om al zilei, Rebreanu, un om al nopţilor (Cetiţi-le noaptea...), Minulescu. Primul mergea să ţină conferinţe prin toată Europa, poetul făcea Turism (cu prietenii I. U. Soricu, Emanoil Bucuţa, Nicu Budurăscu etc.): "Şoseaua urcă spre Voineasa,/ Iar Lotrul curge spre Brezoi.../ O fată şi-a pierdut cămaşa/ Prin fînul de curînd cosit,/ Şi-acum în poarta casei s-a proptit/ Să-şi mai arate-o dată sînii goi/ Şi trupul rumenit de soare/ Turiştilor înfometaţi/ De farmecul unei idile trecătoare/ în pitorescul munţilor Carpaţi.../ Aşa sînt toate fetele la munte.../ în prima zi -/ Oricare-ar fi -/ Se lasă sărutate doar pe frunte.../ A doua zi,/ Pînă şi cele mai ursuze/ Se lasă sărutate chiar pe buze.../ Iar în a treia/ Sau a patra zi/ Se lasă duse sub un brad/ Unde se-mpiedică mai toate/ Şi leşinate-n braţe-ţi cad,/ Ca nişte biete curci plouate.../ Deşi - prin munţi, în fiecare vară,/ La fel, turiştii urcă/ Iar fetele... coboară.../ Şoseaua urcă spre Voineasa/ Şi Lotrul curge spre Brezoi.../ Iar mirele/ Şi cu mireasa/ Din carul nou cu patru boi -/ Un dar de ziua nunţii lor -/ Zîmbesc şireţi/ Şi fericiţi,/ Că graţie turiştilor/ Au fost uniţi/ în vecii... vecilor!...".Casele memoriale
de la bloc

în timp ce masa poetului e o ipostază a spaţiului public, biroul sobru al prozatorului îşi apără intimitatea, şoapta: "încep acest jurnal cu gîndul să-mi spun aici tot ce am în inimă şi-n suflet - o spovedanie pentru mine însumi, care altfel n-ar fi posibilă. La o anume vîrstă începi să-ţi dai seamă cît eşti de singur în lume ca om sau ca individ. în realitate nu există nici rude, nici prieteni cu care să poţi fi într-o adevărată şi desăvîrşită comuniune sufletească. Trebuie să înţelegi că menirea omului (de altfel cred că şi a oricărei fiinţe vii) este să ducă singur o viaţă în fond solitară. Omul e o lume complectă şi puternic izolată de toate celelalte lumi omeneşti. Legăturile cu lumile exterioare sînt doar aparente, în orice caz superficiale. Slăbiciunea şi nevoile vieţii te fac să-ţi închipui că înţelegi pe alţii, că iubeşti şi eşti iubit şi înţeles. Eroare grea, despre a cărei realitate dureroasă ajungi să-ţi dai seama tocmai în clipele cînd singurătatea, majestuoasă şi divină, te copleşeşte mai crîncen. însemnările pe care le voi face aici aş dori să fie o încercare de pătrundere în mine însumi, lentă, necruţătoare, francă şi de absolută sinceritate. Impresiile despre alţii, despre lumea din afară vor înfăţişa nu senzaţiile momentane, ci mai ales - aşa aş vrea cel puţin - păreri filtrate prin judecata mea rece, obiectivă, ceva ca o reflectare vie în oglinda sufletului meu. Aşa, sînt sigur că se vor cuprinde aici lucrurile şi întîmplări prezente, viitoare sau trecute, care ar pune într-o lumină dezagreabilă şi pe alţii, şi chiar pe mine însumi. Spovedaniiile şi frămîntările sufleteşti au totdeauna ceva, dacă nu chiar multă murdărie şi vulgaritate. De aceea ţin să spun din capul locului că acest jurnal intim nu e destinat publicităţii nu numai în timpul vieţii mele, dar nici după moartea mea înainte de a trece cel puţin treizeci de ani. După ce va trece asemenea răstimp, socotit fireşte de la săvîrşirea mea din viaţă, şi dacă ar putea prezenta vreun interes pentru lumea de atunci, s-ar putea eventual publica subt auspiciile Academiei sau S.S.R. Atunci cred că cei mai mulţi dintre cei ce vor figura aici nu vor mai figura în viaţă şi astfel însemnările mele nu le vor putea pricinui nici o neplăcere. Dimpotrivă, impresiile mele sincere vor avea poate darul să contribuie la cunoaşterea mai bună a vieţii literare de azi şi cu siguranţă a mă cunoaşte bine pe mine - dacă această cunoaştere ar putea interesa pe cineva...".

în sfîrşit, poetul se amuză, se agită în cafenelele bucureştene şi prin redacţiile ziarelor, trage o fugă la Predeal şi, cînd se întoarce la bloc, scrie De vorbă cu iarna: "M-am întîlnit cu Iarna la Predeal.../ Era-mbrăcată ca şi-acum un an,/ Cu aceeaşi albă rochie de bal,/ Păstrată vara sus, pe Caraiman.../ Călătoream spre ţara unde cresc/ Smochine, portocale şi lămîi.../ Eram într-un compartiment de clasa I,/ Cu geamul mat, pietrificat de ger,/ Şi canapeaua roşie de pluş,/ Sub care fredona-n calorifer,/ Sensibil ca o coardă sub arcuş,/ Un vag susur de samovar rusesc.../ Şi-am coborît în gară, pe peron,/ Să schimb cu iarna cîteva cuvinte.../ Venea din Nord./ Venea din Rosmersholm -/ Din patria lui Ibsen şi Björnson,/ De-acolo unde-n loc de soare/ Şi căldură,/ înfriguraţii cer... Literatură.../ Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine/ Decît în ţara unde cresc smochine,/ Curmale, portocale şi lămîi,/ Şi din compartimentul meu de clasa I/ M-am coborît ca un copil cuminte/ Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti". în schimb, Rebreanu, vecinul de bloc, trage şi el o fugă la "moşia" de la Valea Mare şi notează în Jurnal: "Timp frumos. Continuat sapa cu 20 oameni. Sosesc seara de la Bucureşti; Timp frumos. Lache cară gunoi şi nisip. După-amiazi la Piteşti. Cumpăr 4 scînduri pentru podele la grajd-vacă; vorbesc cu fierar pentru reparaţia căruţei; Timpul frumos, continuă culesul cartofilor etc. S-au mai adus 160 kg. cartofi, plus 216 dovleci + 195 dovleci + dovlecei, apoi 2, 1/2 saci fasole etc." Veselul trubadur şi mult mai pragmaticul prozator; greierele şi furnica; greierele stă De vorbă cu mine însumi şi cîntă Allegro ma non tropo, în timp ce furnica îşi plînge soarta şi îşi socoteşte traiul: "Cum să scrii romane cînd toată vremea eşti frămîntat de grijile cele mai materiale şi mai vulgare? Mi-e imposibil să mă concentrez asupra subiectului meu transcendental, ca să zic aşa, dacă veşnic trebuie să mă gîndesc la datorii şi necazuri mărunte, istovitoare de energie şi tulburătoare de orice linişte sufletească. Impozite mai am peste 30.000 lei şi mereu mă ameninţă cu baterea tobei; proces pentru şofer; proces cu Crainic; datorie la ţară vierului pe atîtea luni în urmă; datorie de 50.000 lei la Banca Populară din Piteşti pe vie; datorie de 100.000 lei la Blank; datorie de 30.000 lei la Banca lui Penescu - toate astea cu scadenţe apropiate... Şi nici o perspectivă de vreun venit sigur, căci şi la ŤCartea Româneascăť am un avans de peste 500.000 lei. De unde să cîştigi ceva cu scrisul? Şi nici măcar lemne nu sînt în casă decît pentru cîteva zile! Sînt într-o stare de deprimare sufletească ucigătoare de orice iniţiativă şi cu atît mai mult de orice inspiraţie. Cum să scriu în astfel de împrejurări?". De aceea, şi greierele, şi furnica stau la bloc, nu la conac.

Cum se vede, însă, şi la bloc viaţa scriitorului palpită, e plină de evenimente, cum şi altădată, la ţară, în bojdeucă sau în conace; mai ales cînd vecini sînt Minulescu şi Rebreanu. Vor mai fi fiind şi astăzi asemenea vecinătăţi la bloc? Eu n-am ştiinţă; dacă, totuşi, există vecini şi, mai ales, prieteni ("nu trecea o zi fără ca X să intre pe uşa luiY"), să ni se spună, să pregătim casele memoriale de la bloc; dacă nu, rămîne cum s-a stabilit: fără.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara