Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
casa Balzac de Liviu Capşa

cu spiritul lor pătrunzător şi rafinat, francezii au găsit termenul potrivit pentru a da contur unui proiect: nu muzeu, nici casă memorială, denumiri restrictive pentru a ilustra împlinirea unei restituiri vii, ci Casa Balzac. Adică, locul unde creatorul unei lumi a respirat, unde şi-a dezlănţuit sau stăpânit imaginaţia, unde l-au încercat neputinţele sau şi-a desăvârşit strădania sa titanică, cu alte cuvinte, unde şi-a dus o parte din existenţa sa de demiurg rotofei. Totodată, numele locului te invită şi pe tine, vizitatorul-cititor, să fii de-al casei, să-ţi regăseşti trăirile livreşti în acest spaţiu simplu, restrâns, uman.

Scrisul ce potoleşte orgoliul şi sprijină ambiţiile

Situată în inima vechiului sat Passy, aceasta este singura dintre locuinţele lui Balzac care mai există. Urmărit de creditori, el se refugiază, în anul 1840, în această casă cu cinci camere şi grădină, rămânând în acest adăpost, la început provizoriu, timp de şapte ani. De aici putea ajunge, incognito, prin strada Bertan, de la bariera Passy, spre Paris. Din grădina acestei case, „cuib, cochilie şi mantie a vieţii sale“, culege pentru Éveline Hanska liliac, iar, an de an, florile şi cărţile vor creşte precum ciupercile după ploaie.

A fost, mai ales, locul în care a lucrat cu înverşunare, dorind să împlinească, peste ani, dorinţa surorii sale Laure, care-i expedia, în mansarda pariziană de la etajul cinci, „ca o cuşcă demnă de închisorile de plumb din Veneţia“, unde „mirosea a sărăcie“, scrisorile cu îndemnul „scrie, scrie, scrie“.

Numai astfel putea să transforme eşecul omului de afaceri, care trebuia să tipărească pentru alţii cărţi, în destinul unui creator, în care La Comédie humaine va fi, de atunci, „explorată ca un univers, pentru că este un univers“, cum caracterizează rezumativ opera balzaciană André Maurois, în monumentala sa biografie Prometeu sau viaţa lui Balzac.

Până să se aşeze în casa din Passy, Balzac a scotocit, căutând întâmplări şi personaje, fie prin cartierul Marais, în rue Lesdiquieres, în preajma bibliotecii Arsenalului, fie hoinărind prin foburgul Saint-Antoine sau cimitirul Père Lachaise, unde vedea Parisul „ zăcând întortochiat“, dispunând, în toată această perioadă, de o rentă de 1500 de franci şi de un termen de doi ani pentru a dovedi că e geniu.

Prematur pântecos, nesăţios după succese, Balzac devine un ocnaş al penei şi cernelii, scriind 12-15 ore în şir. Este perioada în care, în cele trei locuinţe ale sale din rue des Marais, rue Cassini şi rue Batailles, scrie, printre altele, operele grupate în Sc ènes de la vie privée şi Sc ènes de la vie parisienne.

Tot în această perioadă primeşte prima scrisoare de la Éveline Hanska, de la Odesa, contesa poloneză cu care se va căsători peste şaptesprezece ani, în ultimul an al vieţii sale, şi tot acum devine el însuşi personaj de roman, în La Canne de Monsieur Balzac, de Delphine de Girardin, autoare care era încredinţată că basonul domnului Balzac este fermecat, ajutându-l să se facă nevăzut, pentru a intra în existenţa „tainică a făpturilor omeneşti“.

Casa autorului şi a personajelor sale

Aşadar, începând din 1840, în casa din Passy, Balzac hotărăşte numele comun al operei sale: La Comédie humaine. Lucrează asiduu, cum îi este obiceiul, întregindu-şi opera cu alte romane ale „comediei umane“, încercând, cum va mărturisi „să-şi deschidă uşile Academiei cu lovituri de tun“. Evident, literare. Şi totuşi, deşi îşi fixează termenul de o lună pentru isprăvirea fiecărui roman, „sihastrul de la Passy“ îşi mai găseşte timp să petreacă în unele seri cu Lamartine, Hugo, Gautier sau Karr, dar şi să asiste , sub Cupolă, la premierea lui Victor Hugo. Acaparat de plăsmuirea creaturilor sale livreşti, caută, totuşi, şi figuri vii, poate viitoarele modele ale năvalnicei sale imaginaţii.

Dar, iată casa din Passy: cinci camere cu covoare moi, cărţi, picturi, stampe, documente, manuscrise, ilustraţii, dar şi lucruri personale care îi evocă pe cei apropriaţi, ca-n orice spaţiu intim prin care a trecut un om; însă fără opulenţa casei din rue Fortunée, încărcată cu porţelanuri de Saxa, mari vase chinezeşti, cariatide din lemn sculptat, schiţa lui Tiţian, pe care scriitorul le-a adunat cu sprijinul material şi îngăduinţa contesei Hanska căreia, aici, o cameră îi este dedicată în exclusivitate.

Punctul central al casei este reprezentat, fireşte, de cabinetul de lucru al scriitorului, cel mai fidel păstrat, cu pereţii din velur roşu şi ciucuri din mătase neagră, cu scaunul şi biroul ce încă iradiază forţa creatoare a celui care a scormonit în „legile tainice ale trupului şi ale sentimentului“, şi pe care „mâna sa aproape l-a tocit „ – cum va mărturisi –, cu bastonul din corn de rinocer şi măciulia înstelată cu pietre preţioase, cu mantia albă de călugăr şi frânghia pentru încins. Şi, bineînţeles, cu nelipsita cafetieră, luminând, cu albul ei strălucitor şi veşnicu-i conţinut întunecat, ochii şi mintea scriitorului. Iar pentru că am amintit de cafetieră, este interesant de descris metoda sa proprie de preparare a cafelei: boabele sunt mărunţite, nu măcinate, iar prin scăderea treptată a cantităţii de apă se obţinea o fiertură concentrată, în scopul biciuirii imaginaţiei, „a terminării cărţii, ca şi a inimii scriitorului, de altfel“.

Ceea ce dă însă adevărata măsură a imensităţii construcţiei epice a romancierului, sunt desenele de pe pereţi ale celor o mie de personaje, o parte din cele peste trei mii ale operei balzaciene. Personaje cunoscute sau mai puţin cunoscute, unele trecute dintr-un roman în altul, spre a le sporii forţa. Sunt aici, cu înfăţişări ce reconstituie plăsmuirile scriitorului, şi Lucien de Rubempré, şi César Birotteau, şi Goriot, şi Vautrin, şi Eugène de Rastignac, şi Esther, şi domnişoara Cormon, şi Eugénie Grandet, şi contesa de Restaud, şi Coralie, alături de ceilalţi, mulţi, mai modeşti, creaţi din obligaţii pecuniare „pe gustul şi pretenţiile negustorilor“. Făpturi însufleţite şi trecute prin viaţă de autor, aduse în cărţi în felul său genial, pentru a fi încarnarea unor idei: onestitatea, avariţia, dragostea paternă, eşecul, parvenirea, intriga. O adevărată istorie a moravurilor unui timp şi a unei lumi, pusă în pagină de un observator, un analist şi un vizionar. Constatarea lui Maurois este exactă şi atotcuprinzătoare: „Balzac vede dincolo de realitate, dar vede şi realitatea. Asculta conversaţiile trecătorilor, punea întrebări militarilor, dejuna în tovărăşia călăului, lega prietenie cu un ocnaş şi spovedea femeile cumsecade.“ Pe toate le aducea în viaţa sa, iar el nu avea altă viaţă în afară de munca sa: „A munci înseamnă să mă trezesc regulat la miezul nopţii, să scriu până la orele opt, să-mi iau dejunul într-un sfert de oră, să lucrez până la orele cinci, să cinez şi s-o iau de la început în ziua următoare.“

Prin personajele sale, prin această lume de „etern şi schimbător bâlci“, animând victorii şi eşecuri, cu creditori încrâncenaţi şi neiertătoarea gardă naţională, cu refugii şi ieşiri la rampă, cu iubiri împlinite şi deziluzii, cu lumea sa, deci, Balzac este, rând pe rând, cum scrie André Maurais „un sfânt şi nu ocnaş, un judecător cinstit, un judecător corupt, un ministru, un dandy, o curtezenă, o ducesă, şi tot timpul un geniu“.

În sfârşit închei aceste însemnări, spunând că, prin tot ceea ce conţine ea, în casa din Passy îl regăsim pe întregul Balzac ; cel în care „sălăşuiesc două făpturi“: una, cu cafetieră şi baston, „trăitoare pe tărâmul omenesc“, cealaltă, cu personajele lumii sale înşirate pe pereţi, însufleţind o imaginaţie prometeică, cu „iluzii pierdute şi extazuri creatoare“.