Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de memorii:
Cartea supraviețuirii de Irina Petraş

Critic literar și eseistă de prim rang a literaturii maghiare din România, cu repetate și binemeritate recunoașteri ale rolului său în interpretarea literaturii universale și maghiare, Júlia Szilágyi a ieșit în lume, în pragul celor opt decenii de viață, cu o excepțională carte de proză memorialistică: Álmatlan Könyv, 2014. Cartea a apărut de curând și în versiune românească. Datorată fiind lui Marius Tabacu, putem fi siguri că păstrează intacte calitățile originalului. Deși de mică întindere, Cartea insomniilor pune în pagină o veritabilă filosofie de viață și reușește să panorameze experiențele personale dându-le valoare general-umană. Secvențele evocate urmează logica discretsentimentală a răsfoirii unui album de familie. Familie evreiască, așadar una cu destin tragic, secolul XX excelând în atrocități și abuzuri de „igienă rasială”. Tonul este unul al echilibrului, al meditației prelungi, al cântăririi cu accent pe omenesc a întâmplărilor cu oameni pe care le-a trăit ori despre care i s-a povestit. Grav și înțelept, scrisul ei nu ocolește măruntele pete trandafirii ale tabloului de familie, știe să se bucure, amintindu-și să surâdă. Dar mai ales să înțeleagă și să transmită printre rânduri o învățătură despre supraviețuirea omului sub vremi potrivnice: „Eu am supraviețuit după două totalitarisme. De fiecare dată, altfel. Fiindcă nu au fost la fel. Unul a fost mai înfiorător decât celălalt. Primul m-a învățat, când aveam opt ani, ce înseamnă frica de moarte. Celălalt m-a condamnat să mă obișnuiesc cu frica de viață, ca fundal permanent al formei de existență, de socializare, de etică a muncii, al valorilor și complexului de interese familiale considerate și acceptate ca fiind perene. Primul a fost nepăsător față de sentimentele mele. S-ar fi mulțumit și cu moartea mea. Celălalt a vrut, o vreme, totul. Să-mi dau viața pentru el, să-mi urmăresc cu altruism interesul, să fiu o delatoare curajoasă, mândră de propria mea înjosire, fericită, chiar împlinită în umilință”. Lucian Nastasă- Kovács are dreptate, scriitoarea „nu a încercat nici să altereze, nici să manipuleze memoria. Dar nici să ne ofere o carte de istorie colectivă nu a urmărit, pentru că, deși avem de-a face cu mai multe personaje, încărcătura emoțională este una individuală”. Dar, cum spuneam, cu bătaie lungă, fiindcă prozatoarea subtilă și cu harul povestirii nuanțate e secondată strâns de eseista gata să deschidă paranteze, să propună interpretări adânci, să sugereze accentele pe care desenul din covor le conține.
Într-un Pro domo, Júlia Szilágyi își analizează propriul proiect memorativ cu ochiul pedant al criticului: „Memorialistul își privește copilăria cu ochii omului matur. În dialogul dintre copil și adult – două etape ale vieții –, amintirile sunt trecute prin filtrul celui împovărat de vârstă. Se formează din nou, odată cu ele. ș…ț Uneori, memorialistul e nevoit să schimbe tonul. Asta se întâmplă de fiecare dată când discrepanța dintre stilul unei epoci apuse și incertitudinile adeseori tragice ale vieții de zi cu zi, dintre naivitatea copilăriei și autocritica maturității nu permite un limbaj unitar. Memorialistica se bazează inevitabil și ea pe alternanța dintre luciditate, suferință și ironie. Dar principiul înșiruirii nu este cronologia, ci aleatoriul amintirii”.
Cartea insomniilor e un tulburător raport-mărturie. Scrisă la modul confesiv, cu o vag delimitată doză de autobiografic și autoficțiune, se adresează unui cititor anonim, abstract, imaginar, dar real, fiindcă e bănuit la capătul celălalt al paginii. Nuanțele sunt lucrate în filigran, fiindcă cititorul nu e un confesor absolut și strict, ci unul relativ și vast. Adevărul unei cărți nu stă în eficacitatea utilizării secvențelor sale în viața curentă, ci în enunțul impersonal și oricând personalizabil pe care îl conține. Iată secvența de deschidere: „Șirul acestor amintiri începe cu întâmplarea din Sinagoga Martirilor de la Cluj, la comemorarea a patruzeci de ani de la Holocaust. Templul era plin. Căutam un loc. Am găsit unul liber, la capătul uneia dintre băncile din partea rezervată, după tradiție, femeilor. «E ocupat» – mi-a atras atenția, când am încercat să mă așez, o femeie corpolentă, întinzându-și brațul pe spătarul din față. Purta o brățară opulentă și numărul de la Auschwitz, tatuat. Avea puțin peste patruzeci de ani. Fusese stigmatizată de mică. I-am răspuns în șoaptă: «În vagonul de vite ar fi fost loc și pentru mine». Privirile ni s-au întâlnit. S-a tras la o parte. M-am așezat. Acum, aici și întotdeauna – m-am întrebat eu, așa cum o fac zi de zi –, e vremea uitării sau a amintirilor?”
De citit neapărat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara