Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cartea Şoaptelor – un strigăt al suferinţei de Any Shilon

Cărţile au forţă, literatura poate duce pe umeri vremuri şi locuri, generaţii şi spaţii. Claude Lévi- Strauss a scris cândva că o operă importantă e ca o reflectare a creaţiei universului.

Literatura de valoare poartă în sine un univers care se trezeşte la viaţă, fiind capabilă să ne prezinte atât creaţie, cât şi distrugere.
Cel care citeşte povestea captivantă a Cărţii Şoaptelor se simte aruncat în valurile agitate ale evenimentelor istorice, spre centrul furtunii, pătrunzând tainele existenţei tragice a poporului armean.
Vosganian ne atrage atenţia asupra acelor voci care par să fi fost uitate, iar şoaptele lor tainice prind viaţă. Cartea Şoaptelor este cartea vocilor care nu vor amuţi niciodată,
La fel ca şi ca alţi mari romancieri, care au descris existenţa din mijlocul ruinelor, din cenuşa războaielor, Vosganian povesteşte lumea în care a crescut, în care a trăit poporul armean, încercând să-i găsească sensuri şi semnificaţii. Nu mai e vorba doar de povestea unui popor, ci de o temă universală, care ne atinge pe toţi, un transcript al suferinţei şi al credinţei. Şoaptele devin o mărturie vibrantă.
E vorba, în primul rând, de suferinţele poporului armean, iar paginile cărţii creează, cu pană de artist, din diferite unghiuri, tabloul convoaielor în drum spre moarte, mărturie a acelor ani tragici. Masacrarea unui milion şi jumătate de oameni. O lume care se răsuceşte în jurul propriei sale axe. Moarte şi agonie. Şi mărturii vii ale timpului. O lume care îşi aminteşte. Cartea Şoaptelor nu scrie istoria, ea ne permite s-o cunoaştem, aşa cum a fost.
Denumirea Cartea şoaptelor apare ca un cifru secret, ca un caiet tainic de notiţe, în care se divulgă intimitatea lumii celor care suferă. Este cartea sfântă, cea în care istoria nu are numai date şi nume, învingători şi învinşi, ci şi semnificaţii. Un loc special îl ocupă fotografiile.
„În Cartea Şoaptelor, fotografiile ţin adesea locul oamenilor vii”. De-a lungul întregii cărţi, fotografiile au forţă vitală, sunt un fel de lumânări in memoriam. Fotografia reţine nu numai materia, ci şi spiritul. Autorul încearcă să descrie o lume dispărută, dar cu cât ne scufundăm mai mult în adâncul acestei lumi, simţim că fotografiem suflete, descoperim un univers sub un alt univers.
În carte nu există întâi şi apoi, iar naraţiunea nu este o linie dreaptă. În afara romanului pe care îl citim, există lumea pe care acesta o reflectă. Acolo se află Cartea Şoaptelor, în acea lume făcută din poveste în poveste, amintire în amintire, personaj care se intersectează cu alt personaj. Sub toate acestea există o structură subterană, compusă din coduri ascunse, care este de fapt, structura reală. Din acest motiv, autorul simte nevoia să ne explice că nu documentaţia istorică este esenţialul acestei cărţi: „Ea, cartea, deşi vorbeşte cel mai adesea despre trecut, nu e o carte de istorie, căci în cărţile de istorie se vorbeşte mai ales despre învingători; e mai degrabă o culegere de psalmi, căci vorbeşte îndeosebi despre cei învinşi”.
Cartea Şoaptelor nu este un roman obişnuit, în care există un povestitor care le ştie pe toate, care cunoaşte toate gândurile şi toate iţele întâmplărilor. Descrierea exactă este doar o copertă exterioară, în spatele ei se află coperţi spirituale, aure ascunse. Iată ce scrie autorul vorbind despre unul din evenimente: „În această ultimă privinţă, e oarecum neobişnuită, căci, spre deosebire de alte istorii, aici moartea e doar un detaliu, iar mai importantă decât moartea, şi, deci, decât viaţa, e memoria”.
Autorul-copil îşi trăieşte viaţa fără copilărie. Este vorba despre o lume şi un cod al vieţii care nu seamănă cu discursul unui roman obişnuit. Săriturile prin timp, aruncarea personajelor dintr-o perioadă într-alta, ne atrag într-o realitate în care nu discutăm despre personaje şi acţiuni de genul celor cu care suntem obişnuiţi din romanele istorice.
Cartea Şoaptelor va rămâne una dintre marile cărţi ale genocidului armean, parte din scrierile sfinte, ca proclamaţia profetului distrugerii care prevede capitole din elegia poporului său, încearcă să înţeleagă secretul existenţei străbunilor săi, urmăreşte masacrele comise de turci, grozăviile care se petrec în convoaiele deportaţilor, toate scrise într-o limbă reţinută, cu o durere care frânge inima. Scriitorul încearcă să explice sensul întâmplărilor şi de ce acestea se exprimă în şoaptă, şi nu în ţipăt.
Paginile cărţii scriu o istorie a durerii. Autorul scrie: „Poate că, în partea ei cea mai profundă, Cartea Şoaptelor începe cu o altă carte – căci, aşa cum oamenii se nasc din oameni, cărţile se nasc din cărţi”. În felul acesta ne conduce spre altă carte a tainei, Cartea Plângerii, de Grigore din Narek. Dar, spune autorul: „Între plânsul acela şi şoaptele acestea nu înseamnă că se înlocuieşte o suferinţă cu alta, e doar diferenţa dintre plâns şi plânsul înăbuşit. În anul naşterii mele, pentru o lacrimă s-a vărsat tot atâta sânge cât, în vremurile acelea, pentru un veac de război.”
Când citim capitolele Cărţii Şoaptelor, simţim că acel „copil bătrân” îşi înţelege copilăria pierdută. Dincolo de puzzle-ul de personaje care presară printre noi eposul poporului armean se află grozăviile convoaielor, masacrele şi violurile, povestea nedesluşită a legiunii armene, acţiunile grupului de justiţiari „Nemesis”, povestea îngrozitoare a arderii cărţilor, asasinarea a sute de scriitori şi intelectuali, opresiunile regimului sovietic. Din toate acestea scriitorul construieşte trei lumi paralele.
Trei direcţii esenţiale configurează acţiunea cărţii. Planul vieţii armenilor, spre exemplu, este descris în aşa fel încât dă o valoare specială copilăriei băiatului căruia nu i-a fost dat să fie copil. Până şi jucăria de copil a avut parte de altfel de poveste, cea a căluţilor de lemn.
Alt nivel necesar înţelegerii personajelor apare prin povestea – în stilul basmelor – a înmormântării imaginare şi a chivotului sfânt. În descrierea acestei înmormântări apar în mod simbolic toate personajele, iar noi suntem martori la întâlnirea sufletelor, suntem atraşi într-un capitol care, parcă, ar face parte din scrierile profeţilor, plin de duh sfânt, în care se adună toţi eroii cărţii, vii sau morţi. Ne înfiorăm când atingem şi nu atingem, în acelaşi timp, ceremonialul religios care oferă sufletelor o posibilitate de exprimare, care dă lumii rugăciunea de acceptare a destinului şi iertare. Fiecare personaj aduce câte un dar care exprimă în felul său nenorocirea, iar în sfântul chivot se adună obiecte din viaţa fiecăruia; bunicul Garabet aduce cadou cutia cu pantofi, în amintirea deportaţilor în Siberia, depunerea pantofilor e ca depunerea unei jertfe, iar alături de ea Micael Noradunghian aşază colecţia sa de hărţi. Şi astfel se întoarce la noi Minas orbul care aici, în cadrul acestui ritual fantezist, încearcă să readucă lumina, depunând în sfântul chivot felinarul cu care lumina noaptea drumul trecătorilor. Printre cei care vin e şi Virginica, a cărei poveste tragică de dragoste ni se dezvăluie în decursul cărţii. Virginica se îndrăgosteşte fără speranţă de un prizonier de război, retrimis apoi în Rusia – fără a şti care va fi destinul său. Tristeţea o învăluie, ultima scânteie de speranţă pare pierdută, iar pentru o clipă avem senzaţia că fata aceea ar putea fi o reprezentare alegorică a Armeniei.
O tragică lumină cade asupra capitolului alcătuit în întregime din cercuri – cercuri concentrice, în drumul spre moarte al oamenilor din convoaiele morţii.
Există în carte referiri asemănătoare la suferinţa evreilor. Trebuie reţinut: genocidul armenilor s-a petrecut înainte de genocidul evreilor, iar astăzi e limpede că dacă lumea ar fi ştiut să înţeleagă morala acelui genocid, dacă ar fi ştiut să trezească şi să salveze poporul armean, al doilea genocid din Europa nu ar mai fi fost comis.
În cartea lui Vosganian există o referire la Wiesenthal, vânătorul de nazişti şi la trupa de comando care pleacă în căutarea autorilor masacrului. Când bunicul e în agonie şi plânge surd, bunica îl cheamă pe doctorul evreu Zilberman iar el, care fusese martor la Holocaust-ul evreilor, explică astfel comportamentul bunicului înainte de moarte: „«E o boală nouă», spuse, «am întâlnit-o şi la bătrânii noştri evrei, reîntorşi din lagăre, cărţile nu o numesc şi nu-i găsesc leacul»”. Descriind modalităţile de distrugere a poporului armean, autorul scrie: „De la convoaiele duse în locuri izolate şi uşor de împresurat pentru a fi măcelărite şi de la lagărele de concentrare până la moartea prin împuşcare, înfometare, scufundarea în apă îngheţată ori arderea de vii a muribunzilor, toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor, pe drumurile Anatoliei, de la Constantinopol şi pînă la Deir-ez-Zor şi Mosol, au fost utilizate mai târziu de nazişti împotriva evreilor.”
Nouă nu ne mai rămâne decât citindu-l, să înţelegem sensul lucrurilor. Să nu fugim de lecţia istoriei, de strigătele morţilor. Cartea aceasta merită să fie propusă la Premiul Nobel ca mărturie vibrantă şi vie a suferinţei poporului armean.
Viaţa şi amintirea, moartea şi mărturia, acesta este miezul cărţii, şi în felul acesta are răsunet în Psalmi, unde se spune: „Nu voi muri, căci voi trăi şi voi povesti”.
Şi nu ne este îngăduit să uităm.

Herzel Hakak preşedinte al Uniunii Scriitorilor de Limbă Ebraică din Israel

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara