Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Cartea şi computerul de Vladimir SIMON



Simfonia a 9-a cântărea 5 kg

Democratizarea accesului la cultură prin înmulţirea exponenţială a reproducerilor după opera originară a avut cel puţin în domeniul muzicii rezultate benefice. În copilărie, după 1950, tata încă mai era proprietarul unui dulăpior frumos lăcuit care conţinea la nivelul superior, un patefon. Un cui special înfipt într-o măciulie de oţel trebuia aşezat cu grijă în şanţurile unui disc de ebonită. Când discul începea să se învârtă, cuiul transmitea vibraţiile în măciulie, care se transformau în impulsuri electrice şi mai departe în sunete prin difuzor. Pe o faţă de disc erau înregistrate cam 5-7 minute de muzică şi pocnituri. Simfonia a 9-a de Beethoven avea vreo 10-12 discuri, prinse într-un album cu scoarţe tari legate cu funde şi cântărea vreo 5 kg. În numai câţiva ani, opera muzicală s-a transpus pe discuri de vinyl, mult mai cuprinzătoare (30 minute pe o faţă). A urmat cd-ul, cu o oră şi ceva de muzică. Cd-ul a resuscitat interesul pentru muzica simfonică, subminat de evoluţia debordantă a curentelor rock din anii '60-'70. Mai apoi, dvd-ul a salvat opera de la dispariţie în anii '70. Întrucât numai înregistrarea cu sunet şi imagine a marilor înscenări, dar şi filmele artistice cu opere ale unui Joseph Losey, Jean-Pierre Ponnel sau Ingmar Bergman, reproduse pe sute de mii de dvd-uri, au putut acoperi uriaşele cheltuieli ale teatrelor pe care biletele vândute la reprezentaţii, oricât de scumpe, nu le mai puteau susţine. Prin dvd, opera a ieşit din lojile aurite, plătite cu sute de dolari pe seară şi a intrat în casele oamenilor din clasa mijlocie. Nu multă vreme după dvd, apare stick-ul de memorie. Opera muzicală se digitizează. Conversia sunetelor în formate ca ape sau flac concurează cu interpretarea originară conservată într-un baton de mărimea unei brichete cântărind 30g.


Best-seller fără cititori

În antichitate erau puţini scriitori, puţine opere literare disponibile la lectură şi puţini cititori. Aş zice că numărul cititorilor erau aproape egal cu cel al scriitorilor. Scriitorii se citeau între ei. De aceea, triada scriitor-operă-cititor apărea celor din afară drept un univers închis, al celor care stăpânesc cuvântul şi, prin el, lumea înconjurătoare. Literatura, scriitorul, opera se bucurau de un prestigiu consolidat în primul rând de dificultatea învăţării scris-cititului. Platon este apreciat de milenii drept reper al spiritualităţii în absenţa confirmării valorii lui prin lectură. Dialogurile sunt un best-seller universal nesusţinut de o citire în masă. Până la finele celui de-al doilea mileniu, locul literaturii în societate este unul excepţional, iar scriitorul socotit un iniţiat, un învăţător. Oamenii politici, până în secolul XX, recurg la opera literară în speranţa că astfel conferă o greutate în plus discursurilor. Ceauşescu însuşi simte nevoia în câteva rânduri să-şi agrementeze discursurile cu versuri din Eminescu şi Coşbuc, dovadă că înainte de '89, până şi în regimul dispreţului faţă de valorile intelectuale neproductive, cum sunt cele culturale, literatura scrisă se bucura de o reputaţie necontestată, iar scriitorii percepuţi drept repere morale şi modele de succes.


Creşte numărul de titluri, scade prestigiul literaturii

De la invenţia tiparului spre zilele noastre, numărul tot mai mare al cărţilor a determinat sporirea pe măsură a cititorilor şi, implicit, a scriitorilor. Democratizarea neîngrădită a producerii şi receptării literaturii a avut drept efect vizibil diminuarea reputaţiei şi pierderea locului distinct al cărţii şi al scriitorului în societate. Literatura pusă la dispoziţia majorităţii îşi pierde aura de mister şi aparenţa de domeniu spiritual privilegiat. Înmulţirea cititorilor determină standarde de calitate tot mai coborâte care, la rândul lor, induc convingerea că nu e cine ştie ce mare ispravă să scrii. Tiparul, cu ajutorul rotativei, permite realizarea unor tiraje de sute de mii de exemplare transformând cartea, astfel, într-un produs de consum printre multe altele, lesne de găsit, menit să împlinească o nevoie bine definită, anume întreţinerea confortabilă a stării de spirit într-un interval de timp limitat. Înaintea unei călătorii, bunăoară, cartea se cumpără la chioşcul din gara de plecare şi se aruncă după consum în gara de destinaţie. Sigur, în multitudinea de tipărituri apar şi valori autentice. Însă vârtejul reluat la nesfârşit: producţie-distribuţie-consum împiedică stop-cadrul necesar pentru a reconstrui ierarhii şi reputaţii. Însă, pentru a nu fi acuzat că de dragul unei demonstraţii înadins descurajantă mă pretez la exagerări, mă grăbesc să nuanţez. În culturile normale ale Europei, procesul acesta de convertire a cărţii în produs de consum, a stârnit, firesc, reacţii adverse organizate, nu sporadice ca la noi. Reacţiile nu angajează masele largi, ci zone elitiste ale societăţii, care s-au coagulat într-un procent de 2-3% din societate, cu ediţii de lux, cu dezbateri la posturi tv sau radio receptive la fenomenul cultural, cu reviste dedicate, cu comentarii inteligente, cu librării rafinate. Aceste grupări selecte, chiar dacă nu reuşesc să provoace mari tulburări sociale, menţin centrată atenţia asupra cărţii ca purtătoare de înţelesuri fundamentale despre viaţă şi om şi nu capitulează în confruntarea cu digitizarea şi internetul.


Internetul - oglinda strâmbă a literaturii

Conversia digitală şi portabilitatea în mediu virtual sunt benefice pentru opera muzicală, întrucât, fără să atenteze la integritatea ei, îi asigură o receptare globală. Cartea, însă, transpusă în formate digitale şi plimbată prin internet îşi pierde identitatea şi integralitatea. Nu mai are început şi sfârşit, e efemeră, parte a unui uriaş palimpsest al haosului. Toată lumea, agramaţi, furioşi, genii, însinguraţi scriu, şterg, copiază, caută pe internet. Un Platon, de-ar apărea, ar fi greu depistabil. Internetul este prin definiţie opus ordonării şi ierarhizării. Valoarea textului înscris pe internet este dată doar de interesul vizitatorilor faţă de el. Căutaţi un început banal de frază: "Dacă nu spui prostii..." şi veţi găsi de îndată că aparţine lui Sexy Brăileanca (continuarea este: ..."nu se uită nimeni la tine în România"). Căutaţi un început celebru de frază: "Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu..." şi veţi găsi tot felul de anonimi care l-au parafrazat, dar nicăieri indicat autorul - Creangă. Acesta este internetul, o aglomerare "fără sistemă", atât de frumos anticipată de Caragiale în schiţa Moşii. "Prima societate de bazalt" stă în acelaşi plan cu "Hop şi eu cu ţaţa Lina" sau cu "copilul cu trei picioare", "Deşteaptă-te române" este asociat cu "beigălă" şi "Alexe, omul lui Dumnezeu". Internetul şi digitizarea desăvârşesc subminarea cărţii, fundamentul literaturii, proces început în societatea de consum. Oricât aş fi de deschis progresului tehnologic, nu-mi pot imagina citirea romanului Război şi pace pe computer. Speranţa de a reda în aceste condiţii demnitate cărţii pare iluzorie. Evoluăm către o cultură muzicală?


Carte-carte, dar virtuală

Se numeşte kindle şi este un ecran închis între coperţi Are 1 cm lăţime şi cântăreşte 290 gr. Costă vreo 300 $. Poate înregistra cam 1500 de cărţi, care se pot descărca dintr-o librărie virtuală dispunând acum de 300.000 de titluri. Preţul unei cărţi este de 9.99 $. Descărcarea unei cărţi durează cam 60 de secunde. Nu este un computer, este cartea ideală. Ecranul corespunde unei pagini. Cu un buton răsfoieşti cartea, introducând un cuvânt-cheie ajungi la textul dorit mult, mult mai repede decât răsfoind paginile de hârtie, cu alt buton poţi schimba caracterul literelor, sau cu un altul să asculţi cartea, dacă n-ai condiţii s-o citeşti. Dar nu poţi atenta la integritatea ei. Cartea rămâne carte. Este kindle soluţia ieşirii literaturii din criza de identitate, reconsiderarea interesului pentru lectură?