Cel mai bun roman al tuturor timpurilor rezultă, ne asigură hâtru Daniel Bănulescu, dintr-o lectură deviată a cărţilor sfinte. El nu există, ca atare, sub această titulatură ierarhică, ci este, post factum, investit cu ea. Mai mult chiar, meritul, în măsura în care de la asemenea înălţimi încolo se mai poate vorbi despre merit, nu e rezervat vreunui autor - oricât de bine înrădăcinat în canon - înzestrat, cândva, cu carne şi oase. Nici Cervantes, nici Balzac, nici Proust, nici Joyce nu fac pentru soarta acestui gen atâtea câte face bietul - şi anonimul - cititor.

Recunoaştem cu uşurinţă, în această listă restrânsă de principii, o simpatică vulgată a teoriilor ce abordează sistemul literar din perspectiva exclusivistă a receptării. Şi, dacă zăbovim o clipă în plus asupra temei, un mai vechi scenariu de extracţie religioasă propriu, în ultimul deceniu, celui care s-a numit pe sine, după toate imperativele smereniei, Daniel al rugăciunii. O bucată consistentă din acţiunea volumului de care vorbim acum - care a apărut de curând la Cartea Românească şi care se numeşte, desigur, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor - se petrece în coridoarele clandestine ale mănăstirii Toaca. O altă bucată, semnificativă şi ea, între pereţii ccoşcoviţi ai unei hărţuite familii de martori ai lui Iehova.

Dincolo de această amprentă personală, Daniel Bănulescu se simte dator - e o datorie a generaţiei sale! - să elucideze, literar, ultimii ani, găunoşi, de comunism românesc. Mărturisesc că nu am, faţă de acest tip de demers, mai degrabă sanitar decât prozastic, o părere prea grozavă. Fiindcă ceea ce, înainte de prăbuşirea regimului, avea conturul ferm al comandamentului moral, se transformă, imediat după, într-o destul de exsanguă opţiune politică. Care se pliază fie pe scriitura bolovănoasă a unui realism de tranziţie, fie pe răzbunarea tardivă a carnavalescului pur şi simplu indigest.

Totuşi, nu cred că, de vreme ce găsesc romanului destule calităţi, prejudecata mea e una, intelectual vorbind, malignă. Ea acţionează doar din loc în loc, în punctele, ce-i drept, nodale, în care - dau un singur exemplu - portretul soţilor Ceauşescu e împins dincolo de frontierele etice ale parodicului. Expediţiile cinegetice ale şefului de stat se desfăşoară ca unse cu miere, într-o atmosferă deopotrivă netedă şi dulceagă. Şedinţele de chiromanţie gipsy pe care soţia sa şi le programează periodic dau, la rându-le, seamă de un anume miraculos de mucava.

Ce se întâmplă, de fapt, în această carte cu titlu vag uzurpator ? În plin an 1989, între liderul comunist absolut şi o ciudată bandă de hoţi bucureşteni izbucneşte un veritabil război rece. De o parte, Nicolae Ceauşescu, sprijinit simultan de două guverne, de cealaltă parte, reţeaua condusă de un misterios şpringar cu nume de raritate botanică. Istoria mare, demnă de a fi consemnată în manuale, se confruntă în chip tacit cu aceea minusculă de circulaţie - cel mult - orală. Iliada aruncă, oarecum pe sub mână, mănuşa Batrahomiomahiei. Şi nu mă gândesc doar la adunătura de infractori ca Iarba Fiarelor, Arvinte Zural, Sucu Marcel, Doru Sinistratul, Scoruş S. Scoruş sau Fisente, ci şi la întreagul guvern din catacombe, avându-l în frunte pe veteranul Petre Iţipache şi strălucind la suprafaţă prin măsurile intransigente ale lui - alt nume cu adevărat glorios - Genel Ţaca.
Aşadar, o dată cu atentatul neizbutit de la Snagov, când Ceauşescu e salvat de joaca haotică a unui câine de vânătoare, pentru Iarba Fiarelor începe o lungă perioadă de deghizamente. Întâi se trezeşte, prin bunăvoinţa unor cunoscuţi, brancardier la morgă. Sau, pentru mai multă precizie: "...acuma eşti o jumătate de brancardier. Nasol e că un brancardier de-adevăratelea n-o să fii niciodată. Al doilea defect. Te trădează vorbitul. - Cum? - Nu zici tu mereu "mulţumesc"? Nu ţi-am spus că omul e o mortăciune?! De ce să-i mulţumeşti unei mortăciuni?... Defectul ăsta nu se poate corecta. Aşa c-o să fii nepotul din Buzău şi tâmpit şi mut. - Bine. - Din clipa asta nu mai scoţi nici un cuvânt, nici măcar când eşti singur la budă sau când ai vreun coşmar. Dai din cap şi, la situaţii grele, emiţi şi-un mâmâit, de aici, din fundul gâtului, ca un bolnav mintal. Mî, mî, mî. Ne-am înţeles? - Îhm. Asta să fie şi ultima ta vorbă până te-oi căra pe picioarele tale de-aici."(pag. 124)

Urmează, nu peste mult, o primă recluziune mistică sub chepengul din locuinţa vrăjitoarei Icoana. Aici va răsfoi, fermecat, Biblia şi va asculta, într-o cu totul altă dispoziţie, amuzante descântece erotice destinate cuplului prezidenţial. Că nu atât religia, cât articulaţiile ei omeneşti constituie nucleul de interes al cărţii putem deduce dintr-un capitol, nemilos, în care nebunia epocii de naţionalism obtuz e rezumată - în cadrele ficţiunii - plauzibil:
"Trebuia să inventeze el o religie, să-i ia prin surprindere pe români şi să-i transforme - pentru binele lor - în adepţii unei religii care preţuia hărnicia. Dacă în centrul noii religii ar fi aşezat tot comunismul, aia n-ar mai fi fost deloc o religie nouă şi românii lui nu s-ar fi lăsat păcăliţi. În iulie 1971, Nicolae Ceauşescu scrie într-o singură noapte Tezele din iulie, îşi asumă imensul sacrificiu de a renunţa, aparent, la modestie şi inaugurează cultul prin care el devine Dumnezeul poporului său. Noua religie este simplă: Dumnezeul românilor este el, Nicolae Ceauşescu. Preoţii lui sunt activiştii Partidului Comunist. Credincioşii de rând sunt locuitorii României. Bisericile sunt toate locurile unde poate fi adorat Nicolae Ceauşescu. Unul dintre modurile cele mai dorite de adorare e munca. Noua religie se numeşte, neoficial, Ťceauşismť. Înţelesul Tezelor din iulie e acesta: la baza oricărui act spiritual din România trebuie pusă concepţia lui, a lui Nicolae Ceauşescu." (pag. 237)

Plauzibil, aşadar, în definitiv, deductibil. Ceea ce iese, în schimb, dintre restricţiile ştiute ale acestui joc este metoda - foarte subtil scufundată în depozitul de clişee ironice - prin care planul se materializează în scriptură. Poetul de curte, purtând un nume îndărătul căruia mulţi îl vor fi ghicit pe Adrian Păunescu, se hotărăşte, în felul său, să devină nici mai mult, nici mai puţin, decât profet de curte:
"Emilian Răulescu era isteţ, talentat, lipsit de caracter, mişcat de o energie uriaşă, foarte înalt şi impresionant de gras. Se retrăsese din societate în casa sa de pe o străduţă liniştită din centrul Bucureştiului şi jurase să rămână rupt de lume atâta timp cât în mintea sa nu va încolţi o iniţiativă care să le pună net în umbră pe toate celelalte care îl zeificaseră pe Nicolae Ceauşescu. Ieşea numai noaptea, se apropia tiptil de câte un câine vagabond de prin Piaţa Cosmonauţilor şi recita tunător în direcţia lui: Conducător de ţară, conducător de oaste,/ Născut în anul Marii Uniri a ţării noastre... După un an şi trei luni de aşteptare, tot într-o noapte, în mintea lui Emilian Răulescu străluci un gând atât de nou şi de îndrăzneţ, încât, la început, se sperie. }inta activităţii sale deveni scrierea unei cărţi despre viaţa şi concepţia Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, carte care să fie introdusă pe vecie în Biblie, între cartea profetului Isaia şi cartea profetului Ieremia." (pag. 241)
Despre învoirea dată de Patriarhie şi despre stagiul de monah petrecut de masivul versificator între aceleaşi ziduri ca şi urmăritorii Ierbii Fiarelor nu mai are rost să pomenesc, din moment ce, oricum, mai toate căille interne ale acestui Cel mai bun roman al tutoror timpurilor se întâlnesc spectaculos. Până şi reţeaua de drumuri subpământene care brăzdează Capitala încă din vremea lui Caragea şi care găzduieşte, în primele pagini, sediul conspirativ al guvernului secret va fi folosită, către final, de Iarba Fiarelor, ca unic traseu posibil către parterul sinistrului Comitet Central.

Nu e greu să ne imaginăm cum, deşi romanul se încheie undeva, pe la jumătatea lui octombrie 1989, umbra lui se întinde, în viitor, peste mai bine de două luni. Sub zodia probabilului, Iarba Fiarelor va scăpa, în alte câteva rânduri, din cleştii autorităţilor, se va costuma, de alte câteva ori, în pelerine prea largi pentru trupul său firav, va gravita continuu în jurul perechii malefice şi-i va ieşi în faţă exact la vreme. E, repet, numai o posibilitate.

Aventuros, ludic, inspirat şi - mai ales - capabil să obţină rapid un cert succes de public, romanul lui Bănulescu ascunde, totuşi, mai mult decât un simplu deznodământ. Anume efectul liniştitor pe care pare a-l fi avut, asupra acestor furtunoase operaţiuni, cenaclul Universitas. De ce toţi acoliţii Ierbii Fiarelor comentează, din când în când, versurile citite, la întâlnirea rituală cu Mircea Martin, de un anume, extrem de familiar, Cristi?

Puţini îşi vor mai fi amintind serialul animat, de discret prozelitism biblic, ce făcea, în primii ani postrevoluţionari, vogă între copiii abia ieşiţi dintr-o lume intens cenuşie. Se numea, ca şi ciclul mamut de opere complete ale unui poet invocat ceva mai sus, Cartea Cărţilor. Şi nu era, cred eu, deloc străin de memoria afectivă a lui Daniel Bănulescu.