Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Cartea amară de Daniel Cristea-Enache

Există câte o amprentă stilistică pentru fiecare poet veritabil, ușor de remarcat în abundența generală de versuri, iar la Eugen Suciu, în Frica, ea se observă încă din titlu, însoțindul apoi pe autor până la capătul cărții. Felul cum e gândită poezia este aici intim legat de felul cum ea e scrisă: în texte scurte și foarte scurte, mergând până la limita haiku-ului, cu o valorificare a spațiilor albe, cu tehnici ale sugestiei, ca și ale esențializării.
Poetul oscilează între picturalitatea versului și legarea lui de un simbol; și chiar această oscilare devine caracteristică pentru Suciu. Autorul are ceva din respectul absolut al marilor inițiați pentru lucrurile care trebuie spuse după un ceremonial, fără exces de vorbe, într-un anumit cod. De aceea, în cele mai puternice poeme, cum este Au cântat, versurile lui se încarcă de o tensiune obținută cu arta conciziei, iar nu prin acumulare și suită de strofe. Un supra-limbaj ia în posesie, rapid, parcursul poemului și îi „controlează” semnificațiile: „Au cântat ca niște victime/ cu vocea împlântată în hainele/ umede/ și moloz// sever/ în casă/ a năvălit măcrișul// a lustruit oasele/ a stins lampa”. În alt loc, în Vrabia, citim, dimpotrivă, un pastel comprimat, realizat cu un desen grațios, fără vreo tensionare, din adânc, a șirurilor de cuvinte: „În nucul verde/ vrabia gri/ leagănă o firimitură albă”. Sau, în poezia de pe pagina alăturată, O agreabilă fragilitate, privim un tablou urban schițat într-un mod relaxat; și plăcut deopotrivă observatorului și cititorului: „Mame tinere/ împing landouri/ pe Corso// landourile -/ ecluze/ pentru ocheade”.
Tonalitatea dominantă, în Frica, va fi aceea a angoasei, astfel că asemenea „peisaje” sunt mai degrabă excepții în cuprinsul unui volum tot mai încărcat de neliniște. Încercând să „sistematizeze” starea existențială ce va trece în propria poezie, autorul scrie o sumă de Note pentru cartea amară, numerotate, și care fac o legătură la vedere între melancoliile vârstei și pofta poetului de a le descrie. Se remarcă în versurile lui Suciu acest paradox aparent: cu cât referințele la bătrânețe, la „ruginire”, la „cicatrici” sunt mai numeroase, cu atât poemele capătă o mai mare vitalitate expresivă. Vechea observație că un artist „exploatează” mai mult deprimarea, anxietatea, tristețea morbidă și mai puțin jubilația, euforia, stările de bine nu este lipsită de temei. În Egrete și cai (mai puțin reprezentativă pentru Suciu dată fiind risipa de imagini à la Voronca) se rețin câteva versuri din strofa a doua, în care „chipul ridat” e poetizat cu o remarcabilă prospețime: „acum pământul/ e cât buricele degetelor/ cu care ții lingura de supă/ cât oglinjoara umflată de mercur/ în care din chipul ridat/ nu mai izbucnesc litere/ nici lacrimi”. Poezia se continuă, nu în avantajul ei: „numai cratime și bastonașe/ și o absență sărată între ghilimele”.
Dacă supratema cărții e avansul bătrâneții, în percepții, în stări, în reflexe, „salvarea” este de găsit tocmai în rememorare și în transcrierea vieții pe coala de hârtie. Cuvintele, ele, pot „să-și refacă viața”, precum în Amprente, care ar putea figura ca o ars poetica. Din nou se poate vedea capacitatea de insolitare a lui Suciu: din numai câteva versuri, el e capabil să creeze un poem în toată puterea cuvântului, indiferent la aspectul cantitativ: „Amprente dezolate/ ale lucrurilor neștiute// nemișcate/ pe buzele arse/ pe mesele roase de leșie/ cuvinte dispuse/ să o ia de la capăt// și să-și refacă viața”. Esențializarea și concizia merg împreună în majoritatea textelor din carte, unele încheiate printr-un vers (redus la un singur cuvânt) ce conferă dintr-odată o perspectivă diferită. Poetul acesta atât de original sculptează, așa zicând, în propria materie poetică, obținând, ca și în alte cărți ale sale, un lirism epurat, auster, inițiat. „Un joc secund, mai pur”, dar fără ermetismul barbian.
Închei relectura acestui volum excelent cu senzația că în el nu se mai putea adăuga nimic, după cum din sumarul lui nu se putea scoate ceva.

P.S. Printr-o coincidență rară în analele cronicilor literare, ambii autori au ales același titlu. (Red.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara