Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Cartea amară de Răzvan Voncu

Sub o aparență ironică și îmbrăcată în haine meșteșugite, poezia lui Eugen Suciu este, în realitate, gravă și sobră, străbătută pe lungi suprafețe de angoase profunde și de un sentiment apăsător al finalului. Lungile intervale dintre volume – Bucuria anonimatului apare în 1979, Cinema Union în 1991, Țeasta în 2013 – au făcut să se estompeze legăturile dintre ele și, implicit, liniile directoare ale unei poezii care, deși a pornit mereu – spre deosebire de cea a celor mai mulți dintre colegii de generație optzecistă – de la „slova de foc” (adică de la inspirație), numai întâmplătoare nu e.
Cu volumul Frica (2017), de fapt, Eugen Suciu mai coboară un palier existențial, pe traseul autocombustiei sale poetice. Bucuria anonimatului fusese, evident, un manifest antimodern, prin refuzul decis și ironic al posturii sociale a „marelui poet” și prin preferința acordată persoanei scriitorului, nu persoanei sale. Cinema Union a mers mai departe, dizolvândul pe poet în lichidul amniotic (dar și textual) al mediului social, pentru ca Țeasta să se refugieze ostentativ din metafizic în concret, din spațiul reconfortant al rațiunii în cel incomod al fragilității ființei. Frica desăvârșește acest refugiu – care e, totodată, și un refuz –, retrăgându-l pe poet dincoace de lume, în zona spaimelor difuze care populează o conștiință prea sensibilă, violentată de „răul existenței”.
Nu vreau să spun, Doamne ferește!, că Eugen Suciu este un poet calculat, care în anul debutului știa precis în ce direcție va merge în 2017. Dar, lucid fiind și înzestrat cu conștiință critică, a găsit mereu, în volumul precedent, premisele celui prezent. Astfel încât, deși este un autor parcimonios, care a lăsat, cum spuneam, să treacă ani buni de la o culegere la alta, creația sa se înfățișează, astăzi, ca un univers coerent și substanțial, în care nu există note false, nici focuri trase în aer.
Dat fiind acest mod în care și-a configurat opera, este greu de spus dacă Frica este cel mai bun volum al lui Eugen Suciu (după gustul meu, este). Ceea ce e cert, este că aici, fără a abandona stilul inaugurat în Bucuria anonimatului, poezia sa este mai concentrată și mai încordată, pipăind uneori – în cheie paradoxală, desigur – brevilocvența aforismului: „Năluci broșate simfonic/ omiteri intenționate/ ocolișuri în ochii pișicherului// sinucigașul:/ un caz particular de urbanism/ printre negațiile devastatoare/ ale câmpiei”. Rafinamentul ei constă în simplitate și în particularitatea de a fi în același timp ermetică și deschisă, pasibilă de o lectură-decodare, ca și de simpla degustare senzorială: „Pleoape tăcute/ capabile/ de isprăvi temerare// fluturi în tunel/ distrug viețile/ fetelor tinere”. Haiku-ul este limita acestui tip de poezie, cu observația că Eugen Suciu cultivă, vorba lui Nichita Stănescu, spiritul de haiku, iar nu forma canonică a acestei modalități nipone: „În nucul verde/ vrabia gri/ leagănă o firimitură albă”.
Interesant este – și asta mă face să așez Frica în poziția de piatră unghiulară a operei poetului – că, după ce în anii ’80 a evitat să practice pe scară largă poezia realului, cu care se afirmau gregar colegii săi optzeciști (ceea ce i-a atras reputația de optzecist atipic), în volumul recent întâlnim mai multe poeme foarte reușite din această categorie. Pe care, însă, subsumarea la o dicțiune poetică aproape gnomică și la o viziune barochistă le redimensionează, proiectându-le într-un alt orizont de semnificații decât cel în care stau, să zicem, Poemul chiuvetei sau Budila-Express. Citez un singur text din această serie, semnificativ pentru modul ei genuin de „realism”, lipsit de demonstrația optzecistă subsecventă: „Peste drum/ la Ionescu (90 de ani/ băiatul popii din Snagov)/ ciuful castanilor/ tăiați militărește/ un salcâm încărcat 4 G/ un pin onest în fundal// Raiffeisen Bank/ Help Net farmacia inimii Catena/ Super Bet Sport Bet/ o mamă (o sărăntoacă)/ cu copilul de mână (2 ani)/ cu capul înfipt/ adânc în tomberon/ scotocește adulmecă/ fantoma intolerantă/ a evoluției”. Traseul este invers celui din poezia argheziană zisă a universului mic : dacă acolo ample semnificații se ascundeau în spatele unei întâmplări sau ființe mărunte, la Eugen Suciu tabloul de anvergură se chircește și se sublimează, redus la o spaimă mică sau la o existență evanescentă, ca un antic îndemn la modestie.
Îmi mai place și că ironia se preschimbă subtil în autoironie și ia accente grave, cum se întâmplă, de pildă, în seria de poezii intitulate Note pentru cartea amară, 5 la număr, care par nu numai a subîntinde semantic volumul de față, ci și a-l prefigura pe cel următor: „unii/ strecoară predici/ în pădurile inundate/ predici pline de ranchiună/ care cojesc de lumină/ cuiburile memoriei/ și varul rănit al lecturii// sunt cei ce nu știu/ cât de înspăimântătoare poate fi/ beția preciziei/ dependența arhaică// foaia albă”.
Orfevru de o mare exigență cu textele sale și creator lucid, la antipodul ființei sale dionisiace, Eugen Suciu este unul dintre poeții cei mai dragi inimii mele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara