Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Carnetul unui Pierde-Ţară de Paul Diaconescu

Zbigniew

Am luat-o pentru titlul ei: Ajutor! Mă numesc Zbigniew. Tot un Pierde- Ţară şi el, mi-am zis, dar răsfoind cartea am văzut că nu era chiar aşa: Zbigniew s-a născut aici. Dar cum să te cheme Zbigniew într-o ţară în care sunetul „z” se pronunţă „s”? Iar dacă numele de familie începe, colac peste pupăză, cu o infamă silabă, care aici înseamnă un „ceva” inavuabil... Cum se va descurca învăţătoarea când va striga catalogul? Bâlbâiala „sss... ssbi... sbig..., mai treacă-meargă, dar mai departe? Va avea prezenţa de spirit să sară peste...? Să păşeşti în clasa I cu astfel de angoase...
Apoi, pubertatea, adolescenţa, nevoia imperioasă de a fi acceptat, de a fi „la fel ca ei”, de a te amesteca „cu ei”, ca un strop de cerneală picat întrun pahar cu apă, dar fără să coloreze apa. O cerneală „simpatică”? Imposibil! Şi Zbigniew începe să fure bomboane din magazine ca să-şi îndulcească colegii, apoi devine băiat „de băieţi”, îşi face loc cu coatele, cu pumnii, cu înjurătura, cu umorul. Lung e drumul spre o altă ţară. Mergi, mergi şi nu ştii nicicând, nici dacă ajungi. Ştiu doar că pentru a doua generaţie de imigranţi desţărarea, integrarea, identificarea, pot fi uneori la fel de dificile ca şi pentru prima generaţie.
O ştiu din proprie experienţă, fiul meu, Zbigniew!


Merele

Merele sunt roşii, de un roşu aprins, ca în Pomul Cunoaşterii, pictat de Lucas Cranach, pomul sub care Adam şi Eva se mai întreabă încă dacă să primească sau nu darul Şarpelui. Prin grădinile din cartier frunzele au căzut, dar merele au mai rămas prinse de crengi sfidând frigul, vântul şi ploaia şi profitând de faptul că nimeni nu le culege. Dar în cele din urmă merele cad. Şi nimeni nu le strânge! O fi un obicei al locului, o tradiţie nutrită de cine ştie ce mit străvechi? E, poate, o nevoie de frumos, de culoare încă vie în peisajul din ce în ce mai cenuşiu, mai mohorât al toamnei. Numai că, venind dintrun loc în care sărăcia l-a învăţat să respecte şi să folosească toate darurile naturii, Pierde-Ţară e întotdeauna surprins şi întristat de asemenea risipă.
De aceea se bucură că cineva profită, totuşi, de aceste poame care putrezesc în iarbă după ce au luminat o vreme covorul galben-castaniu al frunzelor moarte. „Profitorii” sunt animalele pădurii, căprioarele, elanii, vizitatori obişnuiţi ai satelor şi suburbiilor, oaspeţi fără complexe ai grădinilor neîngrădite, oaspeţi care găsesc un desert delicios în aceste dulce-acrişoare fructe. Dar, mai ales, acidulate, căci în ele au dospit deja fermenţii alcoolului. Şi... La fel ca noi, oamenii, aceste fiinţe de felul lor blânde, pot deveni agresive şi primejdioase atunci când, ameţite ori, poate, visătoare, traversează cu nonşalanţă şosele şi autostrăzi.
Iată, aşadar, un nou paragraf de adăugat la biografia de mult ilustră a acestui minunat fruct, născut sub semnul păcatului.


Toleranţa

De ce tăiam cu foarfeca mustăţile pisoiului? De ce prindeam muştele ca să le rup aripile? De ce, cu un capăt de lumânare legat cu aţă, momeam gărgăunii, îi scoteam din găurile lor subpământene şi-i omoram? Fiindcă şi ceilalţi copii făceau la fel? Pe atunci nu citisem Majestatea sa, regele Muştelor, nici nu văzusem mercenari de 12 ani cu kalaşnikovul în bandulieră. Şi-atunci! De ce era cruzimea un joc al copilăriei? ...
O viespe a intrat în camera lui Dan. A făcut câteva ronduri în jurul lămpii, apoi s-a oprit pe fereastră. Pun mâna pe una din revistele lui cu benzi desenate şi vreau s-o omor. Dar nepotul meu mă opreşte. Ia o cutie cu bomboane de pe masă, o goleşte şi reuşeşte să prindă viespea şi s-o închidă în cutie. Apoi iese cu ea în balcon şi-i dă drumul. Nepotul meu are doar zece ani. Rămân fără replică. Şi, încet-încet, înţeleg că toleranţa, pe care am descoperit-o cu adevărat şi-am învă- ţat-o, întrucâtva, aici, în Nordul Europei, nu poate fi despărţită de libertate. Libertatea tuturor. Chiar şi a viespilor. Dar...
De ce n-a rămas cruzimea doar un joc, nevinovat în fond, al copilăriei? De ce n-a devenit toleranţa acea lex universalis visată de idealişti şi filozofi? Oare va deveni? Când?
Probabil că abia atunci îmi voi putea învinge pornirea de-a omorî viespile, ţânţarii, coropişniţele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara