Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Carnetul unui Pierde-Ţară de Paul Diaconescu

Scoop

Ieşind din super-marketul Morisson iau, dintr-un teanc pus la vedere, ziarul local, 8 pagini A4, „Gibraltar Chronicle”. Un cotidian gratuit, modest şi sobru, cu multe reclame şi câteva informaţii despre puţinele evenimente dintr-un oraş de 35 de mii de locuitori. Privirea îmi e atrasă imediat de titlul „Ultima scrisoare a lui Nelson”. E o scurtă notă adresată de amiral guvernatorului „Stâncii”, cu trei zile înaintea bătăliei de la Trafalgar, scrisoare ce va fi pusă în vânzare la o casă de licitaţii din Londra. Amiralul aştepta un vânt prielnic pentru a lansa atacul împotriva flotei franco-spaniole, pe care o învinge, după cum se ştie, cu preţul vieţii sale.
O veche curiozitate de reporter mă împinge la investigaţii devenite azi la îndemâna oricui: internetul. Şi astfel aflu două lucruri uimitoare: acest minuscul ziar apare neîntrerupt din 1801 şi, întrucât Cabo de Trafalgar se află doar la câteva zeci de mile de „Stâncă”, se poate mândri cu un scoop, probabil inegalat în istoria presei: vestea victoriei de la Trafalgar apare în „Gibraltar Chronicle” cu o săptămână înaintea marilor ziare londoneze!
...O zi mai târziu, pe plaja de la Alcaidesa, câţiva kilometri la nord de Gibraltar, mi-am amintit de plajele copilăriei mele şi de unchiul Alecu, gazetar local şi corespondent, în interbelic, al unui mare cotidian din capitală. Una din culmile carierei sale era un „scoop” povestit, cu mândrie, de mai multe ori: într-un orăşel dobrogean avea loc o alegere de primar. După anunţarea alesului: banchet. Ca să nu-şi strice cheful, cei trei sau patru corespondenţi judeţeni au căzut de acord să anunţe ştirea în ziua următoare. Dar unchiul Alecu a înghiţit cu noduri aperitivul. Şi, în vreme ce atmosfera din restaurant se încălzea, în sufletul lui creştea simţul datoriei. Aşa că, pretextând anume nevoie, s-a ridicat şi a ieşit în mare grabă, ducându- se glonţ la gară, să prindă acceleratul. O oră mai târziu telefona Bucureştiului noutatea.
Un mic scoop – dar scoop, totuşi – care l-a costat mai mult decât onorariul lunar primit de la marele cotidian central. Căci, ca să nu stârnească bănuieli, plecase în capul gol, lăsând pe spătarul scaunului pălăria sa nouă, scumpă, dintr-un fetru fin, o „Borsalino”.


Pădurea

Carlo, lectorul de italiană, îşi ia rămas bun de la noi. Iese la pensie. Vocea lui puternică de tenor, care face să vibreze geamurile, a înveselit toate rarele, scurtele noastre agape prilejuite de o aniversare „rotundă” sau de o despărţire ca aceasta. Ne aşezăm la masă şi descoperim, alături de farfurie şi pahar, câteva foi de hârtie: textele unor cântece cunoscute de toţi. De data asta îl vom însoţi, în cor, fiecare după puteri, în ultimul lui „recital”.
După ce decana şi-a rostit speech-ul, după ce am închinat un pahar de „Montepulciano”, Carlo se ridică şi... Din clipa în care vocea lui de stentor „atacă” marşul partizanilor italieni, simt că mă desprind de scaun, de masă şi încep să urc, alături de colegii mei de an, să urc, cântând, coasta Răcătăului din marginea Braşovului. Suim, cu puşca în spinare, cu masca în bandulieră, spre terenul de instrucţie, în prima lună de „militărie” din cadrul facultăţii. Suim gâfâind şi cântând „Bella, ciao! Bella, ciao!”, cu gândul că acolo, sus, ne aşteaptă aerul îmbălsămat al fânului cosit şi priveliştea munţilor, a pădurilor ca nişte maluri verzi şi înalte. Privesc în jur: plutonul nostru de pifani s-a rărit de tot, doar câteva feţe şterse şi obosite, căci ştiu că Velea nu mai e, nici Mohanu, nici Câmpeanu, nici alţii de care n-am mai auzit, de foarte multă vreme, nimic.
În pădurea mea fiecare copac avea un nume: nume de bărbaţi, nume de femei. Acum, însă, umblu printr-o pădure arsă în care ochii văd până departe, fără să mai vadă nimic.
...Aplauze. Carlo întoarce foaia şi anunţă: „Volare”.


Performances

Din multe văzutele şi nevăzutele într- o viaţă de om, Pierde-Ţară nu-şi aminteşte să fi întâlnit o spărgătoare de lemne într- o biserică. L-au dus paşii în multe asemenea lăcaşuri, a suit cu liftul în turnul Sagradei Familia. A ascultat îngerescul cor de copii al Catedralei St Paul din Londra, a intrat în ciudata biserică de lemn din Honfleur: două corăbii răsturnate cu chila spre cer, s-a simţit strivit de masivitatea catedralei din Köln. Şi a rămas înfiorat pentru tot restul vieţii de sublimul dialog dintre uriaşa orgă şi o fragilă violă auzit în catedrala din Chartres...
O spărgătoare de lemne într-o biserică n-a întâlnit, totuşi, niciodată. Până deunăzi, când enoriaşii Bisericii Sankt Jakob din centrul capitalei au fost invitaţi să asiste la „performanţele” unor studenţi de la Belle Arte. O tânără înaltă, îmbrăcată în portul popular din nordul scandinav, crăpa lemne pe vechile lespezi cu o ditamai secure. Altă tânără, îmbrăcată în rochia bunicii sale, îşi instalase patul (dublu, 180 x 210, adus de acasă, preciza programul manifestării) chiar în faţa altarului. Din 12 în 12 minute, când telefonul mobil o „trezea”, se ridica, dădea ocol patului şi se întindea din nou până la următoarea alarmă.
Copacul este un simbol al vieţii iar lemnele sunt fragmentele sale care, stivuite după un anume ritual, dau imaginea unui destin – explică autoarea. Iar patul? Patul sugerează noţiunea de timp, viaţa între somn şi trezie, între 12 ore diurne şi 12 nocturne etc.
Pierde-Ţară este, desigur, prea bătrân ca să mai înţeleagă sensul şi frumuseţea acestor „performances”. Într-o biserică! I se par nu doar bizare, ci infantile. Dar, n-a spus Mântuitorul: „Lăsaţi copiii...”? Chiar şi năstruşnicii copii ai artei moderne? Dar, în definitiv, de ce nu? Dacă sunt copii...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara